Comerţul extern în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Comerţul extern se desfăşoară în condiţiile înăspririi monopolului exercitat de Poarta otomană. Aceasta înseamnă nu numai că cea mai mare parte a exportului Moldovei şi Ţării Româneşti se îndreaptă, aşa cum se petrece îndeobşte dintr-a doua jumătate a secolului al XVI-lea înainte, către regiunile din sudul Dunării, dar şi că, din punctul de vedere al cantităţii, produsele livrate fie sub formă de furnituri, fie de achiziţii ale negustorilor din imperiu, le întrec pe acelea întâlnite până atunci. Boscovich afirmă că singură Moldova, ale cărei sarcini erau mai uşoare, trimitea anual peste 300.000 kg de grâu, a 22 de oca chila, adică 7.500-8.000 de tone.

După unele informaţii, în 1758, sosiseră la Constantinopol din cele două ţări 1.000.000 kg de grâu şi 490.000 kg de orz. Se expediau de asemenea importante cantităţi de mei, ca în 1774, când este amintită într-o serie de acte furnizarea a peste 150.000 kg (circa 4.000 tone) de mei din Ţara Românească. S-au văzut condiţiile în care se făceau aceste expediţii de cereale, din care numai o parte formau obiectul unor acte de comerţ propriu-zise şi încă şi atunci cu constrângerile regimului de monopol.

Totuşi, ele au putut constitui un stimul pentru creşterea suprafeţelor cultivate, cel puţin a acelora care constituiau rezerva seniorială, chiar dacă acest stimul nu opera cu vigoarea unei pieţe libere. Şi aceasta pentru că, prin folosirea clăcii şi a inventarului agricol al ţăranilor, sporirea producţiei boiereşti nu însemna şi o creştere a cheltuielilor. De altminteri, nici nu ştim în ce măsură boierimea contribuia la livrările obligatorii.

În ce priveşte oile, Boscovich dă pentru Moldova un export de 200.000 anual, iar în unii ani chiar de 300.000. El însuşi a găsit la Iaşi un negustor care singur trimisese în acel an, de bairam, 60.000 la Constantinopol. După războiul ruso-turc din 1768-1774, Raicevich va socoti numărul oilor ridicate cu firman, din amândouă ţările, la 5-600.000.

Cărnurile sărate se exportau de asemenea în mari cantităţi. Bauer aminteşte de pregătirea lor într-o insulă din faţa Brăilei, care de aceea era numită Insula măcelarilor. Probabil că şi cervişul, pentru prepararea căruia, după Raicevich, se înjunghiau în cele două ţări până la 80.000 de boi şi vaci şi un mare număr de capre, era o preocupare mai veche a negustorilor din imperiu. Continuau de asemenea transporturile pe scară largă de boi, cai, unt, miere, ceară, sare, lână, lemn, cunoscute din epoca precedentă.

Comerţul cu alte ţări decât cele cuprinse în Imperiul Otoman depindea de necesităţile acestuia - care variau după cum se afla în stare de pace sau de război - de rigoarea cu care Poarta însăşi înţelegea să-şi exercite dreptul său de monopol, de calitatea recoltelor, de situaţia internaţională, de interesele comerciale şi de politica vamală a altor state. Intervenţia tuturor acestor factori făcea ca exportul Moldovei şi Ţării Româneşti în afara relaţiilor cu Turcia să sufere fluctuaţii continue, să fie lipsit de acea stabilitate care să-i asigure o dezvoltare progresivă.

Considerat în ansamblu, şi nu pe direcţii sau pe categorii de mărfuri, el a existat totuşi în mod permanent, realizându-se fie pe căi legale, fie pe calea contrabandei, şi a contribuit la creşterea producţiei celor două ţări. Şi în această perioadă, valoarea exportului - ţinând seama şi de acela în Turcia - depăşeşte valoarea importului, ceea ce explică posibilitatea de a se face faţă marilor obligaţii băneşti impuse de Poartă. Beneficiul comerţului extern a fost însă scăzut de faptul că în mare măsură era exercitat de negustori străini. La el participau, totuşi, şi negustori din ţările noastre.

În ce priveşte liniile pe care le urmează comerţul extern, având în vedere atât exportul cât şi importul, se constată pe lângă păstrarea vechilor direcţii - către Polonia, Rusia, Veneţia - stabilirea de noi legături sau intensificare acelora înfiripate în epoca anterioară, îndeosebi cu ţările germane. În acelaşi timp, începe să se simtă un interes în Franţa pentru produsele româneşti şi pătrund la noi primele mărfuri englezeşti. Într-un cuvânt, încep să se contureze din această epocă direcţiile apusene ale comerţului nostru extern, care vor deveni precumpănitoare, mai ales pentru export, numai după înlăturarea monopolului comercial otoman.

Un loc aparte îl au în ansamblul schimburilor comerciale legăturile dintre cele trei ţări române. Acelea cu Transilvania rămân, pentru Moldova şi Ţara Românească, cele mai puternice. Stăpânirea austriacă asupra Olteniei a însemnat, pentru vreme de două decenii, îndreptarea comerţului acestei provincii cu precumpănire spre regiunile din nordul Carpaţilor. Cantităţi de grâu din Oltenia mergeau şi în Banat, ca şi în alte provincii ale Imperiului habsburgic.

Pentru părţile din stingă Oltului, răstimpul dintre păcile de la Passarowitz şi Belgrad a însemnat o îngreunare a relaţiilor cu Transilvania; ele au continuat totuşi, intensificându-se apoi în deceniile următoare. Numeroşi negustori ardeleni fac negoţ în Ţara Românească - unde sunt aduse la păscut, după o veche tradiţie, şi turme întregi de peste munţi - după cum negustori munteni şi olteni desfăşoară o vie activitate comercială în Transilvania. Importante sunt legăturile care se stabilesc între aceştia din urmă şi Compania grecească de la Sibiu, la care participau tot mai mulţi români.

Dacă legăturile Moldovei cu Transilvania apar mai puţin în documente, ele sunt totuşi prezente, atât sub forma schimburilor organizate de negustori, cât mai ales sub aceea a unui comerţ popular făcut de ţărani, care, ocolind de multe ori vama, ajungeau până la Topliţa, la Reghinul săsesc, la Tg. Mureş şi chiar la Deva. O subliniere deosebită merită relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească, care încep să se reflecte în documente, deşi producţia celor două ţări este îndeobşte asemănătoare.

Astfel, pietrele de moară de la Hârlău se cumpărau în Ţara Românească, unde venea şi horilcă (rachiu) adusă din Moldova; oierii bârsani de la Soveja au legături în Ţara Românească, mărfurile venite de acolo în Moldova erau vămuite nu numai la Focşani, ci şi „pentre Siretiuri şi la Soveja, la Putna şi la Popeni, la ţinutul Putnei”. S-au arătat mai sus „strigările” care se făceau la hotar pentru iarmaroacele ce se ţineau în Moldova.

Existenţa unui export de grâne şi în alte regiuni decât ale Imperiului Otoman este dovedită de înseşi măsurile Porţii pentru prohibirea lui. În 1729, Nicolae Mavrocordat primea un firman prin care i se interzicea „de a îngădui vânzarea către austrieci măcar a unui bob de grâu, orz sau a altor produse alimentare din Valahia”. Circa patru decenii mai târziu, în 1767, reprezentantul imperial la Poartă protesta împotriva interzicerii exportului de cereale din Ţara Românească în provinciile aflate sub stăpânirea Habsburgilor, ceea ce arată existenţa până atunci a unui trafic de grâne.

De altminteri şi în memoriul boierilor din 1770, care a mai fost amintit, se adăuga că în anii de pace „încă şi alţi negustori cumpărau de la ţăranii români pentru vânzare”. Este cert însă că regimul de monopol în folosul Imperiului Otoman lăsa un câmp de acţiune redus acestui comerţ, care ar fi putut favoriza în cu totul altă măsură dezvoltarea agriculturii româneşti”. Ordinele de interdicţie a comerţului cu alte ţări arată că Poarta era informată asupra exportului de animale, miere, ceară, unt, lână, piei, ce se făcea din Moldova şi Ţara Românească „în ţările Poloniei, Ungariei, Germaniei, Veneţiei şi Ragusei”.

Pentru exportul de boi moldoveneşti îngrăşaţi - deci aparţinând boierilor sau îngrăşaţi de negustori - Boscovich ne dă aceeaşi cifră ca şi Cantemir, de 40.000, arătând însă ca direcţie principală Silezia, după care urmează Transilvania, şi nu Danzigul, cum era cu o jumătate de veac în urmă. Cam în aceeaşi vreme şi consulul francez în Crimeea, Peyssonel, însemna într-o lucrare publicată doar mai târziu că „boii constituie un articol foarte însemnat al comerţului Moldovei; un număr extraordinar de mare de boi trec în Polonia, în Prusia, în Germania, în statul Veneţiei şi în Turcia”.

Despre cei din Ţara Românească, Bauer spune că „sânt duşi până în Silezia şi în diferite provincii ale Germaniei”. În ce priveşte caii din aceeaşi ţară, Bauer notează că „sânt chiar căutaţi de mai mulţi prinţi din Germania pentru cavaleria uşoară”, în vreme ce Boscovich dă pentru exportul de cai al Moldovei cifra de 10.000 anual, fără a indica însă direcţiile acestui comerţ.

În 1768, Poarta îngăduia cumpărarea de cai din Moldova pentru guvernul francez. Se trimiteau de asemenea oi, porci şi peşte în Transilvania şi în Polonia. Continua şi marele export de sare, în special în sudul Dunării, dar şi în alte regiuni. Vinul era cerut în Transilvania, în Polonia şi mai ales în Rusia. Lina se îndrepta spre Transilvania şi spre Polonia, dar cea mai mare parte mergea,, după Peyssonel, în Germania. Mari cantităţi de ceară ajungeau la Veneţia, prin Peninsula Balcanică şi pe Marea Adriatică, dar şi pe o cale nouă, prin Viena. Vechiul comerţ al raguzanilor cu ţările noastre este însă pe la mijlocul secolului în plină decădere.

De un mare interes este apariţia în tariful vamal al Ţării Româneşti din 1767 a unor produse meşteşugăreşti care se îndreptau atât spre Turcia, cât şi spre Moldova: abale, postav de ţară, găitane de lână, sticlă de Târgovişte. Lista acestor articole se va îmbogăţi către sfârşitul secolului. Peyssonel, la rândul său,, arată că în Crimeea se aduceau în fiecare an din Moldova un număr foarte mare de lulele de lemn de cireş sau de trandafir, 8.000-9.000 de cofe, 2.000-3.000 de butoiaşe pentru pus ţuică, circa 2.000 de recipiente de lemn, unele cu capace de cositor, altele cu dop de lemn; tot din Moldova veneau în Crimeea 5.000-6.000 de paturi de puşcă semifinisate.

Importul Moldovei - acelaşi fiind şi cazul Ţării Româneşti - a fost caracterizat în termeni limpezi de învăţatul călător care era Boscovich: „Iese «din ţară» de asemenea o cantitate considerabilă «de bani» pe băcănii şi din pricina luxului care a cuprins nobilimea ţării, care cheltuieşte mult pe postavuri şi stofe străine şi mai ales pe blănuri fine, care vin din afara ţării”.

Caracterul acesta de comerţ de lux al importului de mărfuri este just observat, dar e necesar de adăugat că el nu cuprindea numai atât, ci, într-o măsură mai mică, şi unelte agricole, obiecte de un uz mai larg sau materie primă: coase din Austria, Germania şi Transilvania, cuţite de la Viena, din Polonia şi din Turcia, cositor, plumb, mercur, oţel, bumbac şi fire toarse de bumbac, coloranţi, hârtie, sticlă etc.

Principalul import rămâne cel al stofelor (din Transilvania, Polonia, Franţa - sosite prin Turcia, dar şi prin Leipzig - din Anglia şi mai ales din Germania), al mătăsurilor (orientale, dar şi franceze, italiene), al pânzeturilor (din Imperiul Otoman, Rusia, Polonia, dar şi din Franţa şi chiar pânză de Olanda), al blănurilor, îndeosebi din Rusia. Se aduceau de asemenea porţelanuri de la Veneţia şi de la Berlin, oglinzi şi ceramică din Germania, sticlărie fină veneţiană şi cantităţi importante de articole alimentare: fructe mediteraneene, cafea, untdelemn de măsline, orez, condimente - sosite în special prin Danzig - dulciuri etc.

În ansamblu, şi la import, ca şi la export, se observă, alături de păstrarea legăturilor tradiţionale cu Transilvania şi cele cu Polonia şi Rusia, o lărgire a celor cu Europa centrală şi occidentală, în special cu Austria şi cu ţările germane. În ceea ce priveşte comerţul de import, această lărgire s-a făcut în bună parte în detrimentul comerţului cu Turcia, ceea ce denotă anumite tendinţe de schimbare în modul de viaţă al clasei dominante, în legăturile comerciale cu Europa centrală şi apuseană, un rol tot mai însemnat îl joacă marile târguri de la Leipzig. Numeroşii negustori lipscani, care încep să se întâlnească în actele vremii, sunt o mărturie în acest sens.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …