Comerţul exterior în Moldova şi Ţara Românească în perioada de trecere de la feudalism la capitalism

Consulii străini din perioada de care ne ocupăm au considerat comerţul exterior al ţărilor române ca „foarte precar” (Raicevich, 1788), „puţin înfloritor” (Fornetty, 1814), „chiar neînsemnat” (Wilkinson, 1820) din cauza „nenorocitei constituţii politice” a principatelor. Aceste aprecieri, deşi emană de la observatori deosebit de competenţi, nu trebuie luate în sens literal. Ele subliniază mai întâi faptul incontestabil că Turcia absorbea majoritatea produselor noastre, iar în al doilea rând că, în raport cu resursele şi posibilităţile ţării, comerţul exterior era extrem de redus şi că, în ceea ce priveşte importul, el consta încă mai ales din articole de lux pentru boieri, iar în ceea ce priveşte exportul, din produse naturale.

Această împrejurare şi procedeele frauduloase prin care turcii, domnii şi organele administrative eludau dispoziţiile hatişerifurilor şi firmanelor care restrângeau monopolul turcesc explică persistenţa abuzurilor şi dificultatea de a stabili cifra exactă a prestaţiilor şi furniturilor către Poartă. Consulul general al Rusiei la Bucureşti între 1817 şi 1822, Al. Pini, mărturiseşte că şi el, care dispunea de cele mai directe şi eficiente mijloace de informaţie, numai după doi ani de investigaţii a putut să descopere mecanismul secret al stoarcerii maselor ţărăneşti, pe care Caragea îl dusese la perfecţiune. El a stabilit că uşurările obţinute în privinţa furniturilor către Poartă constau mai ales în suprimarea unei părţi a abuzurilor introduse în cursul operaţiilor de colectare şi plată.

Verificările efectuate de Al. Pini pe baza registrelor vistieriei şi extinse prin consulul de la Iaşi, Andrei Pisani, şi asupra Moldovei i-au permis să întocmească tabloul pierderilor suferite de ţară prin prelevările ilegale şi preţurile impuse producătorilor de către Caragea, Scarlat Callimachi şi Alexandru Suţu între 1812 şi 1820. Acest tablou ne permite să urmărim şi efectele reglementării monopolului turcesc atât în ceea ce priveşte cantitatea furniturilor către Poartă, cât şi apropierea treptată a preţului furniturilor de preţul curent.

Exportul de vite

Principalele articole de export ale ţărilor române erau vitele (boi, cai, oi, capre, râmători), grânele, lâna, mierea, ceara, cheresteaua, pieile de iepure, scumpia, vinul, sarea, inul şi cânepa. Exportul de vite constituia cel mai bogat izvor de venit al ţării. Fapt curios, exportul bovinelor era liber în Moldova, interzis în Ţara Românească, „deşi cantitativ, dacă nu calitativ, ambele ţări dispuneau de acelaşi prisos”înainte de tratatul de la Bucureşti, Moldova exporta anual până la 100.000 de boi şi vaci. În afară de vitele exportate vii, se tăiau în cele 30 de zalhanale (abatoare) din principate 80.000 de boi şi vaci şi un mare număr de capre, care se fierbeau în cazane enorme până ce toată carnea se topea şi dădea o pastă (cervişul) care se expedia în burdufuri la Constantinopol.

În timpul războaielor Revoluţiei şi Imperiului napoleonian, preţul vitelor a crescut brusc. O vacă cu viţel care costa în 1791 şapte piaştri se vindea în 1805 cu 34-36 de piaştri. Ţinând seama de deprecierea în acest interval a piastrului la mai mult de jumătate faţă de ducatul olandez, se poate stabili că preţul real al vitelor s-a urcat la mai mult de dublu. Atraşi de câştigul mare al negoţului cu vite, armenii din Stanislau (Galiţia) au înfiinţat tamazlâcuri (cirezi de vite) în judeţele Iaşi şi Botoşani.

Privilegiul dobândit în 1784 de la domnul Moldovei le dădea dreptul, ca şi celorlalţi supuşi austrieci din Galiţia şi Bucovina, să-şi ducă cirezile şi hergheliile la păscut în Moldova şi să crească vite acolo. Ei luau moşii cu arendă şi întemeiau crescătorii (odăi), care în 1805 au atins cifra de 66. Aceşti arendaşi au exportat în 1784 în Austria 5.000 de boi, 6.000 de vaci şi 1.000 de cai. Înmulţirea acestor crescătorii şi privilegiile de care beneficiau au stârnit legitime protestări din partea pământenilor, în 1817, Moldova a exportat în Austria 30.000 de boi şi 6.000 de vaci.

Exportul de vite din Ţara Românească era interzis de Poartă, dar domnii exploatau prohibiţia vânzând pe sub mână licenţe de export şi ţineau la graniţa Transilvaniei oameni de încredere care luau taxe „exorbitante” pentru vitele trecute fără autorizaţia Porţii. Aceste taxe atingeau uneori jumătate din preţul de cumpărare a vitelor. Consulul Austriei a calculat că, dacă prohibiţia ar fi fost abolită, Transilvania ar fi putut importa 40.000 de capete de vite mari, şi negustorii austrieci ar fi realizat un câştig anual de peste 1.000.000 de piaştri.

Deşi toate muncile câmpului şi majoritatea transporturilor se făceau cu boii, Principatele române creşteau un mare număr de cai. În Moldova, fiecare boier îşi avea hergheliile lui, unii de 100, alţii de 200 iepe de prăsilă. Moldova vindea anual pentru remontă Turciei, Austriei şi Rusiei 40.000 de cai. Regele Prusiei trimitea negustori în fiecare an la cele trei iarmaroace de la Iaşi şi Moghilău, pe Nistru, unde Moldova ducea 20.000 de cai.

Negustorii turci frecventau de asemenea bâlciurile din principate pentru a cumpăra cai. Mare importatoare de cai era şi Austria, mai ales în timp de război. Caii din Moldova erau mai căutaţi, fiindcă erau mai mari de talie şi mai frumoşi decât cei din Ţara Românească şi mai ales fiindcă erau mai rezistenţi. Copitele lor erau de o soliditate excepţională. Preţul varia, în 1782, între 20 şi 30 de piaştri un cal şi 13-20 de piaştri o iapă cu mânz.

Exportul de porci în Transilvania era, după mărturia consulului Austriei, tot atât de important ca şi cel de cereale. În 1818, Ungaria şi Transilvania au importat peste 40.000 de capete, în valoare de 1.600.000 de piaştri (la 80 de piaştri perechea). Satele de moşneni din Oltenia erau principalele exportatoare de porci. Cu toate că acest articol era liber la export, Caragea l-a taxat în favoarea cămării domneşti; el făcea parte din câştig atât căimăcămiei de la Craiova, cât şi vătafilor de plai. Aceste diverse taxe au atins jumătate din preţul de cumpărare al animalelor şi au provocat vii nemulţumiri în rândul producătorilor.

Un capitol important al comerţului îl constituia exportul oilor. Austria cumpăra în fiecare an un număr mare de oi, deşi ea poseda sute de mii de oi pe care mocanii din Transilvania le păşteau în principate. Dar clienta principală era Turcia. Furniturile de oi constituiau, după Pini, povara cea mai grea care apăsa asupra economiei principatelor. În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, gelepii (negustorii de vite), care aveau firmane de la Poartă, veneau în fiecare an să cumpere între 500.000 şi 600.000 de oi, pe care le plăteau cum voiau, fără ca domnii să cuteze a protesta, de teamă să nu fie denunţaţi la Poartă ca vânduţi Rusiei sau Austriei „pentru a înfometa poporul lui Mahomet”.

Pe lângă numărul de oi fixat prin firmanul Porţii şi luat cu rechiziţie, negustorii turci erau autorizaţi să cumpere, ca particulari şi la preţul pieţei, oricâte oi voiau, pe care în realitate le plăteau tot la preţ redus. În 1818, gelepii au plătit oaia tigaie 8 piaştri, pe când preţul pieţei era de 10-12 piaştri. Cum numărul oilor achiziţionate de negustorii particulari nu se poate stabili, nu putem determina exact numărul total al oilor furnizate Porţii. Faţă de evaluările lui Raicevich, în 1818 numărul acestor oi a scăzut la circa 100.000 pentru Ţara Românească şi 70.000 pentru Moldova. Pierderile suferite de Moldova la preţul oilor au fost evaluate de consulul Rusiei, pentru anii 1813-1819, la 2.520.000 de piaştri, iar ale Ţării Româneşti la 2.550.700 de piaştri.

Exportul de cereale şi alte produse naturale

Până în epoca regulamentară, produsele cele mai căutate şi mai însemnate erau vitele. Dar la începutul secolului al XIX-lea, cerealele încep să conteste vitelor locul întâi. „Cele mai importante produse ale comerţului Ţării Româneşti, scrie consulul Austriei în 1822, consistă în produsele naturale ale ţării, cu deosebire în grâne de tot felul, mai ales în grâu, porumb, mei, apoi bovine, oi şi râmători”.

Cultura grâului era descurajată de opreliştea Porţii. Domnii nu aveau voie să dispună de nici o cantitate, oricât de mică, pentru export. De aceea boierii semănau puţin grâu pentru piaţă. Contrabanda a venit şi aici să corecteze rigorile prohibiţiei, cu toată greutatea de a strecura prin vamă mărfuri voluminoase şi grele, ca cerealele. Consulatul austriac a ştiut să scoată din ţară, scrie internunţiul Austriei, „o foarte mare cantitate de tot felul de grâne, cele mai multe fără permisiune, prin zelul particularilor”.

Care era producţia de cereale a Ţării Româneşti? Wilkinson o evaluează la 10.000.000 kg constantinopolitane (socotite la 36 de ocale), din care 1.500.000 kg rezervate Constantinopolului. Dintr-un tablou întocmit de consulatul Rusiei la Bucureşti rezultă că, între 1812 şi 1817, Ţara Românească a livrat Turciei 448.750 kg de Brăila sau 4.487.500 kg constantinopolitane. Media anuală era deci de 897.500 kg.

Dacă la această cantitate adăugăm cel puţin 102.500 kg constantinopolitane livrate cetăţilor de la Dunăre, obţinem cifra globală anuală de 1.000.000 kg constantinopolitane, ceea ce reprezintă 66% din cifra lui Wilkinson. Această cantitate nu putea da loc la un comerţ de grâu important. Dacă, totuşi, comerţul de cereale cu Transilvania a luat uneori, ca în 1813-1817, forme masive, e că la grâu s-a adăugat porumbul, a cărui producţie era aproximativ de 12 ori mai mare decât a grâului. În tabloul lui Pini, locul întâi în furniturile de cereale pentru Constantinopol îl ocupă orzul, cu 80.000 kg de Brăila, faţă de 30.000 kg de grâu.

Din cauza greutăţilor transporturilor, aprovizionarea Constantinopolului cu grâu se făcea aproape exclusiv din cele 4-5 judeţe de pe malul Dunării. Judeţele de sub munte obişnuiau să transforme prisosul de cereale în alcool sau să-l treacă prin contrabandă în Transilvania. În urma cererii masive de cereale din partea Transilvaniei, guvernul Ţării Româneşti a îndemnat pe locuitorii judeţelor de la munte să cultive tot felul de cereale, garantându-le preţuri mai bune decât cele de la Brăila şi, într-adevăr, în baza autorizaţiei Porţii, domnul a lăsat să treacă o cantitate de cereale mult mai mare în Transilvania, ceea ce a adus mare folos producătorilor.

Mierea se exporta mai ales în Turcia şi la Veneţia. Ceara, până la 450.000 de ocale, se expedia în Austria şi Veneţia. Ceara verde şi aromată din Moldova era foarte căutată. Untul (1.000.000 de ocale), seul (2.500.000 de ocale) şi brânza (1.500.000 de ocale) se exportau aproape exclusiv în Turcia. Cifrele lui Pini, pentru 1818, sunt sensibil diferite. Ţara Românească exporta 300.000 de ocale unt pentru Constantinopol şi 42.000 pentru cetăţile de la Dunăre; seu 2.000.000 de ocale pentru Constantinopol şi 60.000 pentru cetăţi; miere 107.000 ocale, brânză 350.000 de ocale. Lipsesc indicaţii pentru ceară. În 1818, Moldova expedia 5.600.000 de ocale de seu, tot atâta unt şi brânză şi 120-130.000 de ocale de miere.

Ţara Românească aproviziona cu sare aproape toată Peninsula Balcanică, unde se desfăceau 10.000.000 de ocale din totalul de 12.000.000 exportate. Moldova exporta 8.000.000, din care numai 3.000.000 în Turcia. Restul se trimitea în Polonia, Rusia şi Austria. Averea enormă a lui Hagi Moscu se întemeia îndeosebi pe arenda ocnelor. Moldova şi Ţara Românească produceau „o cantitate prodigioasă de vinuri”, care se desfăcea în Rusia, Transilvania şi Polonia. Din lipsă de capital, de beciuri bune şi de cunoştinţe tehnice, podgorenii nu pot să pună în valoare calitatea naturală a vinurilor pentru a obţine preţuri bune.

Lemnul pentru construcţiile navale şi pentru cetăţile de la Dunăre, ca şi pentru clădirea caselor de pe Bosfor, provenea mai ales din Moldova. Stejarul de Fălciu era foarte apreciat pentru rezistenţa lui la acţiunile cariilor, dar, din lipsă de debuşee libere şi de mijloace de transport, cea mai mare parte putrezea pe loc sau era prefăcută în mangal, care se trimitea la Constantinopol. După pacea de la Kuciuk-Kainargi, turcii au avut nevoie de mari cantităţi de lemn pentru repararea cetăţii Isaccea şi pentru refacerea flotei; Principatele române l-au furnizat, dar comisarii turci l-au vândut în parte unor particulari, în folosul lor personal.

Lemnul din vestul şi nord-vestul Moldovei era în mâna sudiţilor austrieci şi plutărit pe Bistriţa, Moldova şi Siret până la Dunăre. Când turcii au încercat să ia din mâna sudiţilor acest comerţ, sudiţii au adus câţiva buşteni din Bucovina şi Transilvania, însoţiţi de certificate de origine pentru cantităţi atât de mari, încât puteau cuprinde şi lemnul moldovenesc. Astfel, producţia de lemn a Moldovei destinată exportului era prezentată ca marfă de tranzit şi expediată pentru Triest sau Veneţia.

Pescuitul constituia de asemenea o ramură importantă a producţiei din Ţara Românească şi Moldova. Bucovina, Galiţia şi Ungaria importau o mare cantitate de peşte sărat şi afumat. Diferenţa preţurilor dintre centrele de pescuit şi locurile de desfacere era atât de mare, încât consulul Austriei a propus cabinetului de la Viena să constituie o societate comercială austriacă, care să cumpere peştele în bălţile Dunării.

Negustorii austrieci l-ar achiziţiona cu jumătate preţ şi ar câştiga dublu. În afară de aceste articole, Principatele române produceau „o cantitate enormă de tutun de foarte proastă calitate”, din care o parte se exporta, desigur din cauza ieftinătăţii. Generalul Langeron a găsit în Moldova şi Ţara Românească „păduri întregi de pomi fructiferi”. Mari cantităţi de fructe uscate se trimiteau la Constantinopol. Exportul acestor două articole aducea Ţării Româneşti un venit anual de 500.000 de piaştri.

Principatele române produceau o mare cantitate de cânepă şi in, de calitate mediocră, care se vindea mai ales în Rumelia. Ţara Românească exporta 400.000 de piei de iepure, în valoare de 500.000 de piaştri şi diferite blănuri (vulpe, bursuc, jderi). În mari cantităţi se exportau pieile crude de boi şi de bivoli. Peyssonel semnalează în 1774 „imensa cantitate” de păcură (gudron) care iese din pământ şi se vinde cu 100-110 parale chintalul.

Regimul capitulaţiilor, legat de suzeranitatea Turciei, împiedică Principatele române să facă o politică vamală naţională şi să-şi valorifice produsele la preţurile pieţei externe. Iată de ce glasuri tot mai numeroase şi mai puternice se ridică împotriva dominaţiei otomane, care menţine relaţiile feudale şi regimul capitulaţiilor şi împiedică libera dezvoltare a comerţului.

Importul

În afară de testemele, de puţin postav ordinar, de pălării comune şi de articolele confecţionate de meşteşugari locali - olari, tăbăcari, săpunari, lumânărari etc. - majoritatea fabricatelor veneau din străinătate. Piaţa străină furniza toate articolele de care aveau nevoie boierii pentru confortul şi luxul lor. Din Austria se importau mobile, articole de toaletă, mătăsărie, bijuterii, articole de şelărie şi frângherie, sticlărie de Boemia şi de Bucovina, fierărie de Graz, pânzeturi de Linz.

Viena furniza caretele aurite pe care boierii le schimbau în fiecare an. Braşovul făcea un comerţ însemnat cu mărfuri ieftine de lemn, fier, sticlă, pături, pielărie şi curelărie, postav ordinar şi pânză, perii, frânghii, hârtie, chimicale etc., aduse de prahoveni pe cai contra unei mici taxe de 60 de parale de povară. Acest comerţ era un izvor îmbelşugat de bogăţie pentru harnicii locuitori ai Braşovului.

După mărturia funcţionarului consulatului austriac Spaun din 1785, Ţara Românească importa pe an 250.000 de chintale de fierărie din provinciile habsburgice: arme, coase, cercuri de buţi, sobe, table, cuţite de Stiria; cuie, lacăte, broaşte, ţâţâni, ţesale, potcoave etc. din Transilvania. Dar fierul din Tuia începe să facă o concurenţă care nelinişteşte consulatul Austriei.

Din Germania se aduceau ţesături de lână şi bumbac, stofe fine, fierărie şi oţel de Nurnberg, ceasornice, ţesături şi tricotaje sileziene şi saxone, coloniale venite prin Hamburg şi Danzig. „Barchetul uni şi imprimat, indienele, sticlăria şi olăria importate sunt, fără excepţie, fabricate în Germania, dar se numesc de fabricaţie engleză şi, ca atare, se vând mai scump decât dacă s-ar declara originea lor”.

Negustorii de ţesături se numesc „lipscani”, după oraşul în care îşi făceau aprovizionarea la cele trei bâlciuri anuale. Ei aduceau şi stofe fine din Franţa, dar în mică cantitate, pânză de Olanda şi de Silezia, muselină, percale şi indiene din Anglia. Din Polonia se importau blănuri, postavuri, galoane, „horilcă” (rachiu); de la Veneţia, cristaluri, stofe orientale, hârtie fină, lumânări de ceară şi articole de toaletă. Un articol important îl formau blănurile fine aduse din Rusia, de unde se mai aduceau pielărie, marchitănie, ceai, rachiu şi fierul de Tuia. Colonialele, şalurile de caşmir, tutunul fin şi stofele Orientului veneau din Turcia sau prin Turcia.

După datele consulatului Rusiei, stabilite pe baza registrelor vistieriei, balanţa comercială a Ţării Româneşti era în echilibru. În 1818, exportul era de 15.800.000 de piaştri, iar importul de 15.799.000. Principala clientă era Turcia, care absorbea 57,4% din produsele Ţării Româneşti, pentru 8.087.000 de lei din totalul de 15.800.000; celelalte ţări (Austria, Polonia, Rusia) figurau pentru 7.000.000 sau 42,6%. Greutatea specifică a exportului în Turcia, date fiind preţurile de rechiziţie, era mult mai mare. Cel puţin două treimi din produsele Ţării Româneşti erau absorbite de Turcia.

Importul reflectă şi mai limpede dependenţa economică de Turcia. Ţara Românească importa din Transilvania produse manufacturate pentru 1.500.000 de piaştri, din Austria pentru 1.000.000, din Germania pentru 2.500.000, din Turcia pentru 9.800.000 de piaştri. Importul din Turcia reprezenta deci 62,1%, iar din celelalte ţări 37,9%. Istoria ţărilor coloniale a dovedit că o ţară care face comerţ cu o singură ţară nu-şi poate valorifica bogăţiile. Acest fapt se reflectă şi în balanţa comercială a Ţării Româneşti.

Preţul scăzut pe care Poarta îl plătea pentru produsele noastre şi diferitele plăţi efectuate în numerar către Poartă şi către beneficiarii mănăstirilor închinate, precum şi plasamentele domnilor în străinătate, au dezechilibrat economia ţării, care în perioada 1812-1819 s-a soldat cu un deficit anual de 7.202.500 de piaştri. Acest deficit este expresia stăpânirii otomane. El arată că tot câştigul ţării era înghiţit de turci. Aşa se face că după trei ani de recolte deosebit de îmbelşugate, în 1820, „ţara era sleită de bani” şi cerealele putrezeau în gropi.

Pentru Moldova n-avem decât datele sumare dintr-un raport al consulului rus de la Iaşi, din 18 septembrie 1820, în care pierderile anuale ale Moldovei, rezultând din diferenţa între preţurile curente şi cele plătite de capanlâi, sunt evaluate la 1.500.000 de piaştri pe an. Dacă comerţul ar fi liber, scrie consulul Rusiei, Pisani, Moldova ar putea exporta în fiecare an până la 35.000 de boi, 24.000 de vaci, 400.000 kg de porumb, 100.000 kg de grâu, 600.000 de ocale de seu, o cantitate egală de unt şi brânză, 150.000 de ocale de miere şi o cantitate considerabilă de lemn de construcţie. Cantităţile exportate sub regimul monopolului erau deci inferioare. Pierderile suferite de ambele ţări din cauza preţurilor de monopol au fost evaluate de Pini, pentru perioada 1812-1819, la 33.853.538 de piaştri.

Check Also

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Apariţia relaţiilor capitaliste în ţările române

Epoca modernă este caracterizată în istoria universală printr-un mare avânt al forţelor productive, prin apariţia …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …