Comerţul exterior al României între 1864 şi 1878

Având o producţie industrială relativ mică şi o producţie agricola mare, România era puternic legată de schimbul cu străinătatea, unde exporta cantităţi importante de cereale şi vite şi de unde importa produse industriale şi coloniale. Pentru a face cunoscute produsele sale pieţei Europei occidentale, ea a participat la expoziţia universală din Paris în 1867 şi la cea din Viena în 1873. Reprezentând interesele moşierimii producătoare de cereale-marfă şi ale burgheziei comerciale şi cămătăreşti, guvernele României din anii 1864-1878, au dus o politică persistentă de favorizare a exportului de cereale. În 1865, taxa vamală de 5% ad valorem pe produsele exportate a fost scăzută la 4%, în 1866 la 3% şi în 1868 la 1%.

Cu toate că Imperiul Otoman a ridicat în 1861 taxa vamală asupra mărfurilor importate de la 5% la 8% ad valorem, căutând să ducă o politică vamală proprie şi să atragă simpatia capitaliştilor occidentali, România n-a ridicat taxa vamală asupra importului decât în 1866, la 7,5% ad valorem, nu la 8%. Deşi din 1868 s-a dezvoltat o mişcare în rândurile burgheziei pentru o politică protecţionistă, apărată teoretic în scrierile lor de B.P. Hasdeu şi de P.S. Aurelian, până la 1876 guvernele burghezo-moşiereşti au dus o politică liber-schimbistă, favorizând interesele moşierimii.

Sub presiunea burgheziei, în 1874 s-a votat o lege pentru aplicarea unui tarif vamal care proteja unele mărfuri, supunând produsele similare importate la o taxă care mergea până la 25% din valoarea declarată a lor, ceea ce era foarte puţin. Aplicarea tarifului a fost însă suspendată pentru a nu stânjeni negocierea convenţiei comerciale şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, care a şi fost încheiată la 22 iunie / 4 iulie 1875 şi promulgată la 26 mai / 7 iunie 1876, pentru a fi pusă în aplicare la 1/13 iulie al aceluiaşi an pe timp de 10 ani. Convenţia, întemeiată pe aplicarea tarifului acordat naţiunii celei mai favorizate, era menită să uşureze exportul de cereale şi animale din România în Austro-Ungaria şi importul produselor industriale austro-ungare.

O serie de articole, în special maşinile de orice fel, cărbunii, petrolul, produsele chimice cuprinse în tabloul A anexat convenţiei, erau libere la import în România, iar altele, notate în tabloul B, care cuprindea diferite articole industriale de larg consum, erau supuse la taxe ad valorem variate, dintre care puţine depăşeau taxa anterioară de 7,5%. Produsele necuprinse în cele două tablouri A şi B erau supuse la import la o taxă de 7% ad valorem. Tranzitul mărfurilor româneşti prin Austro-Ungaria şi al celor austro-ungare prin România era scutit de orice taxă vamală. Companiile de navigaţie române şi austro-ungare puteau obţine în porturi terenurile necesare instalării birourilor, atelierelor şi magaziilor, puţind face magazii considerate antrepozite, în conformitate cu legile în vigoare ale fiecăreia dintre cele două ţări. Cerealele şi vitele din România puteau fi exportate în Austro-Ungaria fără a fi. impuse la taxe vamale.

Sub pretextul cuceririi autonomiei vamale faţă de Imperiul Otoman, guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu, dominat de moşierime, a sacrificat interesele industriei româneşti de toate categoriile ca să câştige pentru produsele agricole moşiereşti participarea la piaţa austro-ungară, unde cerealele Ungariei rezistau la concurenţa lor prin apropierea de centrele austriece de consum. Politica vamală inaugurată în 1875 de moşierimea conservatoare dovedea că singura cale prin care se putea asigura dezvoltarea economică şi socială a României era cucerirea independenţei.

La 15/27 martie 1876, România a încheiat o convenţie comercială şi de navigaţie cu Rusia, tot pe timp de 10 ani, promulgată la 21 octombrie / 2 noiembrie al aceluiaşi an, întemeiată pe principiul aplicării tarifului acordat naţiunii celei mai favorizate şi al egalităţii de tratament între cele două ţări. Statele occidentale, refuzând să încheie cu România convenţii vamale pentru a nu supăra Poarta, guvernul român a fost autorizat la 24 iulie / 5 august 1876 să schimbe cu ele declaraţii de utilizare a prevederilor convenţiei cu Austro-Ungaria pe bază de reciprocitate pe termen de nouă luni.

În virtutea acestei legi s-a ajuns la semnarea unor asemenea aranjamente cu Franţa, Italia şi Anglia în noiembrie 1876, cu Olanda şi Elveţia în decembrie al aceluiaşi an, cu Belgia în martie 1877. În 1877 s-a încheiat cu Germania o convenţie asemănătoare cu cea româno-austro-ungară. Prin politica vamală întemeiată pe convenţii comerciale inaugurată în 1875, se crea industriei româneşti o situaţie şi mai grea decât aceea pe care o avusese până atunci, ceea ce a provocat nemulţumirea diferitelor pături orăşeneşti interesate în producţia industrială. Numai convenţia cu Rusia n-a avut urmări defavorabile, întrucât industria rusească nu făcea concurenţă industriei româneşti.

Din 1864 până la 1876 inclusiv, balanţa comercială a României a fost excedentară, ceea ce contribuia la acumularea de capitaluri. Astfel, în 1864 excedentul a fost de 69.738.607 lei, în 1868 de 107.236.165 de lei, iar în 1876 de 69.322.783 de lei. Ca urmare a politicii vamale inaugurate în 1875, din 1877 balanţa comercială a devenit, cu rare excepţii, deficitară, în 1878 deficitul fiind de 89.540.575 de lei, cauzat şi de importul materialelor necesare războiului pentru independenţă.

Exportul României în 1864 s-a făcut, în ordine descrescândă, în Imperiul Otoman, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, Anglia etc., păstrându-se astfel, cu mici modificări, până în 1876. Cerealele ocupau locul cel mai important, de pildă în 1871 de 81,90% şi în 1878 de 75,81%. În afară de grâu şi de porumb, principalele produse ale exportului, orzul şi rapiţa deţineau un loc important, iar către sfârşitul epocii li se adăugau legumele şi făina. Dintre produsele neagricole, un loc demn de ţinut în seamă ocupau sarea, petrolul şi lemnul.

În afară de Imperiul Otoman, care avea un rol însemnat şi aici, la import între 1871 şi 1878 se plasau în ordinea descrescândă a importanţei Austro-Ungaria, Anglia, Franţa, Germania şi Rusia. Cea mai mare parte a importului consta din produse de consumaţie: textile de bumbac şi de lână, pielărie, coloniale. În anii 1871-1877, valoarea medie a importului de maşini a fost de 4.260.325 de lei, iar a celui de fier şi de fabricate de fier de 5.578.498 de lei. Maşinile agricole ocupau, în mijlociu, jumătate din valoarea totală a maşinilor importate.

Criza economică ciclică europeană din anii 1873-1877, repercutată în România, a contribuit la scăderea preţului cerealelor şi a avut ca efect retragerea unor însemnate capitaluri băneşti occidentale de pe piaţa românească, tendinţa spre tezaurizare şi scăderea veniturilor statului. Industria, care a fost atinsă şi ea de criză, suporta cu greutate concurenţa produselor străine similare. Câteva instituţii bancare au avut pierderi serioase, două din ele - Societatea Financiară a României şi Banca de Bucureşti - fiind silite să lichideze. Pentru refacerea economiei, singura soluţie salvatoare consta în ochii majorităţii poporului în cucerirea independenţei statului şi înlocuirea moşierimii conservatoare de la guvern.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …