Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat în două forme. Una este cea tradiţională, constând din întemeierea coloniei Ulpia Traiana, denumită ceva mai târziu Sarmizegetusa. Ea este, după cum s-a arătat, singurul oraş întemeiat pe această cale în Dacia şi printre ultimele colonii adevărate, fondate prin colonizări efective de către imperiul roman.

A doua formă pe care a îmbrăcat-o colonizarea Daciei a fost atribuirea de pământ (adsignatio) din ager publicus unor grupuri de cetăţeni romani sau chiar de peregrini în diferite localităţi ale provinciei, fără întemeiere de colonii sau oraşe noi. Această formă de colonizare, mai puţin obişnuită, se pare că în Dacia a fost aplicată pe scară largă de către imperiul roman. Printre cei colonizaţi pe această cale, alături de cetăţeni romani se aflau şi necetăţeni, care nu primeau nici acum dreptul de cetăţenie, rămânând mai departe simpli peregrini sau incolae, aşa precum nici localităţile în care ei s-au aşezat nu deveneau eo ipso oraşe de drept roman, municipii sau colonii.

Printre localităţile atestate epigrafic ca existente încă din epoca lui Traian sunt Apulum, Ampelum, Potaissa, Napoca, Drobeta, Dierna. În acestea şi în alte localităţi vechi dacice, neatestate, s-au constituit primele grupuri de colonişti veniţi în Dacia îndată după cucerire. Ele alcătuiesc cele dintâi comunităţi de cetăţeni romani (conventus civium Romanorum) din care se vor dezvolta mai târziu oraşele, prin acordarea de către împăraţi, începând cu Hadrian, a dreptului de municipium mai întâi, apoi unora şi a celui de colonia. Un alt grup de colonişti aduşi în Dacia pe timpul împăratului Traian a fost alcătuit din seminţiile dalmatine (ca Virustae şi Baridustae), folosiţi ca lucrători specializaţi în exploatarea minelor de aur din centrul minier de la Alburnus Maior. Ei au fost aşezaţi în această regiune minieră după sistemul de organizaţie dalmatină (în castella sau vici).

La coloniştii aduşi oficiali din Dacia se adaugă funcţionarii din administraţia provinciei şi a diferitelor exploatări a bogăţiilor ei, apoi numeroasele trupe, împreună cu meşteşugarii şi negustorii care le însoţeau peste tot. Nu mic trebuie să fi fost şi numărul sclavilor folosiţi în administraţia provinciei. În timpul lui Traian numărul coloniştilor aduşi sau veniţi în Dacia era destul de mare, după cum rezultă din motivul invocat, după acelaşi Eutropius, de amicii împăratului Hadrian, la începutul domniei acestuia, spre a-l determina să renunţe la gândul de a părăsi provincia din nordul Dunării cucerită de antecesorul său, anume că prea mulţi cetăţeni ar fi lăsaţi pradă barbarilor (idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt ne multi cives Romani barbaris traderentur).

În afară de colonizarea oficială, a existat însă şi una neoficială, efectuată din iniţiativa particulară. Noua provincie deschidea perspective strălucite nu numai pentru fiscul imperial, ci şi pentru cetăţenii romani şi pentru ceilalţi locuitori liberi ai imperiului. Atraşi de bogăţiile proverbiale ale Daciei, oameni de diferite ocupaţii şi aparţinând tuturor categoriilor sociale, dar mai ales oameni dornici de îmbogăţire, roiesc din toate părţile imperiului.

Afluxul de populaţie dinafară a continuat şi pe timpul împăraţilor următori, în tot cursul secolului al II-lea. Într-o măsură mai redusă, probabil că şi colonizarea oficială a fost continuată, atât timp cât mai existau pământuri disponibile din ager publicus. Grupurile de orientali, de pildă, amintiţi, de inscripţii la Napoca, Apulum şi Germisara, par să fi fost aduşi în Dacia pe timpul lui Hadrian.

Toţi aceşti colonişti, veniţi pe orice cale, alcătuiesc elementul viu şi foarte activ prin care s-a înfăptuit, într-un răstimp relativ scurt, transformarea adâncă a înfăţişării Daciei. Se întemeiază oraşe şi alte aşezări înfloritoare, se ridică edificii publice, vile şi case somptuoase, se fac lucrări edilitare de tot felul, se construiesc drumuri pavate cu piatră, se cultivă intens pământul şi se scormoneşte subsolul pentru a scoate aurul, argintul, fierul, sarea şi alte bogăţii. Se creează peste tot condiţii noi de viaţă şi, judecind după urmele materiale rămase, provincia păşeşte de la început pe drumul unei înfloritoare dezvoltări economice, de care beneficiază însă, în afară de fiscul imperial, clasa exploatatoare.

Originea coloniştilor este foarte diferită, atât prin compoziţia lor etnică, cât şi în ceea ce priveşte provinciile sau regiunile de unde veneau. Afirmaţia lui Eutropius că ei au fost aduşi ex toto orbe Roman este confirmată de inscripţii. S-a relevat mai de mult numărul relativ redus al italicilor. Chiar dintre aceştia, majoritatea celor cunoscuţi din inscripţii au stat numai temporar în Dacia, îndeplinind funcţiuni civile sau militare importante în conducerea, administraţia sau în armata provinciei. Mai puţini sunt italicii care s-au stabilit statornic pe pământul Daciei, ca proprietari de pământ, de ateliere sau între-prinderi economice, arendaşi ai salinelor şi păşunilor etc.

Cea mai mare parte a coloniştilor au venit în Dacia din provinciile vecine, din cele două Moesii, din Pannonia, apoi din Tracia şi Dalmaţia. Alţii vin însă din regiuni mai îndepărtate, ca Noricum, Raetia, cele două Germanii, Gallia, Africa, apoi din teritoriile greceşti şi din provinciile orientale ale Asiei Mici şi din Egipt. Caracterul eterogen al populaţiei din Dacia e sporit de trupele staţionate în provincie, alcătuite iniţial din seminţii diferite din întreg imperiul şi în bună parte completate şi după aşezarea lor în Dacia cu efective recrutate fie din regiunile de origine, fie din alte teritorii ale imperiului, dinafară Daciei. Mulţi veterani ai trupelor din Dacia, legiuni sau formaţii auxiliare, se stabilesc pe pământul Daciei, îngroşând numărul populaţiei provinciei.

Diversitatea etnică a populaţiei se oglindeşte şi în onomastica găsită în inscripţii. Din statistica numelor de persoane cunoscute din inscripţiile din Dacia rezultă că din totalul de aproximativ 2600 de nume, marea majoritate, anume vreo 1920, adică 74%, sunt romane sau de tip italic. Alături de acestea, numele greceşti sau de tip general elenic sunt abia vreo 343, adică circa 13%, cele ilirice vreo 110, adică circa 4%, numele traco-dacice vreo 58, adică peste 2%, cele orientale tot cam pe atâta, iar numele celtice vreo 50 la număr, reprezentând mai puţin de 2%. La acestea sunt de adăugat vreo 134 nume de persoane originare din Dacia, atestate în inscripţiile din imperiul roman, dintre care vreo 37 sunt dacice.

Se ştie însă că nu toţi purtătorii de nume romane sunt romani autentici sau italici, ci, în majoritate poate elemente provinciale romanizate, originea peregrină a unora dintre ei putând fi dovedită prin numele neromane purtate de unii dintre membrii, mai ales ascendenţii familiilor acestora. Mulţimea persoanelor purtând numele gentilice de Ulpius, Aelius şi Aurelius indică cetăţeni de dată recentă, care au primit cetăţenia şi odată cu aceasta numele gentilic, de la împăraţii Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, M. Aurelius şi Caracalla. Pe de altă parte, ca dovadă a tendinţei generale de a adopta nume romane, mulţi dintre cei care păstrează încă cognomina neromane şi-au alcătuit numele după sistemul roman, luându-şi prenume şi nume gentilice romane (de exemplu Sextus Rufius Decibalus, dintr-o inscripţie de la Roma sau Publius Aelius Theimes, oriental care ridică un templu la Sarmizegetusa).

De împrumut sunt adeseori şi numele greceşti, ca Achilleus, Alexander, Anicetos, Antipater, Apollonios, Dedal, Diogenos, Theodoros, Timotheus şi altele. Chiar dacul Diuppaneus îşi mai zice şi Euprepes. Contrar părerii mai vechi, numărul orientalilor în inscripţiile din Dacia este relativ redus, cu toate că grupuri mai compacte de asemenea elemente sunt atestate epigrafic la Napoca, Apulum şi Germisara. Ei vin în Dacia mai ales ca negustori şi oameni de afaceri, dar şi ca soldaţi în unităţile originare din Orient. În majoritatea ei sunt semiţi, veniţi mai ales din Siria, dar şi din alte provincii sau regiuni ale Asiei Mici sau din Africa, numai vreo câţiva sunt iranieni sau din Egipt. Ei sunt aceia care excelează prin ridicarea inscripţiilor de tot felul.

Check Also

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …

Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. …