Colindă

Colinda este o specie folclorică alcătuită din piese ce se cântă de către un grup sau se recită cu ocazia obiceiurilor de iarnă, mai rar la alte sărbători din cursul anului. Colinda, denumită şi colind, aparţine genului liric prin caracterul de urare, celui epic - prin naraţiune şi are elemente dramatice concretizate uneori în adevărate spectacole.

Colinda este prezentată la fiecare casă, de multe ori cu acompaniament de instrumente muzicale, şi fiecare gazdă răsplăteşte pe colindători. Funcţia ei a evoluat de la cea primitivă, magico-ritualică, la una actuală, de urare şi felicitare. Deşi textul colindei cuprinde numeroase elemente creştine, originea sa străveche, păgână, este confirmată de reminiscenţele din mitologia romană, de rosturile magice asemănătoare cu cele ale descântecului, de elemente de ritual, ca bătăi de tobe, refrenuri neînţelese. Textele în întregime laice ale unor variante probează şi ele originea precreştină.

În ajunul Crăciunului se practică două forme diferite de colinde: aceea a copiilor (numită în unele locuri „Moş Ajun” sau „apiţură”) şi aceea a colindătorilor tineri sau maturi, care este tipul cel mai răspândit şi mai consistent. Colinda se poate cânta dimineaţa („zăorit”), seara sau noaptea. De multe ori este individualizată după situaţia socială sau civilă a gazdei. Există colinde pentru logofăt, primar, preot, păstor, agricultor, pescar, dar şi pentru copil mic, fată mare, flăcău, bătrân, văduv, ba chiar pentru animalele domestice.

Transmiterea urării se face indirect, printr-o alegorie în care cel colindat este pus în situaţii favorabile şi i se atribuie calităţi excepţionale. De pildă, colinda pentru flăcău idealizează frumuseţea, iscusinţa şi vitejia tânărului, pe când colinda pentru fată cuprinde portrete delicate ale unor fete harnice, înţelepte şi neasemuit de frumoase. În ambele tipuri de colinde se urează tinerilor, sub formă aluzivă sau directă, să se căsătorească. Cea mai frecventă structură compoziţională se bazează pe alternarea de planuri: real-fantastic-real, introducerea şi finalul constituindu-se în formule cristalizate. Cele mai multe colinde conţin refrene, al căror sens este, adeseori, greu de descifrat.

În cursul naraţiunii apar personaje fabuloase, se poartă dialoguri, se pun întrebări retorice şi se utilizează des metafora. Colinda religioasă cuprinde episoade biblice, uneori apocrife, cu unele implicaţii filosofice, majoritatea referindu-se la naşterea lui Iisus Hristos. Caracterul sacru al colindei se estompează prin asimilarea profanului, încât se ajunge la viziunea unui Dumnezeu cioban, „cu fluierul la tureac / Şi cu mâna pe baltag”. Pasajele epice se înrudesc sau se confundă adeseori cu teme de baladă, legendă sau chiar basm (motivul mioritic, căsătoria fratelui cu sora etc.).

Marea varietate melodică se datorează păstrării melodiilor arhaice şi adaptării unora mai noi, de origine liturgică. În ziua de Crăciun începe colinda „Cu steaua” - prin excelenţă religioasă şi de origine cultă -, cu variantele ei locale „Globul” sau „Luceafărul”, care se cântă până la Bobotează. Colindătorii poartă cu ei o stea împodobită cu hârtii colorate şi iconiţe cu scene biblice. În ajunul Anului Nou se colindă fie colinda de la Crăciun (fetele şi femeile), fie colinda agrară, pluguşorul (copiii şi bărbaţii). În unele părţi din Moldova, aceste două forme coexistă. În prima zi a Anului Nou urările au forme diferite după zona geografică.

În Moldova, se merge cu „semănatul”, ca o continuare a „aratului” din seara precedentă, făcându-se urări scurte şi aruncându-se, simbolic, seminţe de cereale. În Muntenia, această formă de colindă se numeşte „sorcovă”. Urarea este însoţită de lovituri uşoare cu crengi înflorite, sugerând, ca şi „semănatul” , un cult al fertilităţii şi rodniciei. „Vasilca” este o colindă răspândită în sudul ţării şi are ca element specific un cap de porc (câteodată o păpuşă), ornat cu podoabe stridente, pe care îl poartă colindătorii pe o tavă. Pare a fi o colindă a ţiganilor casapi de la curţile boiereşti, dar nu este exclus să reprezinte şi perpetuarea unui ancestral cult animalier. Pe arii restrânse se întâlnesc şi forme mai puţin ample de conde, cum este cea de Bobotează („chiraleisa” sau „iordănitul”).

„Lăzărelul”, de la Sfântul Lazăr, pare a fi o manifestare a unui ritual păstoresc peste care s-au suprapus straturi cu un conţinut ortodox. Colinda de Paşti şi cea de Sfântul Nicolae apar sporadic şi sunt ecouri ale unor obiceiuri religioase din ţările Europei centrale şi occidentale. Deşi obiceiul colindatului este răspândit la mai toate popoarele europene, românii l-au păstrat în formele cele mai grăitoare pentru originea şi semnificaţia lui. Elemente ale colindei se regăsesc în creaţia poetică a lui St. O. Iosif, Ion Pillat, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Otilia Cazimir etc.

Check Also

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …