Coca Farago

Coca Farago (1 august 1913, Craiova - 1 septembrie 1974, Bucureşti) - poetă, prozatoare, traducătoare şi autoare dramatică. Este fiica scriitoarei Elena Farago şi a lui Francisc Farago, funcţionar bancar, şi primeşte la naştere numele Ana-Virginia. Farago manifestă o precoce înzestrare literară, astfel că versuri ale poetei de numai 10-11 ani, din care va cita cu simpatie, îl motivau pe Lucian Blaga a glosa pe seama artei „miraculoase” a copiilor într-un articol din „Cuvântul” (1925). Învaţă într-un institut privat de fete, ulterior frecventând Conservatorul craiovean „Cornetti”, unde îşi susţinea examenul final la secţia artă dramatică, în pragul celui de-al treilea deceniu.

Câţiva ani după absolvire profesează ca actriţă la Craiova, în trupa Teatrului Naţional, şi, episodic doar, la Cernăuţi. Cu Tantzi Cocea, Lucia Demetrius şi Emil Botta evoluează, de asemenea, entuziast, în cadrul companiilor de teatru experimental „Masca” şi „Treisprezece şi unu”, fondate la Bucureşti, în 1932, de G.M. Zamfirescu. Emancipându-se discret de sub tutela mamei, decide a se stabili în capitală, schimbând până în preajma celui de-al doilea război slujbe modeste: stipendiată de Muzeul „Al. Saint Georges”, la Biroul de presă al Fundaţiei Regale sau la Ministerul Muncii, Farago mai funcţionează, din 1945, ca instructor scenic la Apărarea Patriotică, pictor decorator, regizor de culise la Teatrul Poporului din Bucureşti şi la Naţionalul craiovean, îndrumă cercuri şi cenacluri ale Sindicatelor Unite (Ilfov, Bucureşti), e asistentă la Muzeul „K. Zambaccian” etc.

Înstrăinarea de familie a tatălui (prin divorţul din anii ’20), apoi moartea lui în circumstanţe neelucidate, logodna - timpurie - eşuată cu Mihail Avramescu (la acea dată încă fervent al avangardei), un mariaj din nou nefericit, ce se desface, survin ca tot atâtea momente ce apasă existenţa scriitoarei, a cărei sănătate e precară. Se recăsătoreşte în 1940 cu Geo Maican, actor şi autor de scenarii teatrale. Va părăsi viaţa literară spre finele decadei, când neurastenia sa recidiva. Membră a Societăţii Scriitorilor Români (1937), ca şi a Societăţii Autorilor Dramatici Români (1938), Farago se afirmă în deceniul al patrulea al veacului trecut printre condeiele interesante, promiţătoare, ale „noii generaţii”.

Primele versuri le semna, aproape simultan, în „Viaţa literară” şi „Arhivele Olteniei” (1928); continuă cu proză, în „Biletele de papagal” argheziene, în treacăt sau pe spaţiul unor rubrici consacrate, mai publică în periodice ca „Ramuri”, „Muguri”, „Ostaşii luminii”, „Azi”, „Familia”, „Linia nouă”, „Vremea”, „Universul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Freamătul”, „Poezia”, „Viaţa Basarabiei”, „Hyperion”, „Frize”, „Meridian”, „Litere”, „Gând”, „Junimea literară”, „Luceafărul” (Timişoara), „Nenufar”, „Viaţa românească”, „Gând românesc”, „Pagini basarabene”, „Festival”, „Front literar”, „Pasărea albastră”, „Gazeta femeilor”, „Domnul de rouă”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Făclia”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Cuget clar”, „Lumea”, „Comuna”, „Patria”, „Gazeta cărţilor”, „Universul literar”, „Meşterul Manole”, „Prepoem”, „Orizonturi” (Galaţi), „România literară”, „Veritas”, „Convorbiri literare”, „Jurnalul” (Bucureşti), „Seara”, „Luceafărul” (Bucureşti), „Flacăra”, „Pan”, „Studio Teatrul Naţional”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa”, „Democraţia”, „Contemporanul”, „Femeia”, „Veac nou” etc.

Debutul în volum, obscur de altfel şi grăbit lăsat în urmă, îl reprezintă pentru Farago trei „povestiri ciudate” traduse din Villiers de l’Isle-Adam (Decapitatul, 1931); vreme de un deceniu şi mai bine a mai transpus, în periodice, cu precădere versuri (Heine, Rilke), pentru ca în 1946 să imprime masiva tălmăcire după Viaţa lui Nijinsky, povestită de Romola Nijinsky (prefaţa preluând un articol dedicat artistului de Paul Claudel).

Tenace, aptă a-şi lua în serios vocaţia, Farago a exersat în varii genuri literare; redebuta la scurt timp cu teatru, probabil stimulată de acelaşi G.M. Zamfirescu, mentor al tinerilor scriitori-actori dornici a înfrunta, la începutul anilor ’30, pastişa şi rutina. Privite îndeobşte sub specia unui teatru de lectură, piesele (ce apar mai toate în „Familia”) nu trec, la timpul lor, neobservate, şi mai târziu se impun atenţiei unor istorici ai dramaturgiei prin nota certă de modernitate (ţinută reflexivă, miza pe intertextualitate şi metaforă). Un prim act teatral (datat 1934, retipărit de sine stătător în anul următor) a cunoscut şi o montare pe scena Naţionalului din Cluj; „dezamorsând”, cu ironie în subtext, conflictul pe care îl anunţă Întâmplarea, Farago se amuză persiflând convenţii, stereotipii, modele, într-un scenariu căutat, parodic.

Atracţia spre teatrul de idei, pirandellismul - cu formula teatrului în teatru şi uzura măştii - reţin în piese ca Manole şi Ana (1935; rescrisă în 1940, în umbra dramei expresioniste a lui Blaga) ori Sala de aşteptare (1938), un text demitizând condiţia actorului, nu şi „magia” actului artistic, în fine, cuplul dilematic şi predestinat, asociat misterului creaţiei, revine într-un poem dramatic ce improviza pe tema jocului himeric al artistului (Natură moartă, 1941). Ataşamentul pentru teatru o face a se regăsi din când în când pe Farago şi în postura cronicarului dramatic (a comentat spectacole de Victor Ion Popa şi Ion Sava, în publicaţii ca „Jurnalul” craiovean, „Falanga” etc.).

La rândul său, avea să intre în vizorul criticii prin cărţile de proză mai cu seamă. Imaginând o spovedanie a eroinei (Gelia) către un tânăr medic (Vladimir), „romanul” Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim (1936) inspiră mai adesea comentarii ce-şi caută premisa în datele psihanalizei şi în complexul freudian schiţat (de unde însă şi vulgarizări, aserţiuni riscate ori superflue). Decepţia trăită de Antim, inadaptat învăţător de ţară, la vestea naşterii unei copile ce pare să uzurpe locul fiului dorit, e o „figură” epică tranşantă, comună şi mentalităţii maniheice a basmului - lume a absurdului naiv.

Reacţia frustrărilor în lanţ porneşte de aici. Gelia trece prin copilărie afectată de nepăsarea ce i se arată şi suferind pentru distanţa ridicată de un părinte despre care ştie totuşi prea puţin; va căuta în timp să-l înţeleagă şi să-l preţuiască; din „pânda” reciprocă, de durată, a celor doi, Antim cel mizantrop, ursuz şi sceptic, şi copilandra tandră, însuşindu-şi viclean şi îndârjit abilităţi de băietană spre a nu-l dezamăgi, se iscă tensiunea de substrat a cărţii.

Ca intermezzo între două cărţi, Farago practică o publicistică la graniţa cu proza alertă, degajată; secvenţe citadine, contraste pitoreşti (patosul aclimatizării la metropolă, maliţii de blochaus şi tramcar) nasc replici de un haz destins, spumos, şarje duios vitriolante „â la nenea Iancu” alteori, o satiră subţire a vulgului ubicuu, în „fişe”, schiţe de portret, „momente”. Dany, protagonistă într-o altă încercare de roman (din care s-au păstrat fragmente), lua asupra sa ceva din acest duh sarcastic, incisiv.

Lirismul şi tendinţa psihologizantă domină şi în prozele antologate, în 1940, în Vulturul albastru (efuziunile, locvacitatea fiindu-i amendate autoarei, în revers). Pagini de monolog sau dialog, lungi solilocvii în care autoscrutarea nu contrazice darul de a privi iscoditor înjur închipuie o partitură adecvată pentru eroii săi contemplativi ori pentru eroine ce despică firu-n patru, disimulându-şi, sub un aer de bravadă, sfiala, vulnerabilitatea.

Stigmatizaţi de boală sau de nenoroc, adolescenţi febrili ori purtaţi de reverie, introvertiţi şi imaginativi, îi întorc chipul de enfant prodigue printre reflexele oglinzii mate, tulburi. Statice aparent, mai toate povestirile sfârşesc prin a focaliza incertitudinea, impasul, entropia; exorcizarea unui rău lăuntric, conştientizat treptat sau intuit, nu coincide însă şi cu happy end-ul. Inconsecvenţele, mici falii sufleteşti trezesc un „freamăt al zădărniciei”. Spaţiul delimitează şi închide ca într-un cerc apăsător, malefic, ecoul vocilor (şi vieţilor), acutizând obsesiile (Stradă, Disc). Alienarea şi scindarea fiinţei, îndepărtarea de sine şi de ceilalţi conduc la fragmentare discursivă (Întuneric).

Terifiant, simbolul păsării de pradă e un avertisment ibsenian în Vulturul albastru, proza considerată emblematică pentru volum, aproape o „nuvelă teatrală”. Reactivând o traumă pe care eroina vrea s-o „uite” în trecut, cu reîntoarcerea unor prieteni de demult la „vila fără nume” aparţinând soţilor Samarin, un vechi conflict tinde a se reface şi se tranşează într-o descărcare violentă peste ani. Concentrând epicul, mişcările de tragic menuet ce leagă ori desfac lăuntric cele două cupluri, Farago privilegiază atmosfera şi sugestia. Deschiderea spre formele moderne e o constantă şi în poezie. Prin versurile ample şi fluente cutreieră o frenezie tristă, reversul expansivităţii stând adesea într-o mişcare retractilă.

Fără emfază, Farago se confesează în poeme „simple”, poeme „pentru suflet chinuit”, cântece „fără melodie”. În spaţiul poeziei de notaţie, visul închipuie plutirea, zborul, tentaţia ascensiunii; iubirea dă ocoluri mari unei absenţe. Lăsând în urmă vârsta (şi maniera) simbolistă - sunt însă suficiente stihuri ce eşuează în evanescenţă şi banalitate - poemul confesiv, şoptit, ceda cu timpul pasul elegiei. Pentru cartea de versuri din 1943, Poeme pentru singurătate, pe care Farago şi-o ilustrează cu desene proprii, i se atribuie un premiu al Societăţii Scriitorilor Români.

Opera literară

  • Întâmplarea, Oradea, 1935;
  • Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim, Bucureşti, 1936;
  • Vulturul albastru, Bucureşti, 1940;
  • Poeme pentru singurătate, Bucureşti, 1943.

Traduceri

  • Auguste de Villiers de l’Isle-Adam, Decapitatul, Bucureşti, 1931;
  • Romola Nijinsky, Viaţa lui Nijinsky, prefaţă de Paul Claudel, Iaşi, 1946.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …