Coaliţia de la Mazar-paşa (1875)

Grupările liberale îşi strânseseră rândurile încă din timpul iernii, folosind nemulţumirea maselor şi a burgheziei, precum şi greutăţile economice ale moşierimii mijlocii şi mici. La 23 ianuarie / 4 februarie 1875, ele înfiinţaseră ziarul „Alegătorul liber”, care a deschis campania contra conservatorilor în vederea alegerilor din primăvară, în martie s-au înţeles să ducă împreună lupta electorală, atrăgând şi pe Epureanu.

Lipsită de sprijinul unei însemnate părţi a moşierimii, coaliţia conservatoare a intensificat acţiunea de falsificare a alegerilor. Cu toate acestea, au reuşit majoritatea capilor opoziţiei. La Bucureşti, unde s-au produs ciocniri sân-geroase, au fost aleşi numai candidaţii liberali, ceea ce însemna că burghezia se ridica hotărâtă contra guvernării conservatoare. Deşi guvernul obţinuse o majoritate zdrobitoare în alegeri, ea nu reprezenta decât o subţire pătură a moşierimii şi câteva elemente ale burgheziei şi, în plus, era lipsită de omogenitate.

Tulburările cauzate cu prilejul alegerilor slăbise de asemenea mult autoritatea guvernului. În casa englezului Lakeman, stabilit în ţară după ce fusese în serviciul Porţii sub numele de Mazar-paşa, s-a alcătuit coaliţia grupărilor liberale care a elaborat o „programă”, semnată de capii ei, cărora li s-a adăugat şi conservatorul Epureanu, menită să mobilizeze contra conservatorilor burghezia, o parte a moşierimii şi ţărănimea.

Se cerea o politică externă de pace şi de respectare a tratatelor, împroprietărirea însurăţeilor şi a ţăranilor mărginaşi ai oraşelor principale, înlăturarea asupririi ţăranilor, reorganizarea armatei şi a justiţiei, reducerea sarcinilor fiscale prin reducerea cheltuielilor publice, descentralizarea administraţiei comunale şi judeţene. Pe baza acestui program, la care o bună parte dintre semnatari aderaseră din demagogie, a fost ales un comitet al Partidului Naţional Liberal, care lua astfel naştere din închegarea treptată a liberalilor radicali cu liberalii moderaţi şi liberalii fracţionişti, fără ca el să ajungă la unitate deplină decât mai târziu.

După deschiderea sesiunii extraordinare şi constituirea birourilor Corpurilor legiuitoare, au fost aduse în dezbatere proiectul de lege pentru concesionarea construirii căilor ferate Ploieşti - Predeal şi Adjud - Tg. Ocna şi proiectul de lege privind convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria, a căror aprobare, credeau conducătorii coaliţiei conservatoare, putea să consolideze guvernul.

Pentru construirea celor două căi ferate fuseseră făcute câteva oferte de către unii capitalişti străini, între care întreprinderea G.B. Crawley et C-nie din Londra, susţinută de un grup de parlamentari conservatori interesaţi prin promisiunea unor mari sume de bani. Încă din martie se formase o societate de capitalişti români, între care Gr. Heliad, I.C. Brătianu / D.A. Sturdza, care cerea concesiunea construirii liniei ferate Ploieşti - Predeal; pentru linia Adjud - Tg. Ocna făcuse o ofertă Gr. Heliad, care construise în anii precedenţi linia Iaşi - Ungheni.

Adunarea a aprobat oferta întreprinderii G. B. Crawley, deşi era mai costisitoare decât a celei româneşti. Dezbaterea proiectului a cauzat grave disensiuni atât în sânul guvernului cât şi în acela al majorităţii conservatoare şi a dat prilej coaliţiei de la Mazar-paşa să discrediteze guvernul conservator, care accepta concesiunea dăunătoare pentru stat, votată prin corupţie. Discutarea şi aprobarea (29 iunie/11 iulie 1875) de către Adunare a convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, dacă n-a provocat disensiuni în sânul majorităţii guvernamentale, a dat ocazie opoziţiei să intensifice campania sa de răsturnare a guvernului.

Ca manifestare a indignării lor împotriva votării convenţiei şi a concesiunii Crawley, deputaţii coaliţiei de la Mazar-paşa au demisionat. Burghezia, lovită prin înlăturarea taxei vamale pentru o serie de produse industriale austro-ungare, a susţinut prin numeroase semnături petiţia opoziţiei, în care se cerea capului statului să nu sancţioneze legea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria.

Patriotismul ei se manifesta, cum arată Marx referindu-se la burghezia germană din ajunul revoluţiei de la 1848, „sub forma protecţiei vamale, a sistemului prohibitiv, a economiei naţionale”. Carol s-a grăbit să sancţioneze însă legea de îndată ce ea a fost aprobată de Senat, dar ea n-a putut înlătura fie şi parţial efectele crizei agrare, deoarece aplicarea ei nu s-a putut face decât în vara anului următor, 1876, în urma ratificării de către ambele state, aşa încât moşierimea mică şi cea mijlocie au continuat să se orienteze către coaliţia opoziţionistă. Împotriva guvernării conservatoare se ridicau masele populare ţărăneşti şi orăşeneşti.

În urma înăspririi legii de tocmeli agricole (1872) şi a declanşării crizei agrare, masele ţărăneşti au început să-şi arate tot mai puternic nemulţumirea contra exploatării moşiereşti, mişcarea ţărănească atingând în 1875 o intensitate nemaiîntâlnită din 1866. Criza izbucnită în Occident în 1873 a avut repercusiuni în România în anii următori 1874-1877, împingând masele orăşeneşti la manifestaţii de ostilitate faţă de cercurile guvernante, care încercau zadarnic să-şi ascundă îngrijorarea.

Coaliţia de la Mazar-paşa a căutat, prin agenţii şi acţiunile ei, să canalizeze nemulţumirea ţărănimii şi a maselor orăşeneşti împotriva guvernului conservator spre a-l sili să se retragă de la conducere, dar Lascăr Catargiu refuza să demisioneze. Îngrijorată, o bună parte din moşierime, amintindu-şi mişcarea ţărănească din 1862 condusă de Mircea Mălăeru şi răscoala grănicerilor din 1866, s-a convins că înlocuirea conservatorilor de la conducere prin coaliţia opoziţionistă era singura cale de frânare a ameninţătoarelor mişcări de mase.

În vara şi toamna anului 1875, coaliţia de la Mazar-paşa, susţinută de burghezie şi de o parte a moşierimii, a dezvoltat campania contra guvernului şi a lui Carol însuşi, considerat complice, extinzând-o şi în străinătate. Sub pseudonimul Erdmann von Hahn, D.A. Sturdza a publicat în ziarul nobilimii boeme, nemulţumită de convenţia comercială, „Politik” din Praga, un lung articol, reprodus îndată în „Românul” din 8/20 şi 9/21 octombrie 1875 sub titlul Germania, România şi principele Carol de Hohenzollern, în care Carol era acuzat că a trădat interesele ţării şi s-a înconjurat de oameni necinstiţi.

În Franţa, C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada făceau să apară anonim în octombrie broşura România şi politica germană în Orient, curând reprodusă în traducere românească de numeroase gazete ale coaliţiei. Broşura ataca în special pe Carol I, prezentându-l ca agent al Germaniei în România. Tot în acea vreme, Gheorghe Mârzescu publica, sub pseudonimul Iordache Vulpescu, broşura Spionul prusian, al cărei titlu îi indica şi conţinutul.

Pentru combaterea guvernării conservatoare a fost elaborată şi o lucrare mai vastă, La Roumanie economique d’apres les donnees les plus ricentes, a lui M.G. Obedenaru, la Paris, a cărei semnalare o făcea Frederic Dame în „Românul” la 25 decembrie 1875 / 6 ianuarie 1876 în articolul O carte bună... Autorul cărţii căuta, exagerând, să demonstreze că industria României a fost ruinată de convenţia cu Austro-Ungaria, foarte păgubitoare desigur, dar care încă nu fusese pusă în aplicare la apariţia cărţii, datată intenţionat 1876.

Spre a-şi apăra guvernarea, Lascăr Catargiu a trimis la 10/22 iulie o circulară către prefecţi, plină de ameninţări pentru opoziţie, care a determinat comitetul naţional-liberal din Iaşi să lanseze la 18/30 iulie un manifest antiguvernamental. După apariţia articolului antidinastic al lui D.A. Sturdza, reprodus şi în broşură, Titu Maiorescu făcea să apară un pamflet Asupra broşurii: Germania, România şi Principele Carol de Hohenzollern, în care apăra pe Carol, guvernarea lui Lascăr Catargiu şi politica financiară a lui P. Mavrogheni, prezentat ca om onest.

Atacată din afară, guvernarea conservatoare se destrăma dinăuntru, ca efect imediat al accentuării crizei comerciale şi financiare şi ca urmare a procesului de îmburghezire a unei părţi tot mai mari a moşierimii, convinsă acum că agricultura singură nu-i putea asigura veniturile mari pe care le sconta. La mijlocul lunii octombrie 1875, V. Boerescu a trimis din Paris demisia sa, deoarece se angajase să fundeze împreună cu Dimitrie Ghica şi cu concursul băncilor pariziene Fould şi Camondo Banca de Bucureşti.

Operaţia principală a acesteia trebuia să fie mijlocirea răscumpărării reţelei de căi ferate a Societăţii drumurilor de fier din România, al cărei preşedinte al consiliului de administraţie era Dimitrie Ghica, preşedintele Adunării deputaţilor. El era convins pe deasupra că Lascăr Catargiu nu va putea face faţă împrejurărilor externe ce urmau să apară în anul următor, determinate de redeschiderea chestiunii orientale prin răscoala din iulie 1875 a ţăranilor din Herţegovina şi Bosnia. Ţinta cea mai ascunsă a lui V. Boerescu era să provoace demisia lui Lascăr Catargiu şi formarea unui guvern prezidat de Dimitrie Ghica, în care el urma să aibă rolul cel mai important.

Agravarea crizei financiare l-a împins curând şi pe Gheorghe Gr. Cantacuzino să ameninţe cu demisia de la conducerea Ministerului de Finanţe, prevăzând pentru sfârşitul anului o datorie flotantă de 20.000.000 de lei dacă nu se admiteau reducerile bugetare propuse de el, inclusiv la Ministerul de Război. Deşi s-au făcut unele reduceri bugetare pentru a-l îndupleca să nu demisioneze, el tot a demisionat în ianuarie 1876, nemulţumit de atacurile ascunse contra lui ale junimiştilor împinşi de P. Mavrogheni, sub pretextul opoziţiei la răscumpărarea reţelei de căi ferate a Societăţii drumurilor de fier din România.

Curând în urma lui a fost silit să demisioneze de la conducerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii şi Titu Maiorescu, criticat sever în Adunare de Cezar Bolliac pentru că voia să legifereze ca învăţământul primar să fie obligatoriu numai acolo unde statul avea şcoli şi blamat de Senat pentru că voia să desfiinţeze pe cale bugetară trei catedre ale unor profesori, adversari politici ai Junimii.

Demisia succesivă a lui V. Boerescu şi Gheorghe Gr. Cantacuzino şi înlăturarea ]ui Titu Maiorescu prin blamul Senatului au împins pe Lascăr Catargiu să demisioneze. După refuzul lui Dimitrie Ghica, el a refăcut însă guvernul (30 ianuarie / 11 februarie 1876), aducând pe Ion Strat la Ministerul Finanţelor, pe Ion Bălăceanu la Ministerul Afacerilor Externe şi pe P.P. Carp la Culte şi Instrucţiunea Publică. Ca urmare, Centrul a trecut în opoziţie.

Peste câteva zile, Ion Strat a dezvăluit Adunării un deficit de 30.000.000 de lei, aproape o treime din totalul sumei prevăzute în buget pe anul 1876, şi a cerut aprobarea unui împrumut de 75.000.000 pentru acoperirea deficitului bugetar şi construirea căii ferate Ploieşti-Predeal. Dimitrie Ghica a găsit acum ocazia să demisioneze de la preşedinţia Adunării, desolidarizându-se pe faţă de Lascăr Catargiu. Al. Orăscu, unul dintre vicepreşedinţii Senatului, a demisionat şi el pentru că P.P. Carp îşi însuşise proiectul de lege al instrucţiunii publice al lui Titu Maiorescu. Respingându-i demisia (21 februarie / 4 martie 1876) şi refuzând urgentarea discutării legilor financiare, Senatul a fost dizolvat.

Coaliţia de la Mazar-paşa, încurajată, a trecut la ameninţarea că va provoca „revoluţia”, prin care înţelegea răsturnarea lui Carol şi a guvernului conservator, dacă ea nu era adusă îndată la guvern. Carol, intimidat, i-a promis că va asigura libertatea alegerilor pentru noul Senat. Deşi guvernul nu se abţinuse de a face presiuni, rezultatul alegerilor i-a fost defavorabil, din care cauză Lascăr Catargiu s-a văzut nevoit la 30 martie / 11 aprilie să prezinte demisia întregului cabinet. Pentru mijlocirea eventuală a schimbării lui, încă din ianuarie 1876, I. Bălăceanu, cunoscut ca prieten al lui Ion Ghica, fusese numit prefect al poliţiei Capitalei, apoi ministru al Afacerilor Externe, spre a stabili legătura dintre Carol şi coaliţia opoziţionistă.

Refuzând formarea guvernului, C. Bozianu a propus pe Gheorghe Vernescu, unul dintre conducătorii coaliţiei de la Mazar-paşa. Formula propusă de Gheorghe Vernescu cu I.C. Brătianu la Ministerul de Război, Ion Ghica la Justiţie şi D.A. Sturdza la Finanţe nu i-a convenit lui Carol, care nu voia să dea armata în mâna unuia care-l ameninţase cu detronarea. El a declarat lui Gheorghe Vernescu că accepta cabinetul, numai dacă la Ministerul de Război era pus orice general sau colonel i-ar fi convenit opoziţiei, dar nu un civil.

Neajungându-se la înţelegere, generalul I. Em. Florescu, un conservator moderat, a fost însărcinat cu formarea noului guvern spre a se câştiga timp pentru ducerea tratativelor cu capii coaliţiei (4/16 aprilie 1876). Noul prim-ministru se oferea să guverneze dictatorial, sprijinindu-se numai pe armată, la nevoie împuşcând pe cei care s-ar răscula. Senatul s-a grăbit însă a alege vicepreşedinţi pe Gheorghe Vernescu şi pe Epureanu, doi din capii coaliţiei, în timp ce aceasta intensifica violenta sa campanie contra noului guvern şi a lui Carol însuşi, iar mişcarea ţărănească devenea tot mai puternică.

Tot în acelaşi timp, în Bulgaria a izbucnit răscoala contra Porţii. Baza de clasă a guvernării conservatoare, nefiind suficientă spre a înfrunta pericolul unei răsturnări, Carol s-a văzut silit, la 24 aprilie / 6 mai 1876, să însărcineze pe Epureanu cu formarea guvernului coaliţiei de la Mazar-paşa. Guvernarea conservatoare autoritară de cinci ani se termina, lovită de criza financiară, de ridicarea burgheziei şi moşierimii liberale contra ei şi de primejdia răscoalei maselor ţărăneşti şi orăşeneşti.