Cnezatul Densuşului

Satele cnezatului de vale care şi-a avut centrul la Densuş, se grupează pe cursul mijlociu al râului Galbena (râul Haţegului), pe văile afluenţilor lui, precum şi în întreg bazinul superior al învecinatului râu Cerna care echivalează cu treimea sudică a masivului Poiana Ruscăi. În acest cnezat pare să fi existat, în afară de Densuş, încă cel puţin o aşezare principală, aceea de la Ciula Mare, dar nu este exclus ca în acest din urmă sat să se fi instalat o ramură a familiei cneziale de Densuş.

În primul document care atestă sate din cnezatul Densuşului, la 1360, se afirmă că pe la 1300 sau chiar înainte de aceasta, antecesorul cnezilor de Densuş s-ar fi „împărţit pe veci cu fraţii săi asupra tuturor moşiilor lor”, precizare considerată utilă pentru a asigura urmaşilor săi şi cnezilor de Ciula Mare, în detrimentul altui cneaz nelocalizat de document, stăpânirea integrală a satelor Răchitova şi Mesteacăn, sate despre care se spune că au fost „întemeiate” ulterior acelei împărţiri. Se pune întrebarea ce a însemnat acea „împărţire de veci” şi despre ce fel de „fraţi” a fost vorba.

În contextul situaţiilor similare din Ţara Haţegului şi prin analogie cu stări conflictuale asemănătoare, pe care le întâlnim de pildă la Râu Bărbat sau la Zlaşti, răspunsul nu e prea greu de găsit. Fraţii au fost probabil „fratres condivisionales”, deci devălmaşi, iar „împărţirea pe veci” a fost o ieşire din indiviziune, produsă într-o vreme în care stăpânirea cnezială se exercita pe temeiul stării de fapt şi care a dat naştere la mai multe stăpâniri cneziale care decurgeau tot din stări de fapt, deoarece nici una dintre părţi n-a invocat la proces vreun act regal.

În schimb localizarea lui „Myk fiul lui Murk”, cneazul care a pierdut procesul privind stăpânirea Răchitovei şi Mesteacănului, lasă deschise trei soluţii. El putea fi originar chiar din Densuş, situaţie în care am avea dovada existenţei în sat a mai multor familii cneziale, iniţial devălmaşe, dintre care una ocupa o poziţie proeminentă „întemeind” şi asigurându-şi, cu acordul forului judiciar al Ţării Haţegului şi pe temeiul „dreptului românesc”, stăpânirea asupra satelor din împrejurimi. Într-a doua soluţie, acest cneaz putea fi dintr-unul din satele Densuşenilor, poate chiar din Răchitova sau Mesteacăn, în orice caz dintr-unul din satele pe care diplomele din deceniile următoare le întăresc familiei Densuşenilor în virtutea stărilor de fapt.

În acest caz, episodul ar reflecta conflictul dintre familia cnezilor de vale şi o familie de cnezi săteşti din cuprinsul respectivului cnezat de vale. În sfârşit, acel Myk putea fi dintr-unul din satele învecinate Densuşului unde însă nu constatăm prezenţa stăpânirilor exercitate de Densuşeni, ci întâlnim doar familii cneziale de sine stătătoare, din Peşteana sau din Tuştea de pildă, iar în acest caz conflictul judecat la 1360 ar fi ecoul îndepărtat al micşorării teritoriale pe care a cunoscut-o cândva un cnezat de vale mai întins, „împărţirea pe veci” fiind echivalentă cu desprinderea din cnezatul Densuşului pe la 1300 sau înainte de aceasta a unor sate cu familiile lor cneziale, ce au evoluat apoi de sine stătător în relaţii proprii cu cetatea regală.

Dar să urmărim satele ce apar în cnezatul Densuşului. Da 1360 cnezilor din Densuş, care vor fi întăriţi în stăpânirea părţilor din satul lor de baştină abia la 1404, li se recunoaşte stăpânirea asupra Mesteacănului şi a două treimi din Răchitova, cealaltă treime a Răchitovei fiind întărită cnezilor din Ciula Mare; aceştia din urmă apar ca stăpânind şi alte sate din zonă în comun cu Densuşenii. De la 1380 înainte avem ştiri despre satele stăpânite de Densuşeni pe cursul superior al Cernei şi în munţii Poiana Ruscăi, când le sunt întărite Poieniţa Voinii şi „Bobochmezeu”.

Alte două sate din aceeaşi zonă, Ableu şi Bunila, le stăpâneau dinainte de 1416, an în care aflăm că aveau părţi de stăpânire şi la Toteşti. În 1438 le sunt tot lor întărite satele Hăşdău, Cernişoara, Cerna (Lunca Cernei), Criva, Ştei şi Poieni, care se află atât pe cursul superior al Cernei cât şi pe văile din jurul Densuşului. Despre altă ramură a cnezilor de Densuş, aceea descinzând din cneazul Duşa, aflăm la 1407 că stăpânea încă dinainte părţi din mai multe sate, dar acestea nu sunt nominalizate. Abia din 1447 posedăm numele lor: Hăţăgel, Groşi (Boita), Ciula Mică, Vălioara şi Dealul Negru.

Raportarea pe hartă a acestor 20 de sate evidenţiază o structură teritorială unitară care se întinde din partea de nord-vest a Depresiunii Haţegului şi până în Munţii Poiana Ruscăi, acoperind o suprafaţă de 600-700 kmp, în interiorul acestui teritoriu nu apar în secolele XIV-XV decât accidental stăpâniri străine, ca părţile din Poieni pe care le aveau la 1436 cnezii de Peşteana, iar la 1439 cei de Cârneşti şi Toteşti, dar asemenea excepţii s-au datorat desigur fie înrudirilor produse între familii, fie mai ales suprapunerii drepturilor de stăpânire ale cnezilor săteşti de către cele ale Densuşenilor. Acest din urmă fenomen explică de altfel şi stăpânirea doar ca părţi de sat a unora dintre moşiile Densuşenilor. Nu este exclus ca cnezatul Densuşului să fi fost în secolul al XIII-lea încă mai extins, din el desprinzându-se câteva sate pe care le întâlnim în documente ca evoluând distinct la marginile uriaşului domeniu al Densuşenilor.

Pe de altă parte, câteva sate sau părţi de sate întărite sau dăruite de coroană Densuşenilor şi situate în afara perimetrului cnezatului Densuşului, îşi cer explicaţia. Satul Petros de la izvoarele Streiului, care le este întărit la 1407, precum şi satul „Sylotena” situat foarte probabil în Depresiunea Petroşanilor şi pe care-l stăpâneau la 1416, trădează existenţa în această zonă sud-estică a Ţării Haţegului a unui nucleu teritorial ţinând de cnezatul Densuşului. Faptul repetă la scară mai mică situaţia constatată în legătură cu cnezatul Râului Mare, iar întinderea mai mică a stăpânirilor Densuşenilor în această zonă se explică prin includerea în cnezatul lor a văilor, păşunilor şi pădurilor din munţii Poiana Ruscăi, deci prin gravitarea spre nord a cnezatului Densuşului.

Cât priveşte apariţia la Pala (Băuţar) a stăpânirii Densuşenilor în primii ani ai secolului al XV-lea, documentele ne oferă explicaţia şi ne permit totodată să pătrundem în interiorul complicatelor mecanisme social-patrimoniale din Ţara Haţegului. Nu este deloc întâmplător că chiar pentru stăpânirea celor două sate Pala îl întâlnim la 1390 pe judele Timişoarei în dispută cu cnezi români şi că acest jude al Timişoarei şi-a căsătorit fiul, cândva înainte de 1400, cu fiica cneazului Dusa de Densuş. Dacă privim harta şi vedem că „moşia Pala” este prelungirea spre sud-vest a teritoriului de la izvoarele Cernei al cnezatului Densuşului, o pagină grea de înţelesuri şi sugestii a istoriei românilor transilvăneni din secolele XIII-XIV şi poate încă mai timpurie ni se deschide în faţă.

Într-un mod oarecum asemănător şi poate tot în legătură cu o familie străină de regiune, s-a produs şi pătrunderea după 1360 a Densuşenilor în cnezatul învecinat al Britoniei, evidenţiată de o ştire din 1377 şi care a avut drept rezultat stăpânirea de către ei, înainte de 1438, a unor părţi din Păucineşti. De fapt, folosind informaţiile de până la mijlocul secolului al XV-lea, singurul sat în care Densuşenii stăpânesc părţi ce nu se explică prin evoluţia logică a unui cnezat de vale spre condiţia marelui domeniu feudal, este Ocolişu Mare, situat mai departe pe un afluent al cursului inferior al Streiului.