Clasicism

Clasicismul este un stil universal, inclus parţial şi în alte stiluri, chiar în cele principial opuse (baroc, manierist, romantic), cultivat uneori programatic şi constituit în curent artistico-literar. Productiv şi în literatura română, clasicismul ar concretiza, după unii gânditori şi poeţi (Mihail Dragomirescu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Tudor Vianu, Vladimir Streinu etc.), o propensiune structurantă a psihicului românesc. Aceasta se exprimă în întreaga creaţie artistică naţională, începând cu cea populară şi cea de expresie religioasă şi de caracter istoric.

Scrisul unor autori din epoca veche, cu deosebire al lui Dimitrie Cantemir şi Miron Costin, se resimte de pe urma formaţiei lor clasice şi în construcţia frazei, modelată de sintaxa latină. Normele spiritului clasic originar, grec, au orientat, în toate componentele lui, învăţământul public şi privat din ţările române în epoca fanarioţilor, nu fără a se menţine, cu adaptările necesare, şi după aceea, când limbii greceşti i se substituie franceza şi româna. Toţi oamenii de cultură şi scriitorii prin care s-au aşezat temeliile culturii moderne s-au format sub egida modelului clasic: fie în şcolile din Bucureşti şi Iaşi, cu limba de predare greacă, fie în cele din Blaj, animate de ideea latinităţii, fie în licee şi universităţi occidentale.

Un curent clasicist n-a existat în literatura română. Nu avea cum să apară, de vreme ce emanciparea de teologie s-a produs abia în secolul al XVIII-lea, sub impulsul iluminismului, şi a început să-şi precizeze caracterele distinctive în contextul unor creaţii culturale impregnate de romantism. La rândul lui, romantismul a fost precedat de strădanii literare având în special modele clasice.

Particularităţi ale stilului şi atitudinii clasice, ale viziunii clasice despre existenţă apar cu mai multă pregnanţă tocmai în interiorul romantismului şi alături de el, ba chiar şi mai târziu, după stingerea curentului. Aceasta, cu toate că, în cursul secolului al XIX-lea, între adepţii celor două stiluri s-au încins polemici, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac şi alţii pledând cu înfocare în favoarea romantismului, Gheorghe Asachi, George Bariţiu, George Baronzi şi alţii elogiind virtuţile clasicismului.

O lungă perioadă de timp, de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea până către 1830, un anume clasicism este preeminent în literatura (mai exact spus, poezia) română; s-ar putea afirma chiar, vorbind sumar, că o monopolizează. Clasicism prezent la Văcăreşti, Costache Conachi, sau la B.P. Mumuleanu se află însă destul de departe de cel canonic, avându-şi cele mai apropiate surse în poezia greacă neoanacreontică, în special în cea a lui Atanasie Hristopulos, şi resimţindu-se de pe urma contactului cu cântecele lăutăreşti. Cât priveşte lungimea perioadei, aceasta contrastează cu modicitatea producţiei literare tipărite în durata ei.

Cultivată mai mult ca divertisment, scrisă mai cu seamă de boieri pentru delectarea amicilor şi cucerirea inimilor râvnite, poezia este, până la Iancu Văcărescu, de caracter ocazional în cea mai mare parte, şi de o mediocră realizare literară, viciată fiind de frivolitate şi dulcegării, punctată doar intermitent de formulări sclipitoare, de accente cu adevărat poetice, interesantă, în consecinţă, îndeosebi ca document de epocă.

Poeţii, de altfel puţini, chiar luând în considerare şi simplii versificatori, sunt prezenţe izolate; nu se formează grupări, nu există o mişcare literară. Adecvate promovării valorilor şi mentalităţilor clasice sunt, în această perioadă, cadrul şi climatul intelectual. Lumea cultivată citea pe Anacreon, Sappho, Ovidiu, Vergiliu, Horaţiu, Voltaire, Montesquieu, Racine, Moliere, Florian şi mai cu seamă din aceşti autori se traducea.

În şcoli se studiau intens limbile clasice, se comentau scriitorii Antichităţii greceşti şi latine, precum şi clasici şi neoclasici francezi şi italieni, cu deosebire Fenelon, se preda retorică de îndrumare clasică. Nu doar în timpul domniilor fanariote, ci şi în următoarea perioadă, dramaturgia clasică a constituit principala sursă a repertoriilor teatrale din Principate. De provenienţă clasică erau piesele jucate, în casele boiereşti, de către diletanţi.

În 1816, Gheorghe Asachi organizează, la Iaşi, prima reprezentaţie teatrală românească din Moldova, cu pastorala Mirtil şi Hloe, tradusă după Florian; urmează Alzira lui Voltaire. Ion Heliade-Rădulescu şi Costache Aristia pun în scenă, cu elevi de la „Sf. Sava” şi de la alte şcoli din Bucureşti, piese de Euripide, Racine, Moliere, Voltaire, Alfieri. În general, în ambele Principate, scrierile clasice stau mereu în atenţia organizatorilor vieţii teatrale. Antologică e şi orientarea mişcării teatrale din Transilvania, susţinută de către elevii şcolilor din Blaj, care dau primul spectacol românesc atestat, cu piesa Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, compusă în jurul anului 1780.

Declanşat în literatura franceză şi constituit pe plan universal în opoziţie cu clasicismul, romantismul în cultura română a fost orientat si el, principial, de atitudini anticlasice, dar a suportat manifestări paralele de clasicism, ba chiar şi-a integrat forme de creaţie proprii acestei orientări. Stimulator al romantismului şi el însuşi poet romantic în cele mai caracteristice opere, Heliade-Rădulescu are şi scrieri de factură clasică, iar în publicistică s-a pronunţat, nu o dată, în favoarea ordinii clasice. Alături de evocări, descripţii de natură, elegii, tirade patetice, viziuni cosmogonice, culegerile sale de versuri conţin ode în stil clasic, fabule, satire, adică specii cultivate în clasicism.

Compoziţia unor piese lirice, inclusiv a pseudobaladei Zburătorul, capodopera poeziei heliadeşti, învederează o tendinţă de structurare clasică. Propensiuni în aceeaşi direcţie există şi în proza scriitorului, în fiziologii mai ales (Coconul Dragon, Coconita Dragând), iar Domnul Sarsailă autorul e considerată de unii comentatori un pamflet antiromantic. Prin „fundamentele teoretice ale artei sale”, afirmă Dumitru Popovici, Heliade e „legat de clasici”, iar în creaţia poetică „el se plasează [...] sub influenţa scriitorilor romantici şi preromantici”.

Asemenea simbioze există la mai toţi ceilalţi scriitori ai epocii. Reprezentant de frunte al romantismului, Grigore Alexandrescu e clasic prin temperament; e un contemplativ, pentru care, ca pentru Theophile Gautier, clasicizantul angajat în bătălia romantică, „lumea există”, în sensul că stările lirice sunt provocate mai mult de privelişti din afară decât de frământările interioare. De altfel, pe lângă romantice „suvenire şi impresii”, elegii, poetul a scris clasice meditaţii, epistole, satire, fabule, prin acestea din urmă impunându-se drept cel mai de seamă fabulist român.

Clasic prin structura spiritului, prin echilibrul interior, prin seninătate e şi Vasile Alecsandri, cu toate că „rumânirea” prin el a poeziei şi a întregii literaturi implica adoptarea de principii romantice: preţuirea naturii, valorificarea folclorului şi a istoriei naţionale. Nu e fără semnificaţie faptul că talentul său s-a exprimat plenar în clasicele prin compoziţie pasteluri, că proza sa procură delicii de felul celor oferite de literatura clasică memorialistică, iar teatrul său comic include personaje şi situaţii de tip molieresc, în timp ce Fântâna Blanduziei construieşte o viziune vrednică de dramaturgia clasică.

O natură prin excelenţă clasică este Costache Negruzzi. El debutează în proză cu două nuvele romantice, însă nuvela care impune această specie în literatura română, Alexandru Lăpuşneanul, romantică prin sursa istorică de inspiraţie, devine clasică prin exemplaritatea construcţiei şi conturarea pregnantă a caracterelor, iar ciclul de aşa-zise „scrisori” (Negru pe alb) instaurează la noi genul epistolar, de origine clasică.

Aspecte de clasicism include şi poezia lui Dimitrie Bolintineanu: în pastorale, bunăoară (Son Marina, ciclul Macedonele), şi în epopeea neterminată Traianida. Integral clasică e opera literară a lui Gheorghe Asachi. O poziţie singulară înscrie Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, anterioară începuturilor romantismului, dar publicată abia în al optulea deceniu al secolului al XIX-lea.

Este singura epopee românească dusă până la capăt şi pe deplin realizată literar, operă concepută după modelele clasice ale speciei (homerice mai cu seamă), însă în variantă comică, pătrunsă de spiritul Renaşterii, individualizată estetic printr-o structurare barocă, prin inserţii de epos picaresc, de scenerie realistă, de folclor, de culoare locală, de sentimentalitate romantică avant la lettre.

În procesul de maturizare, de cristalizare a culturii româneşti, după Unirea Principatelor, modelul clasic îşi demonstrează viabilitatea prin ţinuta, prin ansamblul conduitei intelectuale a unor personalităţi ca A.I. Odobescu şi Titu Maiorescu. Opera literară a primului amalgamează clasicul cu barocul, însă formaţia sa e determinată de aspiraţia la marele c, şi editarea, în 1861-1863, a „Revistei române”, primul periodic românesc de nivel european, indică intrarea culturii noastre în vârsta ei „clasică”. Apogeul acestei vârste va fi marcat de revista „Convorbiri literare”, dirijată de Maiorescu, încarnare a spiritului clasic.

Spiritul acesta iradiază în opera mai tuturor scriitorilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, exprimându-se genial în năzuinţa spre perfecţiune a poeziei lui Mihai Eminescu, în cultul pentru formă al lui I.L. Caragiale, în marea conştiinţă artistică a lui Ion Creangă, în creaţia de caractere la Ioan Slavici. Eminamente clasică este viziunea existenţei în poezia lui George Coşbuc, iar Duiliu Zamfirescu e un neoclasic în versuri, un clasicizant în romane.

În secolul al XX-lea, spiritul clasic are susţinători notorii în Mihail Dragomirescu, Ion Pillat, Tudor Vianu, un apologet în George Călinescu, dar şi modelează poezia lui Vasile Voiculescu, a lui Nichifor Crainic şi a altora, proza lui Mihail Sadoveanu, George Călinescu, I.M. Sadoveanu, iar după al doilea război mondial, versurile lui Ştefan Aug. Doinaş, Ion Horea, Aurel Rău, Ion Brad şi ale multor altor poeţi.

Check Also

Prelungiri ale romantismului şi clasicismului în literatura română

Contextul epocii Modelul eminescian va influenţa multe decenii după stingerea poetului lirica românească, impunând, implicit, …