Clasele sociale şi purtarea Războiului de Independenţă (1877)

Odată cu semnarea armistiţiului, războiul victorios purtat de Rusia, România şi popoarele balcanice împotriva Porţii a luat sfârşit. Cauza dreaptă pentru care au luptat ostaşii ruşi, români, sârbi, bulgari şi muntenegreni a triumfat. În cadrul acestor mari campanii militare duse împotriva Imperiului Otoman, războiul purtat de România a fost un război drept, de eliberare naţională. Dar, faţă de această acţiune progresistă, faţă de acest război just, nu toate clasele şi păturile sociale româneşti au avut o atitudine patriotică.

Moşierimea conservatoare, care de la început se opusese cuceririi independenţei naţionale pe calea armelor, deşi altă cale nu exista, a căutat şi după trecerea Dunării de către armata română să saboteze războiul şi, totodată, să profite de pe urma acestuia. Prin ziarele „Timpul” şi „Războiul”, ea a dus o campanie de defăimare împotriva guvernului, învinuindu-l că a admis ca armata română să treacă Dunărea. Moşierimea, susţinând că n-a fost voinţa şi dorinţa ţării de a face acest război, a cerut ca miniştrii liberali să fie pedepsiţi exemplar pentru că au început războiul.

Interesele înguste de clasă, fiind puse mai presus de cele naţionale, îi făceau pe moşieri să declare că le-a „rămas câmpul nelucrat din cauză că braţele se jertfesc lângă Plevna pentru o cauză străină”. Unii afirmau că trecerea armatei peste Dunăre reprezintă „cea mai mare şi mai funestă greşeală”, iar alţii o taxau drept „o adevărată nebunie”. În unele judeţe, opoziţia conservatoare a instigat pe locuitorii satelor să se opună recrutării în armată. Moşierii s-au opus cartiruirilor militare, s-au opus şi rechiziţiilor ori de câte ori nu vedeau prin aceasta o posibilitate imediată de câştig. Moşierii şi arendaşii au strâns însă averi mari în timpul războiului, furnizând armatelor produse la preţuri ridicate.

Burghezia, urmărind să înlăture piedicile pe care suzeranitatea otomană le ridica în calea dezvoltării pieţei interne, de pe urma căreia îşi putea mări profiturile, a putut fi în fruntea luptei pentru independenţa statului, la a cărui conducere se afla. În plus, ea considera că ieşirea din criza financiară existentă nu era posibilă decât prin război şi urmărea să folosească cucerirea independenţei pentru a se statornici la guvern. „Patriotismul” ei era astfel determinat de pofta de îmbogăţire şi de dominaţie.

Conducând ţara în timpul războiului, ea a căutat să realizeze cât mai mari profituri de pe urma furniturilor necesare armatei şi să contribuie cât mai puţin la jertfele materiale şi de sânge pentru obţinerea victoriei pe front. La fel ca moşierii, mulţi comercianţi şi chiar funcţionari din aparatul superior administrativ au strâns averi însemnate de pe urma războiului, umflându-şi buzunarele cu banii poporului, în timp ce ostaşii pe front sufereau din cauza lipsei de hrană şi echipament. De pildă, unii funcţionari superiori la Direcţia C.F.R., în complicitate cu intendenţa militară, şi-au însuşit mai bine de 1.000.000 de lei din banii destinaţi armatei.

Masele populare, ţărăneşti şi orăşeneşti, luptând cu devotament pentru satisfacerea aspiraţiilor naţionale, au avut în timpul războiului o comportare cu adevărat patriotică. Clasa muncitoare, puţin numeroasă şi încă neorganizată în acel timp, a susţinut realizarea independenţei naţionale. Cercurile socialiste au sprijinit războiul de independenţă, caracterizându-l drept un război just. Ziarul „Socialistul” scria la 26 mai / 7 iunie 1877: „Azi însă e timpul când românii, în avântul şi entuziasmul suvenirilor trecute, iau armele pentru a-şi apăra independenţa”.

Unii dintre membrii acestor cercuri s-au înrolat voluntari şi au plecat pe front, alţii au servit în spitalele şi ambulanţele militare. Intelectualitatea înaintată a aprobat de asemenea războiul, contribuind la susţinerea lui fie prin ofrande băneşti, fie prin scrieri. Pictori de seamă - Nicolae Grigorescu, Szathmary, Henţia -, însoţind chiar trupele pe câmpul de luptă, au reliefat, prin tablouri de o măiestrie artistică neîntrecută, eroismul „curcanilor” noştri. Unii pictori şi scriitori şi-au donat statului operele lor pentru a fi vândute în folosul răniţilor.

Dintre toate clasele şi păturile sociale, ţărănimea a dat contribuţia cea mai mare în lupta pentru cucerirea independenţei naţionale. Masele ţărăneşti, prin sacrificii imense, atât pe front, alături de armatele ruse, cât şi în spatele frontului, prin ofrande şi transporturi pentru armată, au sprijinit efectiv şi au dus greul războiului de independenţă. Actele de eroism ale soldaţilor şi sergenţilor români au uimit pe contemporani. Când ofiţerii erau răniţi sau când se eschivau de la atac, mulţi sergenţi, din proprie iniţiativă, se puneau în fruntea plotoanelor sau companiilor şi conduceau trupele spre redutele inamice.

Jertfele de sânge pe câmpul de luptă sunt de asemenea edificatoare: au murit pe câmpul de luptă sau în ambulanţe şi spitale din cauza rănilor primite 4.293 de ostaşi, dintre care 228 din oraşe şi 4.065 de la sate; numărul ofiţerilor morţi a fost de 36 din care 27 de la oraşe şi 9 de la sate. În total, numărul morţilor şi al răniţilor români, în războiul de independenţă s-a ridicat la circa 10.000 de oameni. Vitejia şi aportul ostaşilor români în luptele de la Plevna au fost apreciate şi de Marx şi Engels.

În timp ce soldaţii luptau şi se jertfeau pe front, primarii comunelor nu luau măsuri ca familiile lor de acasă să primească ajutorul legal la munca câmpului şi astfel pământurile rămâneau în paragină. Mai mult, soţii şi mame ale celor plecaţi pe front erau duse cu forţa să lucreze la proprietari sau la arendaşi, în baza unor învoieli anterioare. Dacă se opuneau erau maltratate şi li se confisca peticul de pământ. Părinţilor celor plecaţi pe front li se rechiziţiona uneori singura vită ce o aveau sau singurul sac de mălai. Povara cea mai grea pentru ţărani au constituit-o însă rechiziţiile de care pentru transporturile armatei.

Cu ocazia acestor transporturi, mulţi ţărani şi-au pierdut boii şi carele. Nicolae Zubcu-Codreanu, într-un articol publicat în revistele „Obstina” şi „Le Travailleur” în 1878, arăta pe bună dreptate: „... vitele lor se prăpădeau pe drum de istovire, de lipsă de hrană şi de molimă care bântuia în regiunea Dunării, aşa că ţăranul se întorcea acasă pe jos, fără vite şi fără car...”, „se întorcea toamna sau iarna, uneori cu mâinile şi picioarele îngheţate...”. Deşi masele ţărăneşti erau sărăcite, ele au contribuit cel mai mult la obţinerea victoriei în războiul de independenţă. Cu toate acestea, speranţa lor că vor primi pământ a fost înşelată de guvernanţi.

Check Also

Contribuţia poporului român la Războiul ruso-turc din 1768-1774

În războiul din 1768-1774, acţiunea Rusiei în Principate a fost sprijinită de o parte mai …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Instaurarea regimului boieresc în Moldova şi Ţara Românească. Sfârşitul războiului. Restaurarea dominaţiei otomane (începutul secolului al XVII-lea)

Războiul antiotoman nu a luat sfârşit odată cu moartea lui Mihai Viteazul, ci continuă până …

Însemnătatea istorică a cuceririi independenţei României

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste …