Clasele sociale din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar (1867-1878)

În Transilvania, trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut pe calea unei revoluţii burghezo-democratice nedesăvârşite, întrucât reacţiunea internă şi externă au reuşit s-o înăbuşe în 1849. Sub presiunea maselor populare însă, absolutismul austriac a fost silit să facă apoi unele concesii care au dus la consolidarea schimbărilor social-economice şi politice în sens burghez, dar într-un ritm lent. Scopul fundamental al acestor concesii era preîntâmpinarea unor noi izbucniri revoluţionare, acceptându-se trecerea la orânduirea capitalistă cu preţul menţinerii unei poziţii economice importante pentru moşierime. Această poziţie însemna, în ultimă instanţă, marea proprietate agrară.

În atare condiţii dezvoltarea industrială şi comercială a Transilvaniei a avut loc cu paşi înceţi. În acelaşi ritm lent s-a desfăşurat şi procesul de dezvoltare a burgheziei. Reflectând inferioritatea şi dependenţa economică a Transilvaniei faţă de regiunile centrale şi vestice ale monarhiei, burghezia de aici era mai slab dezvoltată atât numeric, cât şi ca forţă economică. Desfiinţarea breslelor şi libertatea meseriilor, conjugate cu progresele relativ lente ale marii industrii de fabrică, au determinat în continuare o sensibilă preponderenţă numerică a micii burghezii.

Din circa 135.000 de industriaşi, meseriaşi, comercianţi şi funcţionari particulari consemnaţi statistic în 1868, peste 100.000 erau mici comercianţi şi meseriaşi, mulţi locuind în mediul rural. La cifra de mai sus se poate adăuga un număr de câteva mii de funcţionari de stat şi intelectuali, liber-profesionişti, care se includeau de asemenea în burghezia mică sau mijlocie.

Burghezia mare era puţin numeroasă şi se compunea, ca şi în România, din elemente comerciale, bancare şi industriale, cărora li se adăugau micii moşieri îmburgheziţi şi marii arendaşi de moşii. Evident, forţa economică a acestei pături a burgheziei transilvane nu poate fi comparată cu aceea a marii burghezii din Austria sau din ţările cu economie capitalistă dezvoltată din Occident.

În privinţa veniturilor acestei burghezii în sensul profiturilor realizate de ea, situaţia e greu de stabilit. Ceva mai clară e problema profiturilor capitalului bancar, deşi bilanţurile băncilor şi câştigurile declarate nu oferă niciodată certitudinea realităţii, mai ales din cauza tendinţelor de evaziune fiscală. Banca Albina declara în primul ei an de activitate (1872) un profit net de 8.601 florini, iar în anul următor de 23.747 de florini în 1880 profitul net declarat era de 37.640 de florini. Pentru acţionari, profiturile ar fi revenit deci în aceşti ani cam de 2,6%, 8% şi 12,5% la capitalul subscris. Între ultimele două cifre se situează media profiturilor declarate ale burgheziei bancare româneşti până către sfârşitul secolului al XIX-lea.

După 1867, concomitent cu dezvoltarea industriei de fabrică, în Transilvania începe să ia proporţii procesul de formare a unui proletariat industrial mai numeros. Izvorul principal al formării proletariatului industrial l-a constituit ţărănimea sărăcită; în al doilea rând şi în proporţii cu mult mai mici, cel puţin pentru perioada de care ne ocupăm, meseriaşii ruinaţi. Această provenienţă a proletariatului industrial explică frecvenţa mâinii de lucru slab calificate şi posibilitatea unei exploatări grele prin plata unor salarii scăzute.

În 1868 erau consemnaţi statistic în Transilvania circa 114.000 de muncitori în industrie, transporturi şi comerţ. Dintre aceştia, 24.000 lucrau în mine şi în ocnele de sare, 80.000 în industrie, iar 10.000 în comerţ şi transporturi. Dintre cei 80.000 de lucrători din industria prelucrătoare, mulţi erau angajaţi în mici ateliere. La rândul ei, reţeaua feroviară era, la acea dată, încă slab dezvoltată, fapt semnificativ pentru cunoaşterea caracterului pe care-l avea muncitorimea din transporturi. Condiţiile de viaţă ale muncitorimii în această perioadă în care organizarea sa era abia la început erau dintre cele mai grele.

Până în 1872, durata zilei de muncă în industrie nu era reglementată. Legea apărută în acest an o fixa la 14 ore de muncă, plus două ore de repaus. Tot în 1872 s-a interzis pentru întâia dată munca copiilor sub 10 ani; pentru copiii între 10 şi 14 ani durata a fost fixată la 8+2 ore, iar pentru copiii între 14 şi 16 ani la 10+2. Ocrotirea muncii femeilor era inexistentă.

Salariile erau reduse şi extrem de inegale, în raport de regiune şi de calificare, în oraşele şi localităţile mici din regiunile periferice, salariul mediu zilnic era cam 1/2 faţă de cel din centrele mai însemnate. Muncitorii necalificaţi erau plătiţi cu 60 şi chiar 80% mai slab decât cei calificaţi. Salariul maxim al femeilor era în general cu 60-75% mai redus decât al bărbaţilor, iar al copiilor la fel. Perioada de criză de după 1873 a determinat o scădere a salariilor cu 15-20 %.

În 1876, în regiunea minieră a Banatului, salariile lucrătorilor din minerit şi din siderurgie oscilau între 70 de creiţari şi 1,40 florini pe zi, al muncitoarelor între 40 şi 60 creiţari, al copiilor între 30 şi 50 de creiţari. La secţia de maşini a uzinelor din Reşiţa, se câştiga, la lucrul în acord, circa 1,50 florini pe zi. În acelaşi an şi loc s-au înregistrat 160 de accidente de muncă, dintre care 14 mortale şi 33 accidente grave. Asigurările sociale, de orice natură, erau necunoscute, exceptând fondurile cotizate de muncitorii înşişi în casele lor „frăţeşti”, sau de ajutor, însă foarte slab organizate.

Chiriile reprezentau, obişnuit, circa 1/3 din salariu. Erau grele amenzile şi reţinerile din salarii şi frecvente cazurile de neplată a salariilor la timp. Astfel, în 1870, la mina de aramă Bălan din Ciuc, care avea vreo 1.000 de angajaţi, întreprinderea n-a plătit salariile minerilor circa un an şi jumătate, aducându-i în pragul foametei şi împingându-i la grave frământări. Şomajul era, de asemenea, un fenomen frecvent. În timpul crizei din 1873-1879, în industria grea erau 14.000-15.000 de şomeri. Alte mii de lucrători au fost concediaţi în industria minieră.

Moşierimea era din punct de vedere economic, în 1867, clasa cea mai puternică în Transilvania, cu toate că era cea mai puţin numeroasă. Pentru perioada 1867-1878, nu dispunem de date precise asupra situaţiei moşierimii, a proprietăţilor şi a stratificării ei. Nu avem motive să credem că numeric ea ar fi suferit fluctuaţii prea mari în ultimele trei decenii ale veacului, la sfârşitul căruia, în 1895, statisticile consemnează circa 7.000 de familii cu proprietăţi de peste 100 ha dintre care circa 1.000 erau mari moşieri.

Asupra întinderii totale a marii proprietăţi între 1867 şi 1878 nu dispunem de date sigure. Tendinţa ei generală era aceea de creştere, rezultat a două procese: cel de segregare şi comasare a pământurilor, determinând - îndeosebi segregarea - trecerea în proprietate moşierească deplină a unei părţi apreciabile din fostele pământuri comune; pe de altă parte, moşia, ca proprietate întemeiată pe dreptul burghez, începea să constituie mai frecvent un obiect de vânzare. Acest efect nu se va resimţi însă în chip mai sensibil decât spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru.

În ceea ce priveşte ţărănimea, trebuie subliniat faptul că perioada 1867-1878 s-a caracterizat prin desfăşurarea mai departe a procesului de diferenţiere, în cursul căruia un număr tot mai însemnat de ţărani sărăceau, iar o minoritate se transforma în chiaburi. Pe acest plan general se poate observa un proces de fărâmiţare a proprietăţii ţărăneşti.

În condiţiile procesului de diferenţiere, ale concurenţei crescânde suferite pe piaţă din partea gospodăriilor moşiereşti şi chiabureşti, ale impozitelor grele, ale poverii crescânde a arenzilor plătite moşierului, o parte tot mai mare a gospodăriilor ţărăneşti se ruina, creştea numărul, şi aşa mare, al ţăranilor cu pământ insuficient şi fără pământ.

Check Also

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …