Clasele sociale din Dacia romană

Societatea din Dacia romană este împărţită în clase antagoniste. Clasele fundamentale sunt cele proprii orânduirii sclavagiste, adică stăpânii de sclavi şi sclavii. Clasa stăpânilor de sclavi, alcătuind o minoritate privilegiată, este deţinătoarea mijloacelor de producţie. Sclavii şi păturile exploatate ale populaţiei libere formează principala forţă de muncă în activitatea economică şi productivă din Dacia.

Relaţiile de exploatare sclavagiste sunt predominante în principalele ramuri de producţie şi ele determină toate aspectele vieţii economice, sociale, politice şi culturale, punându-şi pecetea pe toate realizările din această epocă în domeniul culturii materiale şi spirituale. Exploatarea sclavilor îmbracă şi în Dacia formele nemiloase şi inumane cunoscute din restul imperiului şi în general din lumea greco-romană. Sclavagismul introdus în Dacia de romani este de tip dezvoltat, purtând în sine germenii destrămării lui. Criza orânduirii sclavagiste începe curând după instaurarea stăpânirii romane în Dacia şi efectele ei se vor resimţi şi în provincia din nordul Dunării.

Pe lângă aceste trăsături generale, sclavagismul în Dacia prezintă însă şi unele caracteristici particulare, determinate în primul rând de condiţiile în care s-a făcut cucerirea teritoriului şi colonizarea lui masivă cu populaţie adusă dinafară, de situaţia grea în care a fost pusă populaţia autohtonă faţă de cuceritori şi de poziţia periferică, continuu expusă atacurilor dinafară, a provinciei.

Unele din aceste particularităţi s-au impus din primele timpuri ale stăpânirii romane, altele au apărut în evoluţia istorică ulterioară a provinciei, mai ales în secolul III d.Hr. Clasa stăpânitoare în Dacia romană, pe care se sprijină din punct de vedere politic imperiul, e formată de la început din elemente sclavagiste ale coloniştilor romani, împreună cu autorităţile civile şi militare ale provinciei. Puţini dintre dacii supuşi au reuşit, şi numai cu timpul, să se strecoare în rândurile clasei stăpânitoare.

Aceasta este principala şi aproape singura beneficiară a nivelului de trai mai ridicat care rezultă din aplicarea generalizată a sistemului de exploatare sclavagistă. Cei care o constituie locuiesc mai ales în oraşe, dar şi în localităţi mai mici din mediul rural, unde posedă bogăţii funciare sau sunt interesaţi în exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului, încasarea impozitelor sau a altor venituri.

Clasa exploatată este alcătuită din sclavi, care se găsesc în proprietatea stăpânilor, dar şi din populaţia care, deşi juridiceşte liberă, este în general săracă şi lipsită cu totul sau în bună măsură de mijloace de producţie. Sclavii sunt fie aduşi dinafară de stăpânii lor, fie proveniţi din rândurile populaţiei autohtone, într-o proporţie ce nu poate fi precizată din lipsă de informaţii mai bogate.

Numele sclavilor atestaţi în inscripţii nu ne pot servi în această privinţă, ştiut fiind că stăpânii dădeau sclavilor nume noi, am zice convenţionale, unele de factură latină (Felix, Fortunatus, Bellinus, Securus, Vitalis, Rufinus, Tenax, Carus, Bona, Candida etc.), altele greceşti (Callistos, Eutyches, Protas, Diogenes, Hermias, Onesimus, Myro, Isidora, Passia etc.), prea puţine traco-dacice (Butes, Dades) sau de altă origine (Syrillo, Synda etc.).

În schimb masa populaţiei libere dar exploatată în diferite feluri e alcătuită în cea mai mare parte din autohtonii daci, deposedaţi de pământ şi de drepturile politice. Ei locuiesc fie în teritoriile rurale, fie în cele atribuite oraşelor sau unităţilor militare. Mai puţini sunt, la început mai ales, oamenii liberi, care intră în alcătuirea păturilor mijlocii din Dacia, ocupând o situaţie intermediară şi fluctuantă între stăpânii de sclavi şi sclavi. Cu timpul însă rândurile acestei pături sociale se îngroaşă prin elementele provenite din sclavii eliberaţi şi din peregrinii care sărăcind îşi pierd situaţia iniţială, avută la venirea lor în Dacia.

Din clasa stăpânitoare fac parte în primul rând cetăţenii romani, care se bucură de drepturi depline, ceea ce înseamnă şi avantaje economice şi mari posibilităţi de îmbogăţire. Alături de ei se află pereginii, care, deşi lipsiţi de dreptul de cetăţenie romană, sunt şi ei posesori de pământ, de ateliere meşteşugăreşti, cămătari, interesaţi în diferite ocupaţii şi întreprinderi de exploatare a bogăţiilor provinciei.

Cetăţeni romani sunt în primul rând funcţionarii de rang superior din conducerea şi administraţia provinciei, din aparatul fiscal, din întreprinderile economice, soldaţii şi ofiţerii din legiuni, comandanţii trupelor auxiliare, apoi coloniştii care formează majoritatea locuitorilor liberi de la oraşe, dintre care mulţi sunt şi proprietari de pământ, pe lângă alte îndeletniciri pe care le practică.

Cetăţenii romani alcătuiesc în Dacia, ca şi în restul imperiului, categoria cea mai privilegiată şi mai înstărită din rândul oamenilor liberi. La oraşe, ei formează aristocraţia care deţine conducerea, ca magistraţi (dregători) şi membri ai consiliului municipal (ordo decurionum). Ei duc în general o viaţă de lux şi se bucură de toate avantajele vieţii orăşeneşti.

Numărul cetăţenilor romani a crescut cu timpul, pe măsură ce în Dacia s-au întemeiat noi oraşe, apoi datorită înrolărilor în armată, eliberărilor de sclavi, acordării de către împăraţi a dreptului de cetăţenie persoanelor izolate sau unor grupuri mai mari de locuitori etc. Cu toate acestea, numărul cetăţenilor romani a rămas în pronunţată minoritate faţă de restul populaţiei din provincie, liberă sau înrobită, alcătuită din peregrini, incolae (locuitori), dediticii (probabil populaţie colonizată pe solul provinciei dinafară imperiului) şi sclavi.

Constituţia Antoniniana, din anul 212 d.Hr., acordând dreptul de cetăţenie celor mai multe categorii de oameni liberi din imperiu, dar nu tuturor după câte se pare, a şters în cea mai mare parte deosebirea de privilegii dintre cetăţenii romani şi ceilalţi oameni liberi, care nu aveau acest drept până acum, impunând însă tuturor obligaţii fiscale mai mari.

Dintre cetăţenii romani atestaţi epigrafic în Dacia, puţini sunt aceia care fac parte din ordinul senatorial, pătura cea mai privilegiată a clasei stăpânitoare şi conducătoare din imperiu. Ei sunt alcătuiţi din guvernatorii provinciei (legati Augusti propraetore), comandanţii de legiuni (legati Augusti legionis) şi tribuni laticlavii (ofiţeri superiori în legiuni). Ei sunt numai în trecere în Dacia, unde nu rămân decât timpul cât îşi exercită funcţiunea civilă sau comanda militară. Toţi sunt de origine plebeiană, nici unul nu este din vreo familie patriciană.

După ei urmează, în ordinea importanţei sociale, membrii ordinului ecvestru. De rang ecvestru erau în Dacia procuratorii provinciali (procuratores Augusti), procuratorii minelor de aur (procuratores aurariarum), începând de la Hadrian, procuratorii portoriului (ai vămilor), după Marcus Aurelius, tribuni legionis angusticlavii, comandanţii trupelor auxiliare (tribuni, praefecti) şi praefecti legionis începând cu domnia lui Gallienus. Şi aceştia stăteau numai temporar în Dacia.

Din ordinul ecvestru au făcut parte însă şi provinciali din Dacia. Ei sunt oamenii cei mai bogaţi şi după îndeplinirea carierei militare (a militiis) ocupă cele mai înalte magistraturi şi onoruri municipale în oraşele Daciei, demnitatea de preoţi ai altarului împăratului (sacerdotes arae Augusti) sau aceea de coronatus trium Daciarum. Cavaleri romani (equites Romani) erau şi unii arendaşi ai păşunilor şi ai salinelor (conductores pascui et salinarum), dintre care unul, P. Aelius Strenuus, s-a bucurat de cele mai mari onoruri din partea oraşelor Daciei (Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta), fiind şi sacerdos arae Augusti şi patronus collegiorum fabrum, centonariorum et nautarum. Se înţelege că toţi aceştia erau şi mari proprietari de sclavi.

În familia lui P. Aelius Antipater de la Apulum sunt atestaţi epigrafic nu mai puţin de patru sclavi actores (administratori de moşii sau intendenţi în alte întreprinderi economice) şi un libert. Existenţa în slujba unei singure familii de bogaţi proprietari a atâtor sclavi administratori, cu rol de supraveghere, presupune fără îndoială că ea avea în stăpânirea sa un număr corespunzător de mare de sclavi lucrători, folosiţi pe moşiile de la ţară sau în diferite întreprinderi economice pe care putea să le aibă chiar la Apulum, în oraş.

În această privinţă Karl Marx a arătat că „munca aceasta de supraveghere ia naştere în mod necesar în toate modurile de producţie care se bazează pe antagonismul dintre muncitor în calitatea sa de producător nemijlocit şi proprietarul mijloacelor de producţie. Cu cât antagonismul acesta este mai pronunţat, cu atât mai mare este rolul jucat de această muncă de supraveghere. De aceea ea atinge maximum în sistemul sclavagist”. Despre un alt cavaler roman, P. Aelius Maximus, care trăia la Napoca, se ştie că avea o mare fermă de tip sclavagist (villa rustica) în teritoriul acestui oraş, la Ciumăfaia de astăzi, unde sigur că folosea mulţi sclavi pentru lucrarea pământului.

Cei mai mulţi stăpâni de sclavi sau patroni ai foştilor sclavi deveniţi liberţi sunt atestaţi epigrafic în oraşele Daciei (Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Drobeta). Ei eru proprietari de pământ, dar şi oameni de afaceri, interesaţi în diferite întreprinderi economice, apoi proprietari de ateliere meşteşugăreşti, de prăvălii etc. Cei mai cu vază formau aristocraţia orăşenească. Servi privati din familia urbana erau folosiţi de stăpânii lor nu numai ca sclavi casnici sau intendenţi, ci şi pentru conducerea muncilor agricole, la ţară, mai ales în timpul verii.

Printre stăpânii de sclavi privaţi figurează şi arendaşii vămilor (conductores portarii) sau ai păşunilor şi ai salinelor. Alţi stăpâni de sclavi sunt cunoscuţi din inscripţii în teritoriile rurale, unde ei erau proprietari de pământ. În număr mai mare apar apoi sclavii în regiunea minelor de aur, la Ampelum şi Alburnus Maior. Majoritatea sunt sclavi ai împăratului, folosiţi în administraţia minelor de aur, nu lipsesc însă nici servi privati, aparţinând unor stăpâni interesaţi în exploatările miniere.

Un sclav actor, numit Secundus, specializat se pare, în operaţiile de cămătărie, figurează într-o tăbliţă cerată care conţine contractul de încheiere a unei societas danistaria, întovărăşire de împrumut cu dobândă, alcătuită din doi cămătari (argentarii), ca împuternicit al unuia din ei. De la Alburnus Maior se cunosc trei contracte de vânzare şi cumpărare de sclavi. Cei care vând sau cumpără sclavi sunt peregrini, iliro-dalmaţi sau orientali, într-un caz însă, cumpărătorul este soldatul Claudius Iulianus din legiunea XIII Gemina, în ale cărei canabe a şi fost încheiat actul.

Alţi militari sub arme figurează de asemenea în inscripţii, fie ca stăpâni de sclavi, fie ca patroni de sclavi eliberaţi. Mai numeroşi sunt veteranii care posedă sclavi sau sunt patroni de liberţi. Un singur negustor e atestat epigrafic ca patron al unui fost sclav, eliberat probabil prin testament la moartea stăpânului său, Primus Aelius Ionicus negotiator, căruia libertul Aelius Primitivus se îngrijeşte să-i pună piatra de mormânt la Drobeta.

Cel mai mare proprietar de sclavi în Dacia era însă statul roman, întruchipat în persoana împăratului. Vreo 41 de inscripţii din Dacia menţionează sclavi ai împăratului şi ai casei imperiale. Ei fac parte din familia Caesaris şi se intitulează Augusti nostri, Caesaris noştri sau Imperatoris nostri servus sau verna (sclav născut în casa împăratului). Ei alcătuiesc în Dacia o adevărată armată de funcţionari de rang inferior, folosiţi în diferite birouri ale procuratorilor provinciei, ale procuratorilor portoriului, ca şi ale procuratorilor minelor de aur.

În birourile (tabularia) provinciei de la Apulum sau Sarmizegetusa, condusă de către un libert, numit tabularius provinciae, şi în cele ale procuratorilor speciali, de la Ampelum sau din diferite stationes fiscale sau vamale, răspândite în localităţile unde se încasau feluritele impozite, sclavii îndeplineau variate funcţiuni de arhivari, contabili, încasatori, verificatori etc., pe care nu uită să le menţioneze în inscripţii (scriba, librarius tabularii, librarius ab instrumentis censualibus, verna ab instrumentis tabularii, subsequens librariorum, adiutor tabularii, contra scriptor, arcarius, dispensator, vicesimarius sau servi villici). Aceştia din urmă conduceau micile birouri ale diferitelor stationes vamale sau fiscale.

Stăpâni de sclavi erau şi alte autorităţi, instituţii civile sau religioase, organizaţii sau asociaţii cu caracter public, ca de pildă oraşele, templele, colegiile profesionale etc. Se cunoaşte un singur sclav care a fost paznic (aedituus) al unui templu, la Ampelum, unde fiul său Liberalis, Augustorum (duorum) libertus a commentariis, împreună cu soţia sa Aelia Victoria, îi pun un epitaf. Tot în serviciul unui templu a fost înainte de a fi eliberat şi Septimius Asclepius Hermes, libertus numinis Aesculapi, care la Apulum ridică un altar Iovi Optimo Maximo, Iunoni, Minervae et Aesculapio domino.

Menţiuni directe despre sclavi ai oraşelor şi colegiilor profesionale lipsesc până acum în Dacia. Ei vor fi existat însă ca şi în celelalte provincii ale imperiului. Din asemenea sclavi orăşeneşti, provin, fără îndoială, liberţii, cu nume semnificativ, P(ublius) Publicius Anthus et Publ(icius) Cletus care la Sarmizegetusa închină un altar Genio libertorum et servorum, de unde rezultă mulţimea şi importanţa sclavilor şi a liberţilor de tot felul, nu numai ai oraşului, în metropola provinciei.

În total în Dacia se cunosc până acum vreo sută de menţiuni epigrafice privitoare la sclavi, consemnate în aproximativ 142 de texte epigrafice, proporţia între servi publici şi servi privati fiind aproximativ egală. Numărul lor faţă de acela al inscripţiilor de tot felul descoperite în Dacia (aproape 3.000) nu este prea mic şi oferă un bogat şi interesant material documentar privitor la cea mai oropsită categorie de oameni din epoca stăpânirii romane.

Dar aceşti sclavi cunoscuţi din inscripţii nu reprezintă decât o infimă parte a numărului total al sclavilor care au trăit în cele mai grele şi inumane condiţii de viaţă pe pământul Daciei. Acest număr nu poate constitui nici măcar un indiciu aproximativ privitor la totalul sclavilor din Dacia romană. Se ştie că chiar dintre oamenii liberi numai cei mai înstăriţi ridicau monumente scrise.

Stăpânii de sclavi ocazional şi obişnuit numai pentru sclavii preferaţi sau privilegiaţi se refereau în inscripţiile puse de ei. În asemenea condiţii, marea masă a sclavilor de rând (servi ordinarii sau mediastini), care munceau până la extenuare pe ogoare, în mine, în ateliere, în prăvălii sau în casele stăpânilor, au rămas pentru noi cu totul necunoscuţi. Existenţa lor în număr mare este însă dedusă indirect din totalitatea ştirilor, a textelor epigrafice şi mai ales a descoperirilor arheologice din Dacia.

Cei menţionaţi în inscripţii şi mai ales cei care, ca servi publici sau privati, îşi arată şi funcţiunea sau calitatea lor, erau cei mai favorizaţi de soartă, deosebiţi prin situaţia lor privilegiată şi adeseori prin puterea şi autoritatea pe care o aveau din încredinţarea stăpânilor, de sclavii de rând. Ei alcătuiesc un fel de „aristocraţie”, dacă se poate spune aşa, în sânul clasei sclavilor. Adeseori ei sunt ştiutori de carte, deci mai instruiţi, nu numai faţă de restul sclavilor, ci şi faţă de mulţi dintre oamenii liberi. Puşi de nevoie în slujba stăpânilor, sclavii privilegiaţi devin instrumente docile de care se servesc aceştia împotriva sclavilor de rând.

Se cunosc de la scriitori antici1 suferinţele pe care le îndurau sclavii de rând de la servi villici, care conduceau şi supravegheau munca pe ogoare. La situaţii şi mai bune puteau ajunge sclavii ce aparţineau împăratului. Prin abuzuri şi fraude ei reuşesc să strângă bani şi avere. Prin venalitatea şi autoritatea pe care le-o dădea slujba pe care o îndeplineau în aparatul administrativ-fiscal, ei măresc greutăţile şi obligaţiile fiscale care apăsau pe umerii provincialilor.

Măsurile luate de împăraţi pentru reprimarea fraudelor comise de servi fiscales sunt o dovadă a abuzurilor pe care ei le săvârşeau. Sclavii imperiali erau temuţi de particularii mărunţi, de care ştiau să se facă respectaţi. Situaţia bună a sclavilor publici sau privaţi cu rol de conducere le permite să ridice monumente şi inscripţii. După o statistică făcută, sclavii pun în Dacia 25 de pietre funerare, dintre care 19 pentru ei şi familia lor, 4 pentru stăpânii lor şi două pentru persoane neprecizate.

Un epitaf e pus pentru sclavul Syrillio, păzitor al templului, de fiul său, care este libert şi de soţia acestuia. Pe un alt monument funerar, al unei familii de orientali, se pare că sclavii sunt amintiţi sub numele de menesterii. Tot unii sclavi ridică 5 monumente onorifice, dintre care unul singur pentru împărat, restul pentru alţi stăpâni, precum şi 41 de altare sau alte monumente votive, dintre care două pentru sănătatea împăratului şi 10 pentru sănătatea altor stăpâni.

Un alt monument este ridicat la Ampelum în cinstea împărătesei Armia Lucilla, soţia lui Lucius Verus, de către liberti et familia et leguli aurariar(um), în care, după cum se vede, sclavii din familia Caesaris trec înaintea arendaşilor de mine, care sunt oameni liberi. Un altar este închinat la Tibiscum lui I.O.M. Dolichenus de către Iulius Valentinus pentru sănătatea sa şi a sclavilor care trăiesc în casa sa (contubemales). Se cunoaşte chiar cazul când un om liber, Fl(avius) Bellicus, dedică un altar lui I.O.M. Aeternus, pentru sănătatea unui sclav şi a soţiei acestuia, care era însă de condiţie liberă (pro salute lanuari (i) Aug (usti) ex arcario et Vitiae Threptes eius).

În sfârşit, la Sarmizegetusa Nemesianus Caes (aris) n (ostri) servos librarius ridică din temelii cu banii săi un templu (templum a solo pecunia sua) închinat zeiţei Caelestis Virgo Augusta. Pentru a putea suporta asemenea cheltuieli, trebuie să admitem că sclavii din familia Caesaris dispuneau de avere proprie însemnată (peculium). Se cunosc şi în Dacia sclavi imperiali care dispun de sclavi proprii, numiţi servi vicarii şi pe care îi folosesc în slujbe. Asemenea sclavi sunt cunoscuţi la Porolissum şi Sarmizegetusa.

Cu toate că după normele juridice sclavii nu puteau încheia căsătorii legale şi deci nu puteau avea familie recunoscută, ei se înmulţeau prin legături nelegitime (contubernium), sclavii privilegiaţi, din familia privata sau publica, sunt menţionaţi în inscripţiile din Dacia ca având familie. În cinci cazuri ei au soţii tot sclave, dar în alte şapte cazuri soţiile lor sunt de condiţie liberă, peregrine sau liberte.

Alteori existenţa familiei la sclavi rezultă din menţionarea copiilor, a fraţilor, surorilor etc., sau din formula pro salute sua suorumque. Nu cunoaştem mai de aproape condiţiile de viaţă ale sclavilor de rând din Dacia. Ele erau însă, în general, cele ştiute din lumea greco-romană, Sclavii de rând erau folosiţi la muncile cele mai grele în principalele ramuri de producţie.

În epoca romană agricultura, împreună cu creşterea vitelor şi păstoritul, rămâne ocupaţia de bază a celei mai mari părţi a populaţiei din Dacia. Majoritatea oraşelor datorează înflorirea lor economică fertilităţii ţinuturilor în mijlocul cărora sunt situate, exploatarea teritoriului fiind principala sursă de îmbogăţire a lor. Cei mai de vază dintre locuitorii celor mai multe oraşe din Dacia sunt proprietari de pământ. Majoritatea coloniştilor aduşi de Traian sau veniţi după aceea au primit, cumpărat sau arendat pământ din ager publicus. Loturile de pământ primite de ei iniţial au fost mici, abia de câteva iugera.

Domenii mari imperiale cu caracter agricol nu sunt cunoscute în Dacia, dar nu e exclus ca ele să fi existat, după cum au existat şi latifundii particulare fără a atinge însă importanţa şi întinderea celor din Italia sau Africa. Predominante au rămas în Dacia în tot timpul stăpânirii romane proprietăţile agricole mici şi mijlocii. Autohtonii, care formau majoritatea locuitorilor în teritoriile rurale, erau şi ei mici producători individuali sau ţărani care cultivau pământul în obşti.

De la început, mulţi dintre colonişti, chiar dacă îşi lucrau ei înşişi lotul de pământ, foloseau sclavi pe care îi aveau în proprietatea lor, pentru muncile agricole, pentru păstorit şi în gospodărie. Cu timpul însă, o parte dintre colonişti, de dată mai veche sau mai recentă în Dacia, şi-au rotunjit proprietăţile. Prin diferite mijloace, micii proprietari de pământ sunt deposedaţi, iar obştile subminate de persoane ridicate uneori chiar din rândurile membrilor lor, cum ştim că s-a întâmplat în alte părţi, de pildă în Moesia Inferior sau Tracia.

Toţi aceşti proprietari, înstăriţi foloseau un număr oarecare de sclavi. Inscripţiile, oricât de puţine descoperite în ţinuturile rurale, care fac ocazional amintire de sclavi, sunt dovezi directe şi sigure în această privinţă. Lipsind însă marile latifundii, lipsesc şi menţiunile mai frecvente de servi villici sau actores pe proprietăţile agricole. Cei câţiva actores cunoscuţi în Dacia apar în inscripţii descoperite în ruinele oraşelor (Apulum, Tibiscum) sau la Băile Herculane de astăzi, unde respectivul actor, Eutyches, şi-a însoţit stăpânul, ridicând un altar lui Hercules invictus, ceea ce nu înseamnă, însă, că aceşti actores nu erau folosiţi şi ca vechili pe moşii. Dar majoritatea proprietarilor de pământ îşi administrau personal moşiile.

Folosirea sclavilor în agricultură e dovedită indirect de existenţa fermelor de tip sclavagist. Ele trebuie să fi fost destul de numeroase, deoarece numai pe teritoriul Daciei superioare cercetările arheologice, efectuate ocazional în regiunile rurale, au scos la iveală până acum un număr de 8 villae rusticae. Ele sunt situate în teritoriile urbane din vestul Daciei, lipsind până acum în partea de est a provinciei, unde lipsesc şi aşezările urbane. Cea mai importantă dintre aceste ferme este cea de la Hobiţa, în imediata apropiere a Sarmizegetusei.

Ea se întinde pe o suprafaţă de aproape 6 ha, e înconjurată cu zid de piatră de jur-împrejur şi în interiorul ei adăposteşte nu numai casa în care locuia proprietarul, sau administratorul său, ci şi o mare construcţie anexă, acoperită cu ţigle, servind pentru adăpostirea inventarului agricol, a animalelor şi a sclavilor. Ferma de la Ciumăfaia, amintită mai sus, aparţinea cavalerului P. Aelius Maximus, care locuia la Napoca, unde, pe la începutul secolul III d.Hr., a ocupat demnităţi importante, civile şi religioase, în conducerea oraşului. Proprietarii acestor ferme agricole nu-şi puteau lucra pământul decât folosind braţele de muncă ale unui însemnat număr de sclavi.

Un alt domeniu în care s-au folosit în Dacia sclavii în număr mai mare ca braţe de muncă au fost exploatările miniere de aur din regiunea Ampelum (Zlatna). Numeroasele documente epigrafice, inscripţii pe piatră şi tăbliţe cerate, cunoscute din această regiune fac menţiune de sclavi. Descoperirile arheologice completează documentarea noastră privitoare la exploatările miniere. Ele dovedesc că aici, ca şi în alte părţi ale imperiului, alături de lucrătorii liberi, plătiţi, atestaţi de tăbliţele cerate, erau folosiţi şi sclavii. Cele trei tăbliţe cerate cuprinzând acte de vânzare şi cumpărare de sclavi sunt cea mai bună dovadă.

Urmele arheologice, tehnica de exploatare minieră şi uneltele descoperite indică de asemenea folosirea sclavilor. Ei erau întrebuinţaţi la muncile cele mai grele. Condiţiile de muncă în aceste mine erau dintre cele mai grele. Cei care lucrau în minele de aur erau cu toţii condamnaţi pieirii. Erau folosiţi la diferite munci nu numai bărbaţii, ci şi femeile şi copiii.

Scriitorii antici au descris condiţiile de exterminare în care lucrau sclavii. Astfel, Diodor din Sicilia, referindu-se la minele din Egipt sau la cele din Hispania - şi nu avem nici un motiv să credem că în Dacia ar fi fost altfel - relatează următoarele: „Ei lucrează fără întrerupere sub ochii unui vătaf crud care îi copleşeşte sub loviturile de bici”. „Prin lovituri repetate toţi sunt siliţi să lucreze până ce sfârşiţi de oboseli mor în chip nenorocit. De aceea aceşti nefericiţi, doborâţi de nenorociri şi fără nici o speranţă în viitor, îşi aşteaptă cu bucurie moartea, care este preferabilă vieţii”.

În altă parte, acelaşi autor arată că „cei care lucrează în mine aduc venituri enorme stăpânilor lor. Ei însă, siliţi să lucreze ziua şi noaptea în galeriile subterane, îşi istovesc puterile şi mor cei mai mulţi din cauza prea marii mizerii... Numai puţini dintre ei, mai tari la corp şi mai căliţi la suflet, reuşesc să-şi prelungească nefericita existenţă. Altfel, prea multele greutăţi pe care le îndură îi fac să prefere moartea”.

În număr mai mic erau folosiţi sclavii şi în alte activităţi productive, ca de pildă în atelierele meşteşugăreşti, la cărămidarii, în lucrările de construcţii, în comerţ etc. Informaţiile epigrafice sau de altă natură în această privinţă lipsesc aproape cu totul până acum. Această tăcere a izvoarelor, mai ales a celor epigrafice nu pare să fie însă cu totul întâmplătoare, ea oglindind o relativ mai slabă dezvoltare a meşteşugarilor în Dacia romană. Aici lipsesc marile ateliere cunoscute în alte părţi, ca de pildă în Italia.

În Dacia proprietarii de ateliere sunt, în cea mai mare parte, mici meşteşugari, mai ales de origine peregrină, ca şi negustorii. Se cunoaşte totuşi numele unui mare proprietar de cărămidărie în vecinătatea Sarmizegetusei, care avea se pare ateliere de ceramică şi în alte părţi ale provinciei, anume Manius Servius Donatus, probabil de origine italică. Asemenea proprietari de cărămidarii existau mai mulţi la Sarmizegetusa, Apulum şi în alte oraşe. E neîndoielnic că în această muncă erau întrebuinţaţi sclavii, folosiţi de altfel cu siguranţă şi în cărămidăriile oraşelor Sarmizegetusa, Drobeta şi Dierna, unde se ştie că funcţionau asemenea întreprinderi.

E greu desigur a aprecia măcar aproximativ numărul sclavilor existenţi şi folosiţi ca braţe de muncă în Dacia romană. Lipseşte pentru aceasta o bază de calcul mai sigură. Cert este că ei sunt prezenţi în ramurile de bază ale producţiei, pe care o susţin prin munca lor istovitoare. Relaţiile sclavagiste şi-au găsit o largă aplicare în Dacia sub romani, la fel ca şi în celelalte provincii dunărene.

E tot aşa de sigur însă că folosirea relativ redusă, în comparaţie cu alte regiuni ale imperiului, a sclavilor în Dacia a lăsat loc într-o măsură apreciabilă şi muncii oamenilor liberi, în toate domeniile. În agricultură predominau numeric micii producători, mai ales în regiunile din estul Daciei, locuite în cea mai mare parte de autohtoni. Munca plătită a lucrătorilor liberi se folosea şi în exploatările miniere, aşa precum mici producători şi lucrători liberi se găseau şi la oraşe. Micii producători şi lucrătorii plătiţi au reprezentat şi în Dacia, ca în toată lumea antică, un important factor în producţie, alături de munca forţată a sclavilor.

La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea d.Hr. se produc în Dacia însemnate transformări în stratificarea societăţii. În agricultură, în primul rând, se constată o concentrare a proprietăţii funciare în mâinile unor proprietari mai mari. Probabil că şi în alte ramuri de activitate se ajunge la o concentrare a bogăţiilor, indicată de pildă de apariţia unor familii de mari bogătaşi, cum era aceea a lui P. Aelius Antipater la Apulum.

Ca urmare are loc deposedarea unei părţi a micilor producători agricoli care devin lucrători liberi. La oraşe, mai ales în cele mai populate, prin sărăcirea micilor proprietari şi producători se formează destul de devreme o plebe urbană lipsită de mijloace de existenţă. Ea trebuie să fie hrănită de către oraş prin distribuţii de cereale, după cum rezultă dintr-o inscripţie de la Sarmizegetusa, din anul 142, în care se spune că Q. Aurelius Tertius a donat 80.000 de sesterţi ad annonam.

Pe de altă parte, izvoarele sclaviei erau secătuite, odată cu trecerea în apărare a imperiului. Eliberările de sclavi tot mai frecvente pe măsură ce sclavajul se dovedea a nu mai fi rentabil, au împuţinat şi ele numărul acestora. E probabil, astfel, că în secolul al III-lea numărul sclavilor a scăzut în Dacia. Deşi nu avem dovezi directe, e totuşi foarte probabil că în agricultură oamenii liberi înlocuiesc treptat, în calitate de coloni, pe sclavi.

Check Also

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …

Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. …