Clasele şi păturile sociale în ţările române în anii 1848-1864

Perioada cuprinsă între anul revoluţionar 1848 şi reforma agrară din 1864 a fost caracterizată pe plan social prin profunde schimbări. Cu toate că revoluţia din 1848 a fost înfrântă, capitalismul a continuat să se dezvolte, grăbind descompunerea boierimii şi ascensiunea burgheziei. Boierimea trăia un proces de adâncă descompunere.

Marea boierime, care poseda întinse domenii, putând să trăiască larg din rentă fără a participa la administrarea moşiilor sale, ducea o viaţă de huzur, ocupându-se cu intrigile politice de pe urma cărora căuta să obţină dregătorii aducătoare de mari lefuri şi de onoruri. Ea îşi irosea adesea, în special după 1859, veniturile în lungi călătorii în străinătate, unii moşieri rămânând în permanenţă în afara hotarelor. Dar şi marii boieri rămaşi în ţară mai mult timp duceau o viaţă parazitară. La Căiuţi - moşia lui Răducanu Rosetti - existau 15 trăsuri de agrement.

Caracterizând viaţa parazitară a acestor moşieri, istoricul şi memorialistul Radu Rosetti scria: „Nespus de dulce era viaţa pentru un mare boier român care trăia la ţară. Stăpân pe o moşie întinsă, cu sate multe pe ea, nu mai era de fapt un simplu proprietar, ci semăna a suveran”. Chiar şi acei mari boieri care au sprijinit în această perioadă lupta pentru formarea statului naţional n-au făcut-o decât pentru a-şi păstra forţa economică şi politică în noua orânduire.

Marea boierime accepta să renunţe la privilegiile ei pentru a putea obţine în schimb deposedarea clăcaşilor şi transformarea proprietăţii feudale într-o proprietate absolută, degrevată de sarcinile feudale. Boierimea mijlocie şi mică, interesată în dezvoltarea comerţului şi chiar în pătrunderea capitalismului în agricultură, s-a situat pe poziţii apropiate de cele ale marii burghezii comerciale şi cămătăreşti. Ea accepta transformările burgheze cu condiţia de a păstra, dacă nu în întregime, cel puţin în cea mai mare parte moşiile şi de a participa împreună cu marea burghezie la conducerea statului, spre a-l folosi pe acesta pentru exploatarea maselor muncitoare.

Majoritatea boierilor mijlocii şi mici îşi administrau singuri moşiile şi căutau să ocupe dregătorii în stat, pentru a-şi mări veniturile, din care cauză se aflau în conflict cu marii boieri. O parte dintre boierii mijlocii şi mici nu se mulţumeau cu veniturile de la moşii, ci înfiinţau întreprinderi industriale, tinzând să se contopească cu burghezia.

Aceşti boieri liberali au sprijinit lupta pentru Unire şi reforma agrară din 1864, în care vedeau un mijloc de întărire a orânduirii burgheze şi de consolidare a proprietăţii lor asupra moşiilor care le rămâneau. În general, boierimea mijlocie şi mică, grăbită să ocupe în stat poziţia marii boierimi, a căutat şi a ajuns la înţelegere cu burghezia în procesul schimbării orânduirii feudale cu cea capitalistă ca să-şi asigure proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi dominaţia în stat.

Burghezia, cu mult mai numeroasă şi mai activă decât boierimea, a continuat şi după 1848 să-şi întărească forţa economică. Ea şi-a întărit poziţia economică şi socială, atât prin comerţ, arendăşie şi camătă, cât şi de pe urma întreprinderilor industriale pe care le poseda. Interesată în formarea şi consolidarea pieţei naţionale, burghezia a sprijinit lupta pentru Unire şi pentru statul naţional, fiind principala beneficiară de pe urma înfăptuirii acestuia. Având unele interese comune cu boierimea mijlocie şi mică, uneori şi cu unii dintre marii boieri, burghezia a renunţat în general la lupta revoluţionară şi a căutat să se înţeleagă cu boierimea pentru schimbarea treptată a orânduirii feudale prin orânduirea burgheză pe calea reformelor.

Această înţelegere explică poziţia majorităţii burgheziei în Adunările ad-hoc şi în problema reformei agrare din 1864. Totuşi, nu toate păturile burgheziei se situau pe aceeaşi poziţie. Pe o poziţie mai avansată se situa burghezia mijlocie, îndeosebi cea industrială, compusă din patroni de manufacturi, de mici fabrici şi mai ales din mici patroni de ateliere de cooperaţie capitalistă simplă. Tot în rândurile burgheziei mijlocii se găseau intelectualii, funcţionarii mari şi mijlocii şi mulţi dintre comercianţi.

Mica burghezie - meseriaşii, micii comercianţi şi funcţionarii mărunţi - era interesată în înlăturarea grabnică a rânduielilor feudale. În schimb, o bună parte din marea burghezie - marii arendaşi, marii comercianţi de cereale şi marii cămătari -, legată de boierimea mijlocie şi chiar de unele elemente ale marii boierimi, de pe urma cărora se îmbogăţea, căuta ca schimbările sociale şi politice să se facă într-un ritm mai lent, fără zguduiri.

Ţărănimea grupa marea majoritate a locuitorilor din Ţara Românească şi Moldova. În condiţiile adâncirii crizei relaţiilor feudale şi ale dezvoltării relaţiilor capitaliste în agricultură a avut loc o accentuare a contactului acestei clase cu piaţa şi totodată o accentuare a diferenţierilor sociale în sânul ei. În perioada anterioară reformei din 1864 au continuat să existe ţărani liberi, dar într-o proporţie redusă faţă de clăcaşi. În 1860 existau în Ţara Românească 66.035 de ţărani devălmaşi şi 107.682 de mici proprietari cu un venit inferior sumei de 10 galbeni.

A crescut numărul ţăranilor liberi fără pământ cu elemente provenite din rândul clăcaşilor fugiţi sau lipsiţi de loturile de pământ, ori al răzeşilor şi moşnenilor care-şi pierduseră pământul. În acelaşi timp, avea loc şi procesul aservirii ţăranilor mici proprietari, expropriaţi de către marii proprietari, sau a ţăranilor liberi fără pământ aşezaţi pe unele moşii. Procesul de diferenţiere a ţăranilor clăcaşi este ilustrat la sfârşitul perioadei analizate de o statistică din 1864, în care se arăta că din cei 441.380 de ţărani clăcaşi capi de familie din Principate, doar 77.899 posedau patru boi, în timp ce alţi 148.661 erau pălmaşi, pentru ca circa jumătate - 214.890 - să fie mijlocaşi cu câte doi boi.

În anii 1848-1864 a crescut de asemenea numărul lucrătorilor salariaţi folosiţi în agricultură. În 1860 se constată numai în Ţara Românească 54.332 de zileri. În Moldova, moşiile mai mari foloseau zeci de argaţi, pădurari, feciori boiereşti şi păzitori de vite. Deşi procesul de diferenţiere a fost frânat de dominaţia relaţiilor feudale în agricultură şi de slaba dezvoltare a industriei, el s-a desfăşurat totuşi neîntrerupt. Din rândul ţărănimii o pătură ajunsese să aibă în perioada cercetată - mai ales în Ţara Românească - un nivel cultural mai ridicat.

Din rândul acesteia s-au ridicat în 1857 deputaţii clăcaşilor în Adunările ad-hoc şi îndeosebi în cea de la Bucureşti. Evenimentele revoluţionare din 1848 n-au dus la rezolvarea revendicărilor clasei ţărăneşti, dar ele au creat condiţiile pentru intensificarea luptei ţărănimii. Revendicând înlăturarea relaţiilor feudale din agricultură şi trecerea în stăpânirea ei a pământului pe care-l muncea, ţărănimea a acţionat împotriva boierimii. Totodată, participând la lupta pentru formarea statului naţional, ţărănimea a cerut şi până la urmă a impus rezolvarea în cadrul acestuia, cel puţin în parte, prin reforma din 1864, a justelor ei revendicări.

Clasa muncitoare şi-a continuat în anii 1848-1864 procesul de formare determinat de dezvoltarea capitalismului. Producţia industrială de tip capitalist impunea formarea de muncitori salariaţi calificaţi. Aceştia se recrutau din rândul meseriaşilor ruinaţi, al calfelor şi ucenicilor de meseriaşi, al ţăranilor veniţi la oraşe etc. În privinţa numărului celor care activau în meserii şi industrie, se constatau în 1860 în Principate 59.869 de meseriaşi şi 23.192 de lucrători (potrivit recensământului din 1860 28.252, dar cifra reală pare să fi fost cu câteva mii mai mică) faţă de 684.168 de agricultori.

Numărul mediu de lucrători pentru un „stabiliment industrial”, pe ramuri, potrivit statisticii din 1860, era următorul: în „fabrici de postav”, 65,8; în „fabrici ale statului”, 25; în zalhanale, 23,1; în restul ramurilor se constată sub 10 lucrători, iar la mori, pive şi fierăstraie, care grupau 7.796 dintre cele 12.867 de „stabilimente”, între 1,4 şi 1,1. Cei mai mulţi muncitori lucrau în cadrul atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă.

Lucrătorilor din atelierele de cooperaţie capitalistă simplă, din manufacturi şi din puţinele fabrici li se adăugau muncitorii din saline, construcţii, transporturi şi din porturi, care nu erau înregistraţi în recensământ, precum şi muncitorii agricoli. Între muncitori se înregistrează şi femei şi copii, primind însă un salariu inferior celui al lucrătorilor bărbaţi. Dominarea relaţiilor feudale făcea să nu fie rezolvată problema muncitorilor liberi pentru industrie nici sub aspectul cantitativ, nici sub cel calitativ. În 1863, Dionisie Pop Marţian semnala necesitatea aducerii de muncitori din străinătate dată fiind lipsa de braţe.

Deşi îşi trăia încă procesul de formare, clasa muncitoare era prezentă în viaţa social-politică a ţării. Lucrătorii au participat cu elan la evenimentele revoluţionare din 1848 şi la lupta pentru Unire. Ei luptau totodată pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor mizere de trai. Semnificativă ca etapă în procesul de organizare a clasei muncitoare a fost înfiinţarea în toamna anului 1858 a „Casei de ajutorare şi prevedere a lucrătorilor tipografi” la Bucureşti, a cărei activitate a fost însă limitată prin prezenţa în asociaţie şi a unor patroni.

Dezvoltarea forţelor de producţie în Moldova şi în Ţara Românească (după 1859 în Principatele Unite), în anii 1848-1864, impunea tot mai puternic înlăturarea relaţiilor de producţie feudale din agricultură, care frânau întreaga dezvoltare a societăţii. Menţinerea acestora stânjenea dezvoltarea tehnicii, acumularea de capitaluri, procesul de formare a muncitorilor salariaţi, dezvoltarea pieţei şi, în general, a modului de producţie capitalist. Desfiinţarea privilegiilor feudale, eliberarea ţăranilor din lanţurile clăcii şi împroprietărirea lor constituiau o necesitate economică obiectivă. Prin reforma agrară din 1864, deşi s-au păstrat puternice resturi feudale, se va da întâietate capitalismului în viaţa economică a ţării, creându-i deci acesteia posibilităţi de dezvoltare mai mari.

Check Also

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …