Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea

Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat mult în perioada absolutismului. Intensificarea producţiei de mărfuri în condiţiile dezvoltării capitalismului determina în mare măsură situaţia unor gospodării ţărăneşti. O mică parte dintre ţărani, şi anume cei care avuseseră câte o sesie sau o jumătate de sesie şi inventar agricol, au profitat de posibilitatea mai mare de a-şi valorifica produsele, s-au îmbogăţit, lărgind producţia şi devenind exploatatori ai ţărănimii sărace. Pătura aceasta nu constituia decât circa 6% din ţărănime; împreună cu negustorii, notarii, primarii, preoţii şi o parte a învăţătorimii, ea forma burghezia satelor.

În acelaşi timp, o mare parte din micile gospodării ţărăneşti, neavând nici pământ îndestulător, nici inventar corespunzător, n-a putut face faţă concurenţei gospodăriilor mai bine înzestrate şi s-a ruinat. La sărăcirea unor pături largi ţărăneşti a dus şi sistemul fiscal austriac; războaiele, armata, curtea imperială, birocraţia, poliţia şi jandarmeria înghiţeau sume enorme, care erau recuperate prin dări tot mai grele. Astfel, în 1857 impozitul direct ajunsese să fie de două ori mai mare decât în 1838. E drept că impozitul funciar a devenit, încă din 1849, general, postulatul revoluţiei din 1848 ca toţi cetăţenii, deci şi nobilii, să contribuie la sarcinile statului fiind acceptat şi de regimul absolutist.

Dările apăsau însă în primul rând asupra ţărănimii; din impozitul total de circa 6.000.000 fixat pentru 1864 în principatul Transilvaniei, cota ce revenea moşierilor nu atingea nici un milion. Ţăranii cu pământ puţin erau în multe cazuri forţaţi să-şi vândă şi puţinul avut pentru a plăti dările. Pe lângă dări, ţărănimea mai avea de suportat o serie de obligaţii faţă de armată.

Unităţile militare plasate în ţară de către guvernul habsburgic cu scopul înăbuşirii mişcărilor de orice fel trebuiau să fie aprovizionate de ţărănime. În timpul războiului Crimeii, ţăranii din Transilvania aveau să sufere mult, în urma încartiruirilor şi rechiziţiilor. Recrutările pentru armată însemnau de asemenea pentru gospodăriile ţărăneşti pierderea forţelor de muncă pe timp de mai mulţi ani.

Împovărate de atâtea greutăţi, multe gospodării ţărăneşti se ruinau. Ţărănimea săracă a pierdut în anii 1858-1867 o bună parte dintre terenurile luate în posesie în 1848. Mulţi ţărani au fost siliţi să ia pământ în dijmă de la moşieri, să devină argaţi, să intre în industria slab dezvoltată, cu un salariu derizoriu, sau să emigreze. În această perioadă au emigrat din Transilvania 80.000 de oameni, în covârşitoare parte ţărani români lipsiţi de pământ şi muncitori.

Majoritatea emigraţilor treceau Carpaţii în Principate, unde găseau de lucru. Numărul zilerilor şi al argaţilor ocupaţi în agricultură era în 1869, inclusiv membrii de familie, aproape de 400.000 numai pe teritoriul principatului Transilvaniei. Nici situaţia ţăranilor care aveau o bucăţică de pământ nu era mai bună, deoarece erau nevoiţi să accepte condiţiile cele mai grele ale muncii în dijmă.

Regimul absolutist sprijinea formarea şi întărirea unei pături ţărăneşti înstărite, pentru a ţine în frâu sărăcimea satelor. Acest sprijin se manifesta şi în lucrările de comasări, când pământul cel mai bun era atribuit moşierilor şi, în oarecare măsură, ţăranilor înstăriţi. Şi la fixarea impozitelor, la repartizarea muncilor publice, la recrutări, ţăranii înstăriţi erau avantajaţi în dauna” ţăranilor săraci şi a celor fără pământ. De asemenea patentele împărăteşti prevedeau ca pământul să fie moştenit de fiul cel mai în vârstă al familiei.

Încercând să explice esenţa acestei restricţii, I. Puşcariu spune: „Stăpânirea vrea ca o moşie ţărănească să o capete numai un copil harnic, iară ceilalţi fraţi ai lui să-şi capete părţile de moştenire în zestre mişcătoare sau în bani. Pentru că ea vrea despre o parte ca ţărenii să rămâie oameni avuţi, iară ceialalţi fraţi ai lor, carii nu încap pe moşie... să-şi caute hrana... cu negoţătoria, cu speculaţia şi cu meşteşugul sau industria” în realitate, clasele dominante urmăreau ca la sate să se formeze o pătură de ţărani înstăriţi pe care ele să se sprijine împotriva masei ţărăneşti sărăcite, din rândul căreia să-şi poată recruta atât muncitorii agricoli, cât şi muncitorii industriali de care aveau nevoie.

Pe lângă aceşti factori care au accelerat diferenţierea ţărănimii, au fost şi factori care au frânat acest proces. Un asemenea factor a fost sistemul muncii n dijmă. Marea majoritate a ţărănimii din Transilvania, neavând un lot îndestulător pentru susţinerea familiei, era constrânsă să ia în dijmă pământ de la moşieri, fapt care a oprit completa şi rapida sa ruinare.

Slaba dezvoltare a industriei a contribuit de asemenea la frânarea procesului, ţăranul neputând găsi o ocupaţie care să-i asigure o mai bună existenţă decât munca în agricultură. Diferenţierea ţărănimii până la sfârşitul perioadei prezenta următoarea situaţie: circa 60% din ţărănime avea o gospodărie până la 5 iugăre, 24% o gospodărie între 5 şi 15 iugăre, 10% între 15 şi 30 de iugăre, 4% între 30 şi 50 de iugăre şi 2% între 50 şi 100 de iugăre. Nu sunt incluşi în aceste date ţăranii complet lipsiţi de pământ sau cu lot foarte mic, sub un iugăr. Proporţia acestora faţă de populaţia rurală era de circa 17%.

Moşierimea

După pierderile suferite în timpul revoluţiei, moşierii au început să-şi refacă gospodăriile. Vechea legătura dintre Curtea imperială şi nobilimea transilvăneană s-a refăcut; guvernatorul, prinţul Schwarzenberg, întreţinea relaţii amicale cu familiile aristocratice din Transilvania: Miko, Josika, Banffy, Bornemisza; s-a deschis larg vistieria statului, pentru a „dezdăuna” pe proprietarii care nu se mai puteau folosi de munca gratuită a iobagilor. Prin noi răpiri de pământuri de la ţărani, prin segregări, comasări, s-au format adevărate latifundii, reprezentând o mare forţă economică.

Nobilimea maghiară şi-a redobândit încrederea Curţii imperiale; din rândurile ei unii magnaţi au fost numiţi în corpul diplomatic şi în posturi de conducere. În acelaşi timp, o mare parte a nobilimii mijlocii, cu proprietăţi reduse, nefăcând faţă concurenţei unor moşii modernizate a sărăcit, şi-a pierdut pământul, păstrându-şi doar titlul de nobleţe, ceea ce, după concepţiile nobilimii, îi dădea dreptul să obţină funcţii în aparatul administrativ. Nobilimea mică, nobilii „de o casă”, „armaliştii” au ajuns, în cea mai mare parte, să se confunde cu ţărănimea.

Începutul formării proletariatului industrial

Munca salariată a fost cunoscută şi folosită în întreprinderile manufacturiere încă înainte de revoluţia din 1848. formele exploatam capitaliste pe scară largă s-au manifestat însă numai după desfiinţarea iobăgiei, care a creat condiţii mai prielnice apariţiei braţelor libere de muncă. Prin legile din 1848, mulţi ţărani au fost eliberaţi însă fără pământ sau cu o bucăţică de pământ neîndestulătoare pentru susţinerea familiei.

Patentele imperiale, prescriind condiţii foarte grele pentru răscumpărarea serviciilor jelerilor au contribuit de asemenea la sărăcirea maselor ţărăneşti, la pierderea pământului lucrat de jeleri înainte de 1848. Răpirea pământurilor prin diferite metode, proces legat de concentrarea pământurilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a contribuit de asemenea la ruinarea maselor ţărăneşti, la formarea braţelor de muncă libere. Negăsind posibilitatea de trai la ţară, mulţi foşti iobagi şi jeleri au fost nevoiţi să caute de lucru în oraşe, în manufacturi şi fabrici sau să emigreze peste Carpaţi.

Rândurile clasei muncitoare s-au înmulţit într-o măsură oarecare şi prin acei meseriaşi care au fost ruinaţi mai ales în urma concurenţei mărfurilor austriece. Aceste mărfuri au început să apară în cantităţi mari pe pieţele Transilvaniei, industriaşii austrieci desfăcându-le în magazine proprii. Împotriva concurenţei mărfurilor străine meseriaşii au protestat deseori, însă fără nici un rezultat.

Un alt izvor al măririi numărului muncitorilor l-a constituit aducerea muncitorilor străini în diferite ramuri de industrie, mai ales în Banat, în industria extractivă şi metalurgică. Numărul muncitorilor din aceste ramuri de industrie s-a ridicat la circa trei mii; mulţi dintre muncitorii străini au părăsit locurile de muncă din cauza condiţiilor extrem de grele, dar în locul celor plecaţi au venit alţi muncitori.

Numărul muncitorilor angajaţi în diferite ramuri ale industriei din Transilvania a atins până la sfârşitul perioadei circa 110.000. Cel mai mare număr de lucrători îl găsim în minerit. Pe domeniul Zlatnei, numărul lor se ridica în 1856 la 8.500, pentru ca în 1866 să fie de peste 12.000. În Banat, numărul muncitorilor la sfârşitul perioadei atingea cifra de 15.000. În ocnele (băile) de sare din Transilvania lucrau peste 2.000 de muncitori. Un număr mare de muncitori, circa 17.000, lucra în ramura industriei de piele, a hârtiei şi a industriilor legate de acestea.

În industria de construcţii, numărul muncitorilor atingea cifra de 10.000, la fel şi în industria textilă. În comerţ şi în diferite alte întreprinderi, numărul lucrătorilor era de circa 5.000. Cele mai importante centre în care numărul muncitorilor era mai ridicat au fost: Anina, Oraviţa, Reşiţa în Banat, Petroşeni în Valea Jiului, Brad, în Munţii Apuseni, Baia Mare, Braşov, Sibiu, Oradea, Cluj, Satu-Mare. Pe lângă aceste centre mai importante, se găseau muncitori angajaţi şi în construcţiile de căi ferate începute în această perioadă. Astfel, pe şantierul liniei Oraviţa-Baziaş lucrau circa 3.000 de muncitori localnici şi tot atâţia străini.

În această perioadă a început exploatarea în masă a pădurilor şi prelucrarea lemnului. La sfârşitul perioadei existau peste 350 de ferăstraie. Lemnul prelucrat era transportat în diferite părţi ale Transilvaniei pe plute, pe râurile Olt, Mureş, Criş şi Someş. La aceste munci era angajat un număr mare de muncitori sezonieri. La multe munci se angaja un număr crescând de femei şi copii, munca acestora fiind şi mai slab plătită. Astfel, pe domeniul Zlatna, din 11.700 de muncitori, peste 1.800 erau femei şi 300 copii.

Condiţiile de muncă erau deosebit de grele; lipsind instalaţii de protecţia muncii, numărul accidentelor - multe mortale - era foarte mare. Astfel, pe domeniul Zlatnei, într-un singur an (1857) au fost 90 de accidente, dintre care 9 mortale. Viaţa plină de mizerie a muncitorilor mineri era astfel descrisă de un medic:«în rândurile minerilor de aur mortalitatea este comparativ mai ridicată decât la alte profesii... Aici, dacă clasa muncitoare nu s-ar înmulţi prin imigrare din alte regiuni, în mai scurt timp... ar dispărea cu totul... Numai calul minerului îndură mai multă mizerie şi lipsuri decât minerul însuşi. Din aceste motive este greu de găsit un miner peste 50 de ani”.

Ziua de muncă, precum şi salariile erau fixate de patroni; astfel, se lucra 12-14, dar şi 16 ore pe zi, mai ales în diferitele ateliere meşteşugăreşti. În general, un muncitor necalificat câştiga abia 20 de creiţari la zi, pe când preţul unei pâini era de 12 creiţari. Muncitorilor necalificaţi li se puteau aplica, conform dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul provizoriu de servitori şi servitoare pentru Marele Principat al Transilvaniei (apărut în 1857), în caz de „infracţiune” stabilită de patron, 15 lovituri de beţe.

Burghezia

Revoluţia din 1848 a înlăturat privilegiile feudale, a slăbit puterea breslelor. În condiţiile acestea, burghezia putea să se dezvolte mai liber; totuşi ascensiunea ei era stânjenită de persistenţa unor rămăşiţe de caracter feudal, de politica statului centralizat habsburgic. Burghezia comercială şi industrială română, care-şi avea centrul la Braşov, a început să piardă din importanţa avută înainte de 1848.

Comerţul de tranzit către Ţara Românească şi Moldova era în decădere, deoarece mărfurile din Occident se transportau mai mult pe calea Dunării şi a mării. Această burghezie n-a reuşit decât în mică măsură să-şi plaseze capitalul în manufacturi şi fabrici, deoarece manufacturile din Transilvania, mai ales cele de textile, de hârtie, de sticlă etc., n-au putut concura cu industria dezvoltată din Cehia şi Austria. Şi autorităţile locale, stăpânite de patriciatul săsesc - sprijinit de către guvernatorii principatului -, căutau să pună piedici administrative dezvoltării întreprinderilor burgheziei române.

În principatul Transilvaniei s-a format o pătură subţire de funcţionari români. O parte din aceştia căutau să se încadreze în aparatul birocratic, învăţau nemţeşte şi se fereau să-şi manifeste sentimentele naţionale, pentru a nu-şi primejdui cariera funcţionărească; în toate problemele aşteptau cuvântul hotărâtor de la Curtea vieneză; alături de clerul înalt, ei se situau pe o poziţie reacţionară. Burghezia maghiară urma, în majoritate, linia de rezistenţă pasivă faţă de absolutismul habsburgic. Nu puţini intelectuali burghezi maghiari au primit însă să servească regimul instaurat.

O parte a burgheziei săseşti, cea interesată în dezvoltarea manufacturilor şi a fabricilor din Transilvania şi în comerţul cu ţările dunărene, era nemulţumită de politica economică austriacă. În schimb, tendinţele de germanizare ale Vienei au găsit un propagator interesat în birocraţia săsească. Regimul absolutist se bizuia mai mult pe conducătorii saşi decât pe maghiari şi români - pe maghiari îi bănuia că ar fi „rebeli”, la români suspecta năzuinţe „centrifugale”. Patriciatul săsesc se bucura astfel de mult sprijin la Viena, în tendinţele de a avea un rol precumpănitor (în raport cu cel al românilor şi maghiarilor) în treburile principatului Transilvaniei.

Check Also

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …