Civilizaţiile asiatice şi modernitatea în secolul al XIX-lea

Europenii şi Asia

În secolul al XIX-lea, lumea asiatică a fost nevoită să se deschidă influenţelor europene, reacţionând diferit în faţa unui Occident cuceritor, novator şi purtător de progres. Cazurile Indiei, Chinei şi Japoniei au fost tipice pentru maniera în care s-a manifestat acţiunea modernizatoare europeană.

Cazul Indiei

După ce a eliminat la mijlocul secolului al XVIII-lea concurenţa franceză, dominaţia engleză s-a extins asupra întregului teritoriu indian. La mijlocul secolului al XIX-lea, ea a fost zguduită de răscoala şipailor (1857-1859). După înfrângerea răscoalei, India a fost proclamată oficial colonie a Coroanei britanice, care a instaurat un regim de administraţie directă sprijinit de aristocraţia locală. Prezenţa engleză a antrenat modernizarea societăţii indiene rămase mult în urmă. Locul producţiei artizanale, distruse aproape complet de concurenţa mărfurilor engleze, a fost luat de o industrie organizată pe baze moderne în metalurgie, producţia de bumbac, iută şi hârtie.

După 1850 a început construcţia unei reţele de căi ferate care ulterior a fost extinsă, iar amploarea sistemului de irigaţii a exprimat interesul pentru modernizarea agriculturii. Legislaţia indiană s-a adaptat exigenţelor metropolei. Mărfurile noi şi ieftine au schimbat gusturile şi modul de viaţă. Datorită dezvoltării industriei s-a născut o burghezie naţională care, prin partidul Congresul Naţional (1885), a condus mişcarea de eliberare. În pofida acestor progrese, statutul de colonie a făcut ca dezvoltarea pe baze moderne să fie inegală şi unilaterală. În tot secolul al XIX-lea, India a rămas o sursă de materii prime şi o piaţă de desfacere, o ţară esenţialmente agrară, practicând monocultura pe mari suprafeţe.

Cazul Chinei

Considerându-se „centrul lumii” şi mândrindu-se cu civilizaţia sa exemplară şi multimilenară, dar tributară inerţiilor şi structurilor sale, China a fost mult timp o ţară închisă europenilor „barbari”. De pildă, la începutul secolului al XIX-lea, europenii nu puteau face comerţ cu chinezii decât prin porturile Canton şi Macao.

Sub presiunea crescândă a statelor europene, China a fost constrânsă într-un răstimp scurt la o serie de cedări, consfinţite prin tratate. Prin tratatul de la Nankin (1842), care punea capăt războiului opiumului, Anglia obţinea Hong Kongul şi deschiderea unor numeroase porturi pentru comerţul european. Au urmat noi tratate prin care, alături de Anglia, obţineau avantaje asemănătoare şi alte state.

În 1861, pe fondul revoltei taipinilor, europenii obţineau noi concesii: o politică vamală conformă cu interesele lor, anumite scutiri de taxe şi impozite, drepturi de concesionare. Rezultatul a fost transformarea Chinei într-o semicolonie împărţită în zone de influenţă. Specificul evoluţiei societăţii chineze în această perioadă reflectă o mare rezistenţă faţă de tendinţele modernizatoare ale europenilor.

Împărăteasa Ţî-Şî s-a opus tuturor tentativelor de reformă, adoptând o atitudine duplicitară în privinţa dorinţei reale de progres. Facilităţile acordate străinilor erau însoţite de o politică de încurajare a xenofobiei. Distrugerea noilor tehnologii, precum primele căi ferate sau telegraful, sau violenţele asupra străinilor şi în special asupra misionarilor au făcut parte din această politică. Treptat, s-a dezvoltat un curent reformator autohton, având rădăcini în răscoala taipinilor (1851-1864), adept al modernizării, care sub conducerea doctorului Sun Iat-sen a răsturnat regimul imperial prin revoluţia burgheză din 1911-1913.

Cazul Japoniei

În competiţia pentru acapararea spaţiului japonez s-au angajat Rusia, Anglia, Franţa, Statele Unite şi Olanda. Începuturile ei coincideau în plan intern cu accentuarea crizei politice şi sociale a regimului shogunatului.

După demonstraţia de forţă din 1853, americanii obţineau, prin tratatul de la Kanagawa, deschiderea portului Nagasaki. Precedentul a fost urmat în perioada 1854-1860 de seria altor tratate prin care Statele Unite şi statele europene obţineau o serie de condiţii avantajoase. Percepute ca eşecuri ale diplomaţiei japoneze, aceste tratate, prin prevederile lor, au lezat profund sentimentul naţional japonez şi au accentuat criza regimului. Shogunatul a fost înlăturat de împăratul Mutshuhito în 1868, moment care a marcat o nouă epocă în istoria Japoniei: „Era Meiji”.

Preluând modelul ţărilor europene, Japonia a devenit în scurt timp o ţară puternică şi modernă, capabilă să concureze cu statele lumii. Asimilând modernitatea occidentală, Japonia şi-a menţinut însă specificul cultural tradiţional. La sfârşitul secolului al XIX-lea a ajuns o mare putere a lumii alături de Statele Unite şi Germania şi un concurent serios în lupta pentru expansiunea colonială în Extremul Orient, din istoricul căreia fac parte războiul cu China (1894-1899) şi războiul cu Rusia (1904-1905).

Modernitatea în România

Receptivă la diferitele influenţe progresiste din afară, societatea românească a adoptat elementele de modernitate occidentală specifice secolului al XIX-lea. Acest lucru intervenea după un moment de ruptură, de întoarcere a societăţii româneşti din calea ei firească spre integrarea în civilizaţia de tip european, prin includerea ei forţată în sistemul politic, economic şi de valori otomane.

Fără a atinge formele de simbioză specifice spaţiului sud-dunărean, această integrare a fost suficientă pentru a provoca o ruptură, evidentă cu precădere în secolul al XVIII-lea, cu ideile şi felul de viaţă din vestul Europei, orientalizând, provincializând, pervertind cultura şi societatea Ţărilor Române extracarpatice.

De aceea, secolul al XIX-lea a fost perceput de contemporani ca o vreme de renaştere, de întoarcere la firesc, la „adevăratul” sistem de valori. Receptată mai ales de elite, modernitatea s-a manifestat deopotrivă în cultura şi civilizaţia românească, influenţând vestimentaţia, locuinţa, alimentaţia, dar şi instituţiile politice şi viaţa culturală.