Civilizaţia medievală în Ţara Haţegului

Cultură materială şi procese productive

Am avut deja prilejul să înregistrăm marea majoritate a mărturiilor materiale ale istoriei haţegane din perioada anterioară apariţiei informaţiilor scrise. În măsura în care, din considerente metodologice, evoluţia civilizaţiei medievale româneşti poate fi compartimentată cronologic şi în măsura în care în Transilvania hotarul dintre două asemenea compartimente - cel al „feudalismului timpuriu” şi cel al „feudalismului dezvoltat” - se plasează la mijlocul secolului al XIII-lea, traiul colectivităţilor haţegane din vremea în care putem reconstitui harta cu satele româneşti are sub toate aspectele trăsături de civilizaţie medievală matură.

Aceasta înseamnă vetre de sat stabile, cu case de suprafaţă şi investiţii de muncă ce asigurau o strânsă legătură cu terenul, procese productive complexe întemeiate pe cultivarea pământului şi creşterea vitelor după procedee statornicite prin îndelungate experienţe, specializare în domeniul meşteşugurilor, conectare la economia de schimb şi la producţia de mărfuri, structuri cu tradiţie îndelungată în domeniul organizării vieţii spirituale şi - nu în ultimul rând - generalizarea arhitecturii de zid în domeniul construcţiilor reprezentative, cel al bisericilor şi fortificaţiilor.

Trăsăturile enumerate sunt valabile pentru secolul al XIV-lea şi se reflectă atât în informaţiile scrise, cât şi în documentaţia arheologică. Stările anterioare şi mai ales precizarea epocii de la care civilizaţia haţegană poate fi considerată ca aparţinând „feudalismului dezvoltat”, ţin exclusiv de reconstituirile arheologice. Cu foarte puţine excepţii, printre care reflectarea sporadică în arhitectura religioasă a apartenenţei la biserica răsăriteană, sau specificul resturilor gospodăreşti oglindind o anumită alimentaţie care la rândul ei a fost determinată de particularităţile economiei, viaţa colectivităţilor româneşti nu a putut produce mărturii arheologice individualizante sub aspect etnic. S-ar putea ca necropolele, atunci când vom dispune de mai multe asemenea obiective cercetate şi mai ales când vom cunoaşte cimitire abandonate în secolul al XIV-lea, să ne ofere criterii pentru departajări etnice printre colectivităţile care le-au folosit.

Dincolo de aceste limitări, trebuie admisă producerea pe parcursul secolelor XI-XIII în Transilvania a unei anumite „omogenizări culturale” ce a făcut ca documentele arheologice să-şi piardă trăsăturile etnice, poate cu excepţia celor aparţinând primelor generaţii ale coloniştilor nou veniţi, menţinându-se cel mult unele deosebiri regionale condiţionate de factorii natural-geografici şi care reflectă un specific etnic doar în măsura în care anumite zone au avut o omogenitate etnică mai pronunţată. Dar, în acelaşi timp, relaţiile strânse şi permanente dintre colectivităţile româneşti de pe cele două laturi ale munţilor, în cazul nostru legăturile dintre Haţeg, nordul Olteniei şi Banat, au asigurat evoluţii unitare pe teritorii mai întinse care depăşesc oricum hotarele Transilvaniei medievale.

Rezultă din toate acestea că nici procesele economice din satele haţegane de la începuturile evului mediu şi nici mărturiile de civilizaţie medievală de care dispunem, nu trădează particularităţi care să le diferenţieze de ceea ce constatăm în alte părţi ale Transilvaniei. Unele deosebiri, ca densitatea mai mare a reţelei de aşezări sau numărul mai important de monumente din zid, au mai degrabă semnificaţii regionale şi sociale decât etnice, sau reflectă stadiul mai avansat al cercetărilor. Informaţiile despre agricultura practicată de obştile săteşti haţegane coboară în timp cu mult înainte de anul 1300, ele aflându-se în mai multe categorii de izvoare ce se completează reciproc: toponimie, iconografie şi documente de cancelarie.

Nume de aşezări ca Mălăieşti şi Măleia, reflectând prezenţa „mălăiştilor”, adică a holdelor de grâne, sunt semnificative în acest sens, iar la Mălăieşti care s-a numit în secolul al XIV-lea „Sub brazi”, schimbarea de nume se datorează mutării vetrei de sat cu circa 1,5 km spre est, de sub pădure în vecinătatea nemijlocită a terenului agricol. Prezenţa timpurie a toponimului Măleia în depresiunea de la izvoarele Jiurilor dovedeşte că şi în acele zone, mai puţin favorabile culturii pământului, agricultura nu lipsea cu totul. Holdele satelor din zona Pădurenilor, amenajate pe terase artificiale la altitudinea de 800-900 m, uneori mai sus decât vatra de sat, ilustrează convingător marile posibilităţi ale unei populaţii localnice, dispunând de experienţe îndelungate, în folosirea resurselor regiunii sale.

Prezenţa morilor de apă pe râurile repezi ilustrează aceeaşi realitate. La Râu de Mori - „Râ de Moare” în pronunţia localnicilor - toponimul trădează prezenţa acestor instalaţii, proprii unei agriculturi cu tradiţii, cel târziu la începutul secolului al XIV-lea. În legătură cu vechimea morii de apă la români, moştenită şi menţinută din antichitatea romană sau reintrodusă din cercul mediteranean la începuturile evului mediu, părerile sunt împărţite, iar cercetarea arheologică încă nu a produs o documentaţie concludentă. Prezenţa toponimului, a informaţiei despre locul de moară pe care-l zălogesc la 1387 cnezii din Călan - ca şi prezenţa timpurie la Streisângeorgiu a unui canal de moară abătut din valea Luncanilor, dovedesc oricum că folosirea morii de apă în satele româneşti nu este un fenomen databil în secolul al XIV-lea, ci avea în această vreme tradiţii îndelungate.

La Streisângeorgiu s-a descoperit de altfel o importantă confirmare iconografică, constând din numeroase pluguri incizate pe stratul de frescă de la 1313-1314 şi care, ţinând seama de repictările produse în monument în primii ani ai secolului al XV-lea, par să dateze în principal din secolul anterior. Nu poate fi întâmplător faptul că hramul bisericii este cel al patronului agriculturii şi al ogoarelor, iar aceste pluguri zgâriate peste tot în altarul bisericii, uneori cu reprezentarea atelajelor sau chiar cu marcarea jugurilor succesive sugerând folosirea mai multor perechi de boi, evocă sărbătoarea de primăvară a „pornirii plugurilor” ce în alte zone ale ţării s-a menţinut etnografic până azi sub forma „tânjelei” sau a „boilor Sângeorzului”.

E firesc să ne imaginăm plugurile venite an preajma bisericii cu prilejul sărbătorii hramului, când se pornea aratul şi când erau binecuvântate, eveniment care şi-a găsit consemnarea iconografică prin repetatele incizii practicate în altar. S-a vorbit chiar despre practicarea timpurie a unor irigaţii în Ţara Haţegului iar cele trei cursuri de apă care se desprind din Râul Mare la Clopotiva, Ostrovel şi Păclişa şi care străbat Depresiunea Haţegului pentru a se vărsa în râul Galbena, primul dintre ele - Odovajniţa - abia după ce s-a despărţit la rândul său în două braţe, au fost considerate ca reprezentând amenajări artificiale datând încă din epocă romană.

Ipoteza este greu de verificat, numele satului Ostrov aşezat pe unul dintre aceste cursuri de apă ne asigură că ele sunt anterioare secolului al XIV-lea, iar în cazul în care au fost amenajate artificial încă din Antichitate, este sigur că menţinerea lor, poate în primul rând pentru mori, a cerut lucrări permanente de întreţinere. În comparaţie cu aceste informaţii, ştirile explicite despre ogoare din documentele de cancelarie - ca aceea privind „două jugăre de teren arabil” exceptate la 1418 din partajul Barului - sunt mai târzii şi nu fac decât să confirme o situaţie generalizată încă din secolele anterioare. Putem adăuga aici şi informaţia din 1394 după care strămoşii Cândeştilor de Râu de Mori au dat pentru satul Nucşoara în fiecare an câte un bou castelanului de la Haţeg.

Şi dispunerea satelor vechi la marginea Depresiunii Haţegului, în zona de contact dintre terenurile arabile şi dealurile cu fâneţe şi livezi, învecinate nemijlocit cu suprafeţele împădurite urmate de păşunile alpine, pledează pentru străvechiul caracter complex, agro-pastoral, al economiei săteşti din Ţara Haţegului, făcând o dată în plus inutilă discuţia din jurul falsei probleme a caracterului agrar sau pastoral, exclusiv sau „prevalent”, al obştilor săteşti de la începuturile evului mediu românesc.

Ţinând seama de numărul şi de mărimea satelor din epoca de care ne ocupăm, este sigur că teren agricol se găsea din belşug iu toate părţile Ţării Haţegului, inclusiv în văile mai înguste sau în zonele mai înalte, iar agricultura practicată de Pădureni ne oferă o imagine sugestivă a posibilităţilor reale de folosire a resurselor şi specificului local. Problema esenţială a constituit-o investiţia de muncă pentru crearea ţarinei şi pentru menţinerea ei, foarte probabil încă de atunci în cadrul unei rotaţii bienale în care vitele şi turmele de oi asigurau îngrăşarea ogoarelor.

Desigur că în cadrul economiei agro-pastorale, raportul dintre cultivarea pământului şi creşterea vitelor a fost diferit într-una sau alta din subdiviziunile geografice ale Ţării Haţegului, înţeleasă între hotarele ei mai largi. Dar împărţirea haţeganilor între „ţerani” din satele cu economie bazată în principal pe agricultură şi „mărgineni” sau „jieni” care se îndeletniceau în special cu creşterea vitelor, categorii de bază pentru cercetările etnosociologice, nu înseamnă că în Ţara Haţegului au fost dintotdeauna două feluri de sate practicând două feluri de economie şi cu atât mai puţin că procesele productive întemeiate în principal pe creşterea vitelor ar fi mai vechi decât cele caracterizate de predominarea agriculturii.

Dimpotrivă, dacă acceptăm opinia după care satele de la izvoarele Jiurilor şi de la marginea de sub munţii Şureanului a Depresiunii Haţegului, unde se practică intens creşterea vitelor, sunt aşezări mai noi „roite” din satele haţegane vechi, înseamnă că în ţara Haţegului o economie agrară sau agro-pastorală a născut în timpuri mai noi procese economice predominant pastorale. Dar, aşa cum am avut deja prilejul să o spunem, departajarea satelor haţegane între „vechi” şi „noi” ni se pare a fi, pentru epoca anterioară secolului al XIV-lea, artificială şi nejustificată.

Înainte de dezvoltarea oraşelor şi de conectarea la piaţă a economiei satelor medievale româneşti, obştile n-au produs „mărfuri” decât în mod accidental, procesele economice vizând asigurarea subzistenţei şi o rezervă de obicei precară. Nici un sat n-a ţinut în secolele XI-XIV turme mari de vite ale căror produse să depăşească sensibil nevoile de hrană, de lână şi de piei ale colectivităţii săteşti, după cum n-a existat nici preocuparea pentru acumularea unor mari rezerve de produse agricole, acumulare de altfel imposibilă în condiţiile agriculturii practicate în aceea vreme.

Acumulări şi rezerve se puteau realiza mai degrabă în ramura creşterii vitelor, dar aceasta n-a dus la înmulţirea peste măsură a turmelor, ci explică rolul pe care l-au avut vitele în rânduirea obligaţiilor la care au fost supuse satele româneşti. Fiecare sat şi-a reglat procesele economiei în funcţie de specificul şi de resursele hotarului său, iar aceasta a făcut ca aşezări cu resurse asemănătoare să practice acelaşi tip de economie, după cum este de presupus că în epocile de modificări şi transformări ale habitatului medieval, la care ne-am referit, procesele economice să sufere şi ele modificări adecvate prin accentuarea fie a creşterii vitelor, fie a cultivării pământului.

Cele spuse mai sus în legătură cu reglarea proceselor economice în funcţie de resurse şi de necesarul subzistenţei, explică de ce în Ţara Haţegului n-a fost practicat niciodată păstoritul transhumant. Excepţie au făcut doar aşezările de „poienari” veniţi şi instalaţi în secolele XVIII -XIX în câteva sate din depresiunea de la izvoarele Jiurilor şi care, în condiţiile de atunci ale pieţei, au crescut turme mari de oi pentru a căror iernare nu ajungeau resursele fâneţelor din zonă, fiind astfel obligaţi la deplasări îndepărtate din toamnă până în primăvară.

Păstoritul din Ţara Haţegului se încadrează în aşa-numitele tipuri ale „păstoritului agricol local” şi „păstoritului agricol cu stâna la munte”. În primul, turmele nu părăsesc nici un moment hotarul satului, vitele mari şi oile fiind folosite intens la gunoirea ogoarelor, acest tip fiind consemnat mai ales în zona Pădurenilor. În al doilea tip de păstorit, drumul parcurs de turme şi de vite de două ori pe an este de cel mult una sau două zile distanţă, caracteristică fiind coborârea timpurie de la munte a oilor, îndată după seceriş, tot pentru îngrăşarea ogoarelor.

Deşi în principal axată pe cultivarea pământului şi pe creşterea vitelor, economia satelor haţegane nu s-a limitat la acestea. Un rol destul de important pentru asigurarea celor necesare traiului l-au avut pomii fructiferi şi livezile. Faptul se reflectă în numeroase toponime consemnate încă din primele documente care ni s-au păstrat. Numele satelor Nucşoara, Livadia (-de Câmp şi -de Coastă), Paroş (foarte probabil de la păr - păroşi - loc cu peri) sau Silvaş (indiferent dacă satul s-a numit iniţial „Pruniş” sau dacă avem de-a face cu un mai vechi sl. slivaş - prunişte), sunt elocvente în acest sens. Diversitatea şi ingeniozitatea procedeelor populare de prindere a vânatului, consemnate de etnografi, atestă vechimea apreciabilă şi importanţa acestei îndeletniciri.

Un rol cu greutate aparte l-a jucat desigur, în ansamblul economiei haţegane, exploatarea resurselor metalifere ale regiunii. Principalul centru al producţiei fierului a fost încă din Antichitate în jurul Hunedoarei şi nu avem nici un motiv să ne îndoim asupra conservării acolo, până în vremea atestărilor scrise, a unei activităţi în care experienţa a fost transmisă de la o generaţie la alta. De altfel, chiar pătrunderea şi instalarea pe cursul inferior al Cernei în secolul al XI-lea a colectivităţilor legate de regalitatea arpadiană, dovedesc cu prisosinţă interesul acesteia din urmă pentru activităţile productive din zonă, asupra cărora maghiarii trebuie să fi luat cunoştinţă încă din secolul anterior. Resurse mai mici de minereuri feroase potrivite obţinerii fierului brut se mai găsesc şi în alte zone ale Ţării Haţegului, de pildă lângă Densuş unde valea Fierului pe care este aşezat satul precum şi consemnarea activităţii cărbunarilor atestă exploatări medievale şi poate chiar mai vechi.

Reducerea minereurilor şi obţinerea lupelor de fier - materie primă destinată fierăriilor şi schimbului - se desfăşura sezonier, în reprize de câteva săptămâni cât funcţionau cuptoarele după aducerea unei cantităţi îndestulătoare de minereu în preajma lor şi după pregătirea cărbunilor necesari, aşa cum constatăm că se mai făcea şi în secolele XVI-XVII de când avem relatări mai detaliate. N-a fost vorba deci de o îndeletnicire exclusivă, ci de obşti săteşti care, deşi specializate în producţia fierului, n-au încetat nici un moment să-şi cultive pământurile şi să-şi crească vitele.

Desigur că în funcţie de sporirea cererii sau de exercitarea unor presiuni şi constrângeri, producerea fierului a putut deveni ramură foarte importantă a economiei acestor sate, dar nici chiar atunci n-a fost vorba de specializarea lor în sensul modern al cuvântului. O activitate tot sezonieră, practicată în vecinătatea Hunedoarei în toate timpurile, a fost şi spălarea nisipurilor aurifere, după cum o dovedesc numele râurilor şi satelor Zlaşti şi Arănieş, pomenite documentar încă din secolul al XIV-lea. Posedăm ştiri ceva mai târzii şi despre spălarea aurului la izvoarele Jiului unde, pentru a mări randamentul şi pentru a permanentiza o îndeletnicire sezonieră cu siguranţă mai veche, Mihail Cândea de Râu de Mori aducea în 1504 din Ţara Românească „pharaones sive cinganos” zlătari.

În ceea ce priveşte satul haţegan şi condiţiile traiului zilnic din epoca la care ne referim, arheologia nu poate deocamdată oferi mărturii mai vechi şi mai detaliate decât cele înregistrate de cercetarea etnografică. Aceasta din urmă a constatat conservarea în Ţara Haţegului până la începuturile secolului nostru a tipului arhaic de casă ţărănească construită din bârne pe soclu de piatră sau direct pe solul eventual nivelat în prealabil, compusă dintr-o singură încăpere de locuit care poartă numele semnificativ de „casă” şi dintr-o cămară, amândouă precedate de un târnaţ.

Faptul că aceste două spaţii nu comunică între ele, ci sunt accesibile doar din afară sau din târnaţ, îi îndreptăţeşte pe entografi să considere că procesul concentrării lor sub acelaşi acoperiş înalt, de obicei de paie, reprezintă o fază mai nouă a evoluţiei casei arhaice şi că iniţial cele două piese au fost distincte, în cuprinsul curţii în care se mai găsea şi cuptorul în preajma căruia se desfăşura de primăvară până toamna cea mai mare parte a vieţii familiei. Altfel, în încăperea de locuit sau în „casă” se desfăşura viaţa întregii familii, acolo locuiau, lucrau; pregăteau hrana, mâncau şi dormeau.

În încăperea de locuit se găsea şi vatra de foc dispusă într-un colţ unde peretele de lemn era protejat prin lespezi de piatră. Fumul vetrei deschise, construite din pământ ca o platformă înaltă înconjurată de o îngrăditură, era condus direct în pod prin intermediul „căloniului” sau al „camniţei”, acestea construite din nuiele lipite cu pământ în forma unui coş piramidal. Dar la Răchitova a fost înregistrată o casă cu vatră încă mai arhaică, amenajată la nivelul podelei cu locul focului înconjurat de câteva pietre şi lipsită de instalaţia pentru evacuarea fumului, care trecea în pod printr-o simplă deschizătură practicată în tavanul încăperii.

De pe urma unor asemenea case, chiar atunci când nu au fost demontate pentru recuperarea materialului ci distruse împreună cu inventarul lor prin incendiu, n-au putut rămâne pe teren mai multe urme decât cele care apar de obicei în zonele de deal sau munte atunci când se fac cercetări în sate transilvănene din secolele XI-XIV. Dată fiind dificultatea surprinderii pe teren a urmelor de sate din aceste secole şi mai ales a cercetării exhaustive a. unei asemenea aşezări, ţinând seama de faptul că doar o dezvelire integrală prin săpături a unei vetre vechi de sat poate oferi informaţii concludente, ni se pare că mijloacele de care dispune deocamdată arheologia sunt insuficiente pentru înlocuirea documentaţiei etnografice. Această afirmaţie este cu atât mai valabilă cu cât este vorba de urmele unor sate risipite, cu casele răspândite pe suprafeţe foarte mari.

Monumentele medievale. Moştenirea antichităţii

Dar în Ţara Haţegului avem motive să credem că la începuturile evului mediu nu s-a locuit doar în casa ţărănească de tip arhaic cunoscută prin documente etnografice. La Britonia (Grădişte) de pildă, satul din secolul al XIV-lea este descris de document ca având gospodăriile dispuse pe cele două laturi ale uliţei principale (via publica) ce-l împărţea în două jumătăţi egale, între Râuşor (Apa Mică) şi zidul de vest al oraşului roman, deci în colţul de nord-vest al fostului municipiu din secolele II-III d.Hr. Tot acolo, curtea familiei de stăpâni ai satului (curia avi predicti...) din secolele XIII-XIV, este descrisă ca un obiectiv delimitat pe teren, situat la marginea satului pe malul răsăritean al Râuşorului. Informaţia este din 1377 iar cercetările recente au dovedit că la Britonia, azi Sarmizegetuza, în colţul de nord-vest al oraşului roman, stările nu s-au schimbat iar trei dintre uliţele satului, dispuse paralele şi echidistant pe direcţia est-vest, se află riguros deasupra străzilor oraşului roman.

Cu alte cuvinte, la Sarmizegetusa-Britonia avem certitudinea că satul din secolele XIII-XIV consta din gospodării dispuse pe locul unor clădiri romane ceea ce, dincolo de importanţa excepţională a constatării şi ţinând seama de faptul că ruinele romane au dispărut doar relativ recent din peisajul Ţării Haţegului, mai ales datorită refolosirii în secolele XVI-XVIII a materialelor de construcţie, ne obligă să luăm în considerare posibilitatea utilizării unor ziduri sau chiar a unor clădiri romane pentru amenajarea caselor din sat. Este totodată foarte probabil ca zidurile ce delimitau proprietăţi intravilane în epocă romană să fi determinat existenţa în evul mediu a unor curţi săteşti regulate, strict învecinate. Prezenţa satului actual deasupra ruinelor romane în colţul nord-vestic al fostului oraş, ca şi numeroasele construcţii gospodăreşti care s-au înmulţit în ultimul timp, fac extrem de dificilă verificarea situaţiei de pe teren.

Trebuie de asemenea consemnat că la câţiva kilometri spre răsărit, intersecţia şoselei spre Haţeg cu drumul care duce la Păclişa se află în interiorul unei incinte de epocă romană (villa rustica) şi că săpături ocazionale mai vechi au constatat existenţa acolo a unor morminte de epocă medievală (necropolă?), situaţie care ar putea repeta cele relevate de săpăturile de la Strei unde capela de curte se află în interiorul incintei unei villa rustica romane. În legătură cu problema conservării în Ţara Haţegului, din Antichitate şi până în evul mediu, a unor elemente de cultură materială ţinând de domeniul construcţiilor şi arhitecturii, notăm şi faptul că în sudul Transilvaniei a fost înregistrată folosirea lespezilor de piatră la acoperirea caselor de lemn.

Dacă moştenirea Antichităţii în sfera satului haţegan este mai greu de surprins şi are deocamdată mai mult caracter de ipoteză de lucru, ea este în schimb prezentă în domeniul fortificaţiilor. A fost vorba de folosirea prin reamenajare în evul mediu a unor cetăţi dacice, fenomen ce-şi găseşte explicaţia în cel puţin două motive: amplasamentul şi dimensiunile fortificaţiilor dacice corespundeau necesităţilor medievale, iar materialul de construcţie constând din blocuri de piatră fasonată precum şi amenajările defensive existente pe teren l-au scutit pe constructorul medieval de o bună parte a efortului.

Cercetările de la Băniţa şi Piatra Roşie - cele două cetăţi dacice pentru care avem dovezi că au fost refolosite în evul mediu - încă n-au precizat nici din ce a constat reamenajarea medievală şi nici data, durata sau caracterul pe care l-au căpătat monumentele respective. Da Baniţa există un zid medieval de incintă exterior, construit cu mortar şi întărit cu două turnuri (din lemn), desigur şi cu o poartă întărită, situat pe pantă în afara fortificaţiei dacice, pe latura de nord unde se afla accesul spre culmea dealului. Desigur că prezenţa acestui zid medieval face certă existenţa unor reamenajări la zidurile dacice, devenite fort central, poate doar cu construcţii din lemn, dar cercetările, întreprinse acolo în urmă cu 25 de ani n-au dat atenţie etapelor târzii de folosire a cetăţii.

Situată deasupra drumului ce trece prin pasul Merişor-Baniţa, la coborârea în depresiunea de la izvoarele Jiurilor, fortificaţia medievală a redat slocului funcţia pe care acesta a avut-o cu mai bine de un mileniu în urmă. Iniţiativa refolosirii cetăţii dacice de la Baniţa n-a putut aparţine decât unei autorităţi politice şi militare interesate în stăpânirea regiunii prin controlul şi apărarea drumului şi din acest motiv poate fi avut în vedere voievodatul haţegan de dinainte de mijlocul secolului al XIII-lea, eventual din vremea în care Ţara Haţegului şi Oltenia se aflau sub o autoritate unică, sau mai probabil regatul maghiar către sfârşitul secolului al XIII-lea. Situaţia de la Piatra Roşie este încă mai puţin clară, dar aici iniţiativa reutilizării cetăţii dacice - atestată de materialele descoperite şi de prezenţa mortarului la zidul exterior - nu s-a putut naşte decât în mediul românesc haţegan. Cetatea se află la izvoarele văii Luncanilor, departe de drumurile din zonă, într-un loc unde nici o autoritate politică n-ar fi avut interesul să menţină o garnizoană permanentă.

Este posibil ca şi fortificaţii romane să fi fost reamenajate şi folosite la începuturile evului mediu, chiar dacă epoca romană n-a lăsat în Ţara Haţegului monumente de arhitectură militară propriu-zisă, ci doar incinte civile cu calităţi defensive. Ipotezele privind originea romană a cetăţilor de la Haţag-Subcetate şi Crivadia, alimentate de prezenţa în ziduri a unor materiale de construcţie romane, au fost infirmate de cercetări care au dovedit că este vorba de monumente medievale. O porţiune a zidului de incintă al Sarmizegetusei romane a folosit satului Britonia şi este posibil ca aici, unde poziţia importantă a familiei judelui Nicolae cel Roşu trebuie să fi determinat existenţa unei fortificaţii familiale, unul dintre turnurile de pe zidul de incintă să fi fost folosit în acest scop. Avem în vedere mai ales turnul din colţul de sud-vest al oraşului roman, situat mai sus decât vatra satului şi păstrat ca ruină pe o înălţime de câţiva metri, dar care încă n-a fost cercetat.

În incinta unei mari villa rustica din punctul Grindanu aflat pe malul stâng al Râului Mare între Haţeg şi Subcetate, unde s-a propus existenţa unei întărituri medievale sau chiar a vetrei iniţiale a Haţegului şi unde cercetările de suprafaţa au descoperit câteva materiale din secolele XIII-XIV, sondajul întreprins n-a confirmat ipoteza, dar suprafaţa ocupată de ruine romane este foarte mare şi s-ar putea ca cercetările viitoare să producă surprize, chiar dacă săpăturile sunt deocamdată împiedicate de transformarea locului în livadă.

Cetăţi şi fortificaţii

Cât despre cetăţile medievale propriu-zise din Ţara Haţegului, principalul rol militar şi politic l-a avut, cel puţin în epoca din care avem ştiri scrise, cetatea de la Haţeg. Ea se află pe culmea care încheie şirul de dealuri ce formează hotarul nordic al Depresiunii Haţegului, deasupra strâmturii care marchează limita dintre cursul superior şi cel inferior al râului Strei, deci într-o poziţie excepţională în chiar inima Ţării Haţegului.

De dimensiuni iniţiale surprinzător de mici, dimensiuni care n-au crescut prea mult nici ulterior, cetatea regală de la Haţeg a fost compusă dintr-un turn hexagonal alungit pe axa est-vest şi dintr-o incintă de cea 200 mp delimitată de un şanţ de apărare cu valul în exterior. Turnul are ziduri groase de 3 m şi o suprafaţă utilă de cea 40 mp. Chiar mărind de trei sau patru ori această suprafaţă, după numărul nivelelor turnului, dar ţinând seama că încăperile serveau şi ca depozite, rezultă că garnizoana permanentă a fost foarte mică. În incintă au putut exista iniţial unele construcţii din lemn şi poate încă de la început o cisternă, ulterior ridicându-se un zid de incintă din piatră legată cu mortar.

Data şi împrejurările construirii cetăţii au deosebită importanţă pentru desluşirea istoriei politice a Ţării Haţegului. Ea este atestată documentar la 1317 când exista un castelan de Haţeg, iar A. Rusu înclină să plaseze ridicarea turnului la începutul secolului al XIV-lea, ceea ce ar restrânge de fapt datarea între 1308 şi 1317. Credem că începuturile sunt mai degrabă din anii ’70 ai secolului anterior şi ca atestarea la 1276 a marelui comis regal Petru Aba cu calitatea de comite al Haţegului, să marcheze apariţia cetăţii. Pledează în acest sens nu numai contextul de istorie politică, ci şi construirea în acelaşi deceniu a bisericii romanice târzii de la Sântămăria Orlea, aşezare de „oaspeţi regali” întemeiată sub dealul cetăţii.

Dimensiunile neaşteptat de mici ale cetăţii ca şi numeroasele informaţii despre un sediu administrativ şi politic pe care autorităţile regale l-au avut la Haţeg, atestările castelanului şi vicecastelanului (primul uneori identic cu vicevoievodul Transilvaniei), fac sigură dublarea fortificaţiei printr-o construcţie aflată în târgul Haţeg, la distanţa de aproape 4 km, de unde pornea de altfel şi drumul ce urca la cetate. În 1402 este chiar pomenită această „casă regală” din Haţeg. Dacă şi ea a avut un caracter fortificat şi dacă desele menţiuni ale „castelului Haţeg” de la începutul secolului al XVI-lea au în vedere cetatea (pomenită ca „turn” în 1462), sau mai ales această construcţie din cuprinsul târgului, este greu de spus înainte de localizarea şi cercetarea ei.

Mai puţin clare sunt informaţiile privind alte două cetăţi regale din teritoriul de care ne ocupăm, cele de la Hunedoara şi Deva. Prima fază de construcţie a cetăţii de zid de la Hunedoara, transformată la mijlocul secolului al XV-lea în castelul ce se păstrează până azi, a fost mai nou datată la mijlocul secolului al XIV-lea. Datările mai vechi înclinau să o atribuie mijlocului sau sfârşitului secolului anterior. Argumentele arheologice invocate pentru datarea târzie nu ni se par întru totul hotărâtoare iar planul acestei prime cetăţi, neregulat prin adaptare la forma stâncii şi alungit, încheiat unghiular la extremităţile de nord şi sud, nu ni se pare satisfăcător datorită lipsei unor construcţii interioare şi a unui donjon, absolut fireşti într-o incintă lungă de 75 m şi lată de cea 30 m. Prima atestare a unui castelan de Hunedoara în 1364 în persoana lui Ubul nu este desigur concludentă pentru vechimea cetăţii, deoarece aici a existat cel târziu din secolul al XII-lea un reprezentant cu funcţii militare al autorităţii regale, în legătură cu cetatea de pământ situată mai sus decât aceea de zid, pe dealul Sânpetru.

Data construirii primei cetăţi de zid de la Hunedoara ne apare astfel condiţionată de momentul în care s-a modificat concepţia organizării teritorial-militare a regatului, renunţându-se la folosirea în scopuri militare a marii cetăţi de pământ şi lemn în favoarea unei fortificaţii mult mai mici din zid prevăzută cu o garnizoană permanentă, redusă la număr. Acest fenomen s-a petrecut în Transilvania după mijlocul secolului al XIII-lea, iar contextul de istorie locală face cu totul plauzibilă ridicarea în a doua jumătate a acestui secol a unei cetăţi de zid la Hunedoara.

Pledează în acest sens şi asemănarea izbitoare, ca dimensiuni, plan şi funcţie, dintre prima cetate de zid de la Hunedoara şi faza iniţială a cetăţii de la Deva, pentru care nu există îndoieli privind existenţa ei la 1264. Evident că, la fel ca şi la Haţeg, castelanii de la Hunedoara n-au rezidat de-a lungul secolului al XIV-lea în mod permanent în cetate, ci şi-au avut o reşedinţă în cuprinsul târgului, după cum dăruirea cetăţii la 1409 familiei lui Iancu de Hunedoara n-a însemnat instalarea acesteia între zidurile fortificaţiei, ci în primul rând luarea în stăpânire a veniturilor şi domeniului cetăţii.

Faza iniţială a cetăţii de la Deva, cu acelaşi plan alungit adaptat formei terenului dar cu dimensiuni ceva mai mici decât cele de la Hunedoara, constă dintr-o incintă ce trebuie să fi adăpostit unele construcţii interioare. Numeroasele refaceri şi amplificări ale cetăţii şi mai ales ridicarea unor corpuri de clădiri în incinta iniţială devenită cu vremea curte interioară a cetăţii, interzic reconstituirea detaliată a planului iniţial obligându-ne, până la efectuarea unor cercetări temeinice, să ne mulţumim cu înregistrarea conturului primei cetăţi medievale de zid a Devei. Este sigur că pe locul „curţii mari” (Magna Curia) de la poalele cetăţii, ale cărei cele mai vechi părţi conservate sunt atribuite secolului al XVI-lea, a existat încă din secolul al XIII-lea o curte, poate fortificată, care dubla cetatea la fel ca şi la Haţeg sau Hunedoara şi unde de fapt rezida autoritatea politică şi militară a comitatului, iar în multe epoci chiar şi aceea a întregului voievodat al Transilvaniei.

Pentru istoria socială a Ţării Haţegului au deosebită importanţă şi semnificaţie aşa-numitele cetăţi familiale, pentru care s-a încetăţenit şi termenul de „cetăţi cneziale” ca reflectând realităţi locale. Trei dintre ele au ajuns până la noi ca ruine, dar cum ele corespund unor reşedinţe ale familiilor cnezilor de vale şi cum în Ţara Haţegului au existat cel puţin 8-9 asemenea familii, este de presupus că au existat mai multe asemenea cetăţi care-şi aşteaptă identificarea pe teren.

Cetatea de la Răchitova reprezintă - dacă nu în cronologie absolută atunci cel puţin ca tip de monument - cea mai simplă şi mai veche dintre ele. Rosturile ei nu pot fi înţelese decât ţinând seama de distanţa de câţiva kilometri ce o desparte peste deal de Densuş, de stăpânirea Răchitovei de către cnezii Densuşeni şi de prezenţa la poalele cetăţii a unei ruine de biserică încă necercetată.

Cetatea constă dintr-un turn aproximativ pătrat cu latura de 8,50 m şi ziduri groase de 1,80 în construite din piatră legată cu mortar, cu patru nivele dintre care parterul, puţin adâncit în sol, avea caracter de depozit şi nu comunica cu exteriorul fiind accesibil doar printr-o scară interioară de la nivelul primului etaj. Suprafaţa utilă a fiecărui nivel era de 18-19 mp şi dacă alăturăm acestei valori aspectul auster pe care-l degajă zidăria masivă străpunsă de ferestre foarte mici, avem imaginea condiţiilor precare de locuire din acest turn ce nu putea fi decât de refugiu şi deci de utilizare ocazională.

Un cutremur a provocat în urmă cu câteva decenii prăbuşirea părţii de nord-vest, dinspre sat, a turnului, unde se afla intrarea amplasată la primul sau al doilea etaj, la care se ajungea pe o scară exterioară, probabil din lemn. Pe această latură s-a descoperit în moloz ancadramentul din piatră fasonată al intrării. Turnul se afla iniţial în marginea unei mici incinte de cea 150 mp, mărginită spre est, pe direcţia accesului, de o spărtură naturală a stâncii ce a fost folosită drept şanţ de apărare cu lăţimea de 4 m. Într-o fază ulterioară, spărtura a fost astupată iar la distanţa de cea 30 m de turn s-a ridicat din pământ un val de apărare pe creasta căruia se afla o palisadă de lemn, delimitând o incintă aproximativ circulară cu o suprafaţă utilizabilă de cea 500 mp.

De pe urma săpării pământului necesar valului a apărut acum spre vest un nou şanţ de apărare peste care trecea foarte probabil un pod situat în dreptul porţii de lemn amenajate în grosimea valului. Construcţiile modeste de lemn care vor fi existat în această incintă n-au lăsat urme sau n-au fost surprinse de sondajul limitat ce l-am întreprins. În măsura în care fortificaţia de la Răchitova poate fi considerată drept „cetate”, ea atestă deci particularitatea de a fi un monument ridicat iniţial cu zid de piatră dar care a fost amplificat prin construcţii de pământ şi lemn. Dincolo de modestia evidentă a mijloacelor constructorului şi de limitele programului pe care el şi l-a propus, constatarea pledează pentru datarea mai timpurie a începuturilor monumentului. Asupra datării vom reveni după ce ne vom ocupa de celelalte monumente asemănătoare.

Cetatea de la Mălăieşti se află la marginea dinspre munte a satului, în capătul unui platou triunghiular delimitat de două văi care se unesc chiar sub monument. Cercetările foarte temeinice întreprinse recent la Mălăieşti au dus la cunoaşterea detaliată a monumentului şi mai ales a succesiunii fazelor de construcţie, dar inventarul arheologic recoltat s-a dovedit util mai ales pentru datarea modificărilor şi amplificărilor relativ târzii şi mai puţin pentru precizarea începuturilor cetăţii. S-a confirmat oricum că şi la Mălăieşti fortificaţia a constat iniţial dintr-un turn pătrat cu laturile de 7,20-7,30 m construit cu patru nivele din zid gros de 1,90-1,70 m.

Până la nivelul etajului al doilea, grosimea zidului scade la 1,30 m. Turnul este prin urmare încă mai mic decât cel de la Răchitova şi, la fel ca şi acolo, primul nivel a servit drept depozit şi poate chiar ca temniţă, în el ajungându-se prin intermediul scărilor interioare de lemn. Intrarea din exterior se afla la înălţimea celui de-al treilea nivel, deci la etajul II, cu ajutorul unei scări mobile care se sprijinea pe o platformă de lemn basculantă. Spaţiul mai ferit şi eventual mai bine amenajat din întregul turn se rezuma prin urmare la etajul al treilea, într-o suprafaţă de numai 20 mp, deoarece etajul IV a fost adăugat abia ulterior, în secolele XV-XVI, când turnul-locuinţă devenise donjon al unei mici cetăţi.

Datorită numeroaselor adăugiri şi transformări precum şi gropilor făcute de căutătorii de comori, săpăturile n-au putut răspunde la toate întrebările. A rămas deschisă problema datării primei faze de construcţie ca şi a prezenţei, de la început, a unor amenajări care să protejeze turnul delimitând în jurul lui o incintă. Autorii cercetării au înclinat spre o datare în jurul anului 1400 şi au atribuit zidul simplu de incintă de plan oval celei de-a doua faze de construcţie, de pe la mijlocul secolului al XV-lea, ceea ce ne permite să credem că şi la început a existat o împrejmuire, de tipul palisadei, transformată ulterior în curtină înălţată din zid.

Apariţia altor construcţii în interiorul incintei şi a unor mici bastioane pe exteriorul zidului de incintă prezintă interes pentru istoria arhitecturii militare dar depăşesc limita cronologică superioară pe care ne-am propus-o. Consemnăm în schimb descoperirea şi cercetarea în sat, cu prilejul aceloraşi săpături, a unei mici biserici cu nava simplă, necompartimentată (6,80/4,80 m) şi cu altarul de plan pătrat. Nici datarea ei nu a putut fi asigurată, descoperitorii trebuind să se mulţumească cu semnalarea trăsăturilor arhaice ale planului (secolele XIII-XIV), în contradicţie cu cele mai vechi materiale (secolele XV-XVI) găsite.

A treia cetate este cea mai cunoscută dintre ele, fiind totodată şi cel mai bine păstrată. Este vorba de cetatea Colţ situată pe un vârf stâncos de pe malul drept al Râuşorului, la ieşirea acestuia din munte, în capătul de sus al satului Suseni pe care-l domină de la o înălţime de aproape 200 m. Distanţa până în centrul Râului de Mori, unde se află resturile curţii Cândeştilor cărora le-a aparţinut cetatea, este de circa 3 km. Şi la Colţ s-au desfăşurat în ultimul timp cercetări care, deşi încă nefinalizate, au dus totuşi la mai buna cunoaştere a complexului de monumente ce cuprinde, alături de cetate, o capelă fortificată şi ruinele unei curţi, acestea două din urmă situate pe ambele maluri ale Râuşorului sub cetate.

Etapa iniţială a cetăţii a constat dintr-un turn-locuinţă cu plan pătrat cu laturile de 7,50 m ridicat din zid gros de 1,70-1,80 m pe un colţ de stâncă ce iese în consolă deasupra abisului, fapt ce a determinat şi numele cetăţii pe care-l găsim consemnat încă din anul 1501. S-au mai păstrat zidurile a două etaje deasupra parterului dar, ţinând seama de analogia oferită de turnul de la Mălăieşti, este cert că şi la Colţ au existat de la început cel puţin patru nivele, fiecare cu câte 20-22 mp suprafaţă utilă.

Actuala intrare din incintă în parterul turnului este mai nouă, iniţial se afla şi aici o scară de lemn exterioară ce ducea la primul sau al doilea etaj de unde se ajungea apoi, pe scări interioare, în celelalte încăperi. Nici la cetatea Colţ încă nu s-a clarificat existenţa iniţială a unei incinte în jurul turnului şi natura acesteia, probabil o palisadă de lemn la marginea unui şanţ de apărare săpat în stâncă, care a fost apoi lărgit şi adâncit cu prilejul ridicării actualelor ziduri de incintă. Cât despre datarea acestora din urmă, realizate în cel puţin două etape, credem că pot fi atribuite secolelor XV-XVI indiferent de termenii „turn” sau „castru” pe care îi folosesc documentele de-semnând cetatea.

Cele trei „cetăţi” au avut prin urmare la începuturi trăsături comune evidente: sunt situate la câţiva kilometri distanţă de reşedinţa câte unei familii de cnezi de vale, au câte o capelă de curte la poalele înălţimii pe care se află, au constat iniţial dintr-un turn-locuinţă de plan pătrat cu trei sau patru nivele, accesibil din exterior pe o scară mobilă ce urca direct la primul sau al doilea etaj şi dispuneau de spaţiu foarte restrâns (probabil doar circa 20 mp, maximum 40 mp) pentru o locuire mai statornică, prevăzut cu instalaţii de încălzire. Totodată, au avut la origine câte o incintă comparabilă prin dimensiuni unei curţi săteşti” modeste, înconjurată cu o palisadă de lemn cu valoare defensivă redusă, cuprinzând probabil una sau două construcţii mici din materiale perisabile.

Într-o asemenea „cetate”, ţinând seama şi de lipsa cisternelor şi a spaţiilor pentru provizii suficiente, nu se puteau instala permanent decât cel mult două-trei persoane şi cam aceasta trebuie să fi fost mărimea garnizoanelor în astfel de fortificaţii. În caz de primejdie aici se putea adăposti un grup mai numeros, dar nu mai mare decât o familie cu cei care ţineau de ea, în nici un caz o colectivitate sătească. Asemenea fortificaţii nu erau apte să facă faţă unor solicitări militare cât de cât importante şi organizate, ci în primul rând rivalităţilor şi conflictelor din mediul local, iar ştirile sporadice ajunse până la noi îndreptăţesc acest punct de vedere.

Cât despre datarea lor, am exprimat deja opinia că după apariţia în Transilvania şi chiar în Ţara Haţegului, după mijlocul şi mai ales către sfârşitul secolului al XIII-lea, a modelelor de zid pe care le puteau copia, turnurile-locuinţă haţegane nu pot aparţine decât fie începutului secolului al XIV-lea, fie perioadei din jurul anului 1400, acestea fiind momentele în care slăbirea autorităţii regale a creat condiţiile pentru materializarea unor asemenea iniţiative.

Ţinând seama de caracterul foarte modest al construcţiilor, de condiţiile austere pe care le ofereau ca şi de analogiile prezente în alte zone româneşti, am înclinat pentru prima dintre datări. Cercetările de până acum nu au confirmat-o - cu excepţia câtorva fragmente ceramice din secolul al XIV-lea găsite la Răchitova - dar credem că nici n-au infirmat-o, deoarece resturile de locuire din asemenea, obiective sunt de obicei extrem de sărace şi pentru că moneta de la Matei Corvin descoperită în parterul turnului-locuinţă de la cetatea Colţ nu poate fi pusă. În nici un caz în legătură cu ridicarea turnului, ci doar cu o fază de reconstrucţie a cetăţii.

Încă mai importantă - iar deocamdată tot fără răspunsuri sigure - este întrebarea dacă înaintea acestor turnuri-locuinţă din zid au existat în Ţara Haţegului cetăţui mai vechi, construite din lemn sau pământ. La Răchitova, Mălăieşti şi Colţ, săpăturile n-au surprins asemenea urme, constatare importantă chiar dacă nu cu valoare absolută, deoarece construcţiile de lemn ridicate pe tălpi, fără stâlpi adânciţi în pământ şi stâncă, sunt greu sau uneori imposibil de surprins arheologic. Dispunem în acest sens de un caz semnificativ cercetat în Maramureş la Sarasău.

Considerăm încă deschisă ipoteza existenţei în Ţara Haţegului înainte de secolul al XIV-lea a unor fortificaţii de familie ridicate din materiale perisabile. Nu credem în schimb ca cercetările viitoare să evidenţieze prezenţa aici a unor cetăţi mari de pământ cu valuri şi şanţuri, ridicate şi folosite de colectivităţi localnice importante numericeşte, aşa cum sunt fie cunoscute pentru secolele IX-XI în alte părţi ale Transilvaniei, deoarece recunoaşterile de teren nu le-au semnalat existenţa, în timp ce pentru cetatea de pământ de la Hunedoara sunt destule temeiuri de a o exclude din rândul eventualelor iniţiative locale haţegane.

Apariţia fortificaţiilor familiale din Ţara Haţegului reprezintă unul dintre indicii maturizării relaţiilor feudale şi adâncirii diferenţierilor în sânul societăţii româneşti. Alt indice asemănător îl reprezintă apariţia curţilor feudale nefortificate. Au fost localizate şi cercetate până în prezent urmele unei asemenea construcţii, datând din prima jumătate a secolului al XII-lea, situată la marginea terasei râului Strei la cea 80 m nord-vest de capela de curte de la Streisângeorgiu. În urmă cu două decenii s-a construit acolo un cartier de blocuri al Călanului - Oraşul Nou, ceea ce a interzis dezvelirea sistematică a întregului complex medieval, dar au fost surprinse totuşi urmele unei pivniţe cu dimensiunile de 4,20/4 m, prevăzută cu gârlici, adâncă de 1 m în raport cu nivelul vechi de călcare.

Ea a aparţinut unei case de suprafaţă din lemn ce trebuie să fi avut încăperea de locuit (sau încăperile, pentru cazul în care pivniţa se afla doar sub o parte a casei) la un parter înalt de 0,60-0,80 m. Din elementele structive ale pivniţei se cuvin reţinute gropile unor stâlpi masivi dispuşi la colţuri, ca şi baza unei căptuşeli zidite din cărămizi romane refolosite şi cărămizi medievale, acestea din urmă identice celor folosite la capela de curte învecinată. Prezenţa acestor cărămizi ca şi materialele arheologice din secolele XI-XIII descoperite pe fundul pivniţei şi pe panta gârliciului, asigură contemporaneitatea dintre construcţie şi capela învecinată şi justifică datarea pomenită mai sus.

În afara pivniţei s-au descoperit resturi de la o altă construcţie, cu tălpi de lemn groase de 0,40 m adâncite în sol, ce au putut fi urmărite pe o lungime de 9 m, până la limita blocurilor actuale, fără a se obţine certitudinea apartenenţei lor la o clădire de lemn de dimensiuni mai mari sau la o îngrădire a curţii cu palisadă simplă. În afara datării, caracter cert are şi „calitatea socială” a complexului, reflectată de prezenţa capelei cu inscripţiile ei ctitoriceşti ca şi de inventarul descoperit: pinteni, catarame, vârfuri de săgeată. Dacă nu cunoaştem deocamdată de pe teren alte vestigii atât de timpurii ale unor curţi feudale româneşti, posedăm în schimb în legătură cu familia nobiliară de la Sarmizegetusa-Britonia pomenirea în secolul al XIV-lea a „curţii strămoşilor”, informaţie ce coboară oricum în secolul anterior atestarea monumentului. Aşa cum s-a spus deja, existenţa curţilor este atestată şi de prezenţa bisericilor de familie, care n-au putut fi decât paraclise sau „capele de curte”, vechimea reşedinţei feudale fiind în mod firesc cel puţin la fel de mare ca aceea a monumentului eclesiastic ridicat în preajma ei.

Cercetările arheologice întreprinse în ultimul timp în ruinele a două curţi nobiliare considerate ipotetic ca fiind printre cele mai vechi, din secolele XIII-XIV, cele de la Sălaşu de Sus şi de la Suseni de sub cetatea Colţ, nu au dat rezultate concludente. Este probabil ca multe curţi ale familiilor cneziale importante să fi fost până destul de târziu, în secolele XIV-XV, din lemn şi ca abia atunci să se fi generalizat fenomenul transpunerii lor în zidărie, fapt ce va îngreuna sensibil cercetarea şi reconstituirea lor. Pe de altă parte, întâlnim în izvoarele scrise informaţii despre curţi nobiliare din secolul al XIV-lea în satele catolice de pe cursurile inferioare ale râurilor Cerna şi Strei, în sate de mică nobilime evoluată din obşti privilegiate şi mai ales în sate cotropite de familii feudale importante şi pare probabil ca problema curţilor feudale româneşti din Ţara Haţegului să nu poată fi clarificată în toate aspectele ei înainte de cercetarea şi cunoaşterea acestor curţi nobiliare timpurii.

Biserici şi mănăstiri

Am avut deja prilejul să subliniem că bisericile de zid din Ţara Haţegului reprezintă cel mai vechi şi mai important grup de monumente medievale româneşti păstrate. Dincolo de valoarea lor ca monumente de arhitectură şi artă, ele prezintă un interes documentar deosebit pentru reconstituirile din domeniile istoriei sociale, a istoriei politice, a structurilor de viaţă spirituală şi în general a civilizaţiei româneşti medievale. Dar pentru aceasta e necesară cunoaşterea detaliată a monumentelor sub aspectul datării lor exacte, a funcţiilor pe care le-au îndeplinit şi a transformărilor la care au fost supuse, condiţii întrunite la foarte puţine dintre aceste monumente.

În încercarea de a sistematiza vechile biserici româneşti din Ţara Haţegului, credem că putem stabili existenţa unui prim grup de monumente compus din biserici de curte care datează din secolele XII-XIII sau sunt încă mai vechi şi care reprezintă, cel puţin la stadiul actual al cunoştinţelor, unicate ce nu pot fi înseriate în scheme evolutive cu modele şi etape cunoscute. Aici se includ monumentele de la Streisângeorgiu şi Densuş, la care se va adăuga desigur, după descoperirea ei, vechea biserică de zid din Sarmizegetusa-Britonia, precum şi - foarte probabil - biserica de la Peşteana. Este posibil ca grupul să fie încă mai numeros şi în acest sens avem în vedere, în primul rând, faza iniţială a bisericii din Râu de Mori şi partea veche a celei din Ostrov.

În urma cercetărilor din 1975-1976, biserica de curte din Streisângeorgiu a putut fi datată cu siguranţă în prima jumătate a secolului al XII-lea. Monumentul a fost şi mai demult considerat ca fiind printre cele mai vechi din Ţara Haţegului dar, în lipsa săpăturilor arheologice, imaginea sa era confuză şi adeseori contradictorie în literatura de specialitate. Data ridicării bisericii de zid de la Streisângeorgiu a reieşit din inventarul funerar al celor mai vechi morminte amplasate în jurul monumentului, inventar din care fac parte două monede de la Bela II (1131-1141) şi mai multe piese de podoabă, inele şi inele de tâmplă, aparţinând tot secolului al XII-lea. S-a stabilit totodată că monumentul de zid a fost precedat pe acelaşi loc de o biserică de lemn, aceasta din urmă cu dimensiuni şi plan riguros identice celor ale bisericii care a înlocuit-o. Biserica de lemn a avut la rândul ei în juru-i morminte cu inventar, a căror datare poate fi coborâtă până în a doua jumătate a secolului al XI-lea.

De dimensiuni foarte mici, compusă dintr-o navă aproape pătrată cu laturile interioare de 4,60/4,20 m şi dintr-un altar rectangular uşor dezaxat, cu dimensiunile interioare de 3,20/2,80 m, biserica de la Streisângeorgiu are ziduri groase de aproape 1 m construite din piatră de râu (în temelii), blocuri mari de piatră cioplită spoliate din ruine romane (în partea inferioară a zidurilor şi la ferestre) şi din cărămidă. Câteva pietre romane sculptate - stele funerare, altare cu şi fără inscripţie, căpiţele - au fost folosite în paviment, la zidul scund ce forma treapta dinspre altar, la piciorul mesei altarului şi la mesele proscomidiei şi diaconiconului, precum şi pentru cioplirea unui jilţ. Folosirea intensă a materialelor de construcţie romane la ridicarea monumentelor medievale este de altfel una din trăsăturile vechii arhitecturi din Ţara Haţegului.

Tot de la origine a existat în partea de vest a navei o mică tribună sprijinită pe doi stâlpi de zidărie, aceştia din urmă fiind folosiţi ulterior, la 1408, pentru sprijinirea unui turn interior de dimensiuni foarte mici care străbate bolta şi iese deasupra acoperişului conferind monumentului o siluetă caracteristică. Alături de dimensiunile navei, prezenţa tribunei subliniază rolul de capelă de curte al bisericii. Mai dificilă este interpretarea celor doi stâlpi de zidărie de pe laturile lungi ale navei, care-i fragmentează suprafaţa şi susţin în prezent un arc ce divide bolţile navei în două compartimente distincte. Stâlpii sunt de la origine, perfect ţesuţi cu zidul perimetral al monumentului, iar cea mai plauzibilă explicaţie a lor pare să fie existenţa la început, pe un plan pătrat în partea de vest a navei, a unui turn cu unul sau două etaje, poate asemănător celui care se află pe altarul bisericii de sub cetatea Colţ.

Etapele transformării monumentului, care i-au afectat elevaţia şi mai ales bolţile, nu au fost întru totul clarificate. Nu ştim nici care au fost modificările suferite de monument în 1313-1314 când interiorul a primit un nou ansamblu de pictură peste tencuielile originale, ansamblu ce cuprinde şi pisania în care se afirmă că atunci „s-a făcut biserica”. Alte modificări ale elevaţiei datează din 1408 când s-a zugrăvit, pe faţa estică a turnului interior mai sus pomenit, un tablou votiv a cărui pisanie, din nou în dezacord cu realitatea, afirmă că în acel an „s-a zidit” biserica.

Un pronaos de lemn a fost adăugat ulterior, probabil abia în secolul al XVI-lea, marcând transformarea monumentului în biserică parohială, pronaos înlocuit în secolul trecut printr-unul de zidărie care a fost recent îndepărtat. Merită de asemenea reţinut că hramul Sf. Gheorghe al bisericii nu pare a fi cel de la origine, deoarece în pisania din 1313-1314 mai sunt invocate alte două hramuri, „Maica domnului” şi „Toţi sfinţii”, acesta din urmă trădând de obicei o schimbare de hram. Biserica de curte de la Densuş, deşi cercetată arheologic în anii 1961-1963, continuă să ridice semne de întrebare atât în ceea ce priveşte vechimea ei cât şi fazele de construcţie. Monumentul a fost deseori evocat în literatura de specialitate, dar câteva observaţii ni se par totuşi necesare, mai ales în perspectiva lămuririlor care se mai aşteaptă încă.

Este în afara îndoielilor că, din monumentul acum păstrat, partea cea mai veche a constat dintr-o navă aproape riguros pătrată, cu dimensiuni interioare de 6,40/6,25 m, construită din blocuri mari de piatră romane şi dintr-un altar lung de 3 m, încheiat cu o absidă semicirculară, înălţat în special din piatră neregulată de carieră. Nu este în schimb clar dacă aceste două încăperi sunt contemporane, sau dacă altarul a fost adăugat ulterior unei construcţii rectangulare mai vechi, poate în locul altui altar. Oricum, ipoteza privind refolosirea la Densuş, drept biserică, a unui edificiu roman ruinat ale cărui laturi erau întâmplător dispuse în direcţiile punctelor cardinale, are foarte puţin şanse de a se confirma, datorită neregularităţii evidente cu care sunt dispuse blocurile de piatră în partea inferioară a paramentelor exterioare, unde nu s-au mai produs modificări cu prilejul reconstrucţiilor.

Nu este clar nici dacă cei patru stâlpi dispuşi simetric în interiorul navei, fiecare dintre ei format din câte două altare romane refolosite şi care susţin turnul central al monumentului, sunt de la origine sau dacă au fost adăugaţi ulterior. Pentru a doua ipoteză pledează faptul că distanţa dintre ei nu corespunde lărgimii deschiderii spre altar - cum ar fi fost firesc - precum şi constatarea că ei nu sunt legaţi prin arcuri de pereţii navei, aşa cum ar fi fost de aşteptat. Pare deci probabil ca aceşti stâlpi şi turnul pe care-l susţin să reprezinte o fază mai nouă de construcţie, precedată de una sau chiar de două faze anterioare.

Toate aceste clarificări sunt esenţiale pentru cunoaşterea şi datarea monumentului, deoarece turnul central, în cazul în care ar fi din faza iniţială de construcţie, ar pleda în mod hotărât pentru secolul al XIII-lea, mai hotărât chiar decât frizele de cărămizi dispuse în zig-zag („friză lombardă”) la partea superioară a paramentului altarului, sub cornişa navei şi la articulările pe verticală ale volumelor turnului, frize care în contextul arhitecturii din Ţara Haţegului trimit spre sfârşitul acestui secol, dar care la Densuş s-ar putea datora intervenţiilor ulterioare, deoarece zidurile vădesc modificări şi refaceri la limita lor superioară.

Dincolo de posibilitatea ca nucleul vechi al monumentului să fie rezultatul a două sau chiar trei faze de construcţie, adăugirile pe care biserica le-a suferit în mai multe etape ulterioare se citesc cu uşurinţă şi sunt de obicei acceptate, dosi restaurarea radicală de la începutul secolului nostru a avut darul de a estompa adosările şi egaliza masivele de zidărie. Este vorba în primul rând de opt coloane mari provenind de la monumente romane, dispuse câte patru pe cele două laturi ale navei (cele dinspre sud între timp parţial îndepărtate), pe care se sprijină blocuri de piatră ieşite în consolă, sugerând astfel folosirea lor drept contraforturi sau „arcuri bufante”, soluţie mai mult decorativă deoarece respectivele blocuri nu corespund naşterii bolţilor şi datorită faptului că masivitatea zidurilor făcea inutilă prezenţa adevăratelor contraforturi.

Adăugirea ulterioară a coloanelor este evidenţiată şi de faptul că la colţul nord-vestic al navei vechi, pentru instalarea unei coloane mai groase, a fost cioplit un lăcaş în soclul monumentului. Tot ulterior s-a adăugat pe latura de sud a altarului un diaconicon (vestmântar), pe latura de sud a navei a apărut un paraclis, iar pe latura ei vestică un pronaos, ultimele două azi parţial ruinate. Aceste adăugiri din secolele XV-XVI marchează, ca şi la alte monumente haţegane, transformarea capelei de curte în biserică parohială.

Dacă la Densuş unde materialul roman de construcţie, în parte sau în totalitatea lui, a fost adus de la distanţe relativ mari contribuind esenţial la aspectul de excepţie pe care-l are monumentul, e uşor să ne imaginăm cum va fi arătat vechea biserică de zid de la Sarmizegetusa-Britonia pomenită pe la 1500 ca „ecclesia walachica” dar care a dispărut din peisajul şi amintirea satului. Actuala biserică de zid este din secolul trecut, ridicată pe locul uneia de lemn într-o poziţie excentrică faţă de vatra veche a aşezării, în afara incintei oraşului roman, în apropierea colţului sud-vestic al acestuia, dar este în afara îndoielii că în secolele XIII-XIV a existat aici, poate în vecinătatea curţii feudale pomenite la 1377 ca fiind veche, cel puţin o capelă de importanţa celei de la Densuş. Aici avem motive să bănuim refolosirea în acest scop a unei construcţii romane ruinate, potrivită prin dimensiuni, orientare şi amplasare pe teren. Dată fiind existenţa sigură a unei necropole în jurul ei, ne putem aştepta ca extinderea cercetărilor arheologice din oraşul roman să ducă la localizarea şi dezvelirea acestui monument dispărut.

Un caz interesant îl constituie vechea biserică de la Peşteana, deocamdată lipsită de datări certe, dar ale cărei particularităţi planimetrice merită întreaga atenţie. Monumentul este în prezent compus dintr-un turn-clopotniţă pe latura de vest, o navă rectangulară de dimensiuni relativ mari (interior: 7,80/5,70 m, circa 45 mp) şi dintr-un altar, tot rectangular (interior: 5,50/3,70 m, circa 20 mp), prevăzut în partea răsăriteană cu o mică absidă (1,80/1,40 m) semicirculară boltită şi mai scundă decât încăperea altarului. Se constată şi aici refolosirea masivă ca material de construcţie a unor blocuri mari de piatră cioplită provenind de la ruine romane, inclusiv a unora bogat decorate ce conferă monumentului medieval un aspect particular care trebuie să fi fost încă mai pregnant înaintea „restaurării” mai mult decât discutabile întreprinse cu şase decenii în urmă.

Turnul foarte subţire în raport cu dimensiunile navei, amintind proporţii pe care le mai întâlnim în Ţara Haţegului, de pildă la biserica din Ostrov, pare a fi adăugat ulterior şi n-ar trebui să ne reţină atenţia dacă pe la 1900 n-ar fi fost consemnată existenţa în parterul lui a unui „portal romanic”. Dar cea mai neaşteptată anomalie planimetrică a monumentului, până acum neconsemnată, constă din abaterea de circa 5-6° a axului altarului în raport cu cel al navei şi turnului, încredinţându-ne că aceste două corpuri de clădire nu datează din aceeaşi fază de construcţie. Mai greu este de spus care dintre ele reprezintă faza iniţială a bisericii din Peşteana, dacă nava este de la origine şi a funcţionat cu un alt altar mai mic ce a dispărut fiind înlocuit cu actualul altar, sau dacă acesta din urmă reprezintă monumentul vechi la care s-a adosat ulterior, cu o abatere planimetrică greu de explicat, actuala navă.

A doua ipoteză pare mai plauzibilă, corespunzând de altfel şi evoluţiei constatate la cele mai multe monumente de cult haţegane, care s-au transformat din capele de curte în biserici parohiale, de obicei prin adăugirea unui spaţiu corespunzător noilor funcţiuni pe latura de vest. Nava bisericii din Peşteana este oricum veche, cel târziu din secolul al XV-lea, mai păstrează resturi de pictură murală sub tencuielile actuale şi a fost prevăzută, înaintea actualei bolţi cilindrice înalte, cu bolţi mai joase pe nervuri după cum o dovedesc cele trei console de piatră păstrate în colţurile ei. Consemnările de la începutul secolului nostru pomenesc şi despre un altar poligonal în exterior şi semicircular în interior care s-ar fi aflat pe latura de est a navei, dar pe care azi nu-l putem în nici un caz identifica cu altarul rectangular încheiat prin absida semicirculară atât în exterior cât şi în interior.

Dar la Peşteana situaţia pare încă mai complicată, deoarece documentaţii recent găsite în arhiva fostei Comisiuni a Monumentelor Istorice - secţiunea pentru Transilvania, privind pomenita „restaurare” din anii 1924-1926, marchează în schiţele de plan un altar foarte mic compus dintr-o absidă semicirculară în interior şi poligonală în exterior - aceea pomenită la 1900 - iar la răsărit de ea, la distanţa de circa 3,50 m, un zid ruinat prevăzut cu o deschidere ce corespunde aproximativ absidei actualului altar. Se pare deci că un monument creat pe parcursul mai multor faze de construcţie şi parţial ruinat înainte de 1900, probabil reamenajat ca biserică prin construirea unui altar mai mic, a fost readus de „restauratorul” de acum şase decenii la starea pe care o va fi avut cel târziu pe la anul 1500. Rămâne de stabilit, prin săpături arheologice, dacă acest „restaurator” a avut iniţiative şi în ceea ce priveşte planimetria monumentului, sau dacă a respectat temeliile vechi mulţumindu-se să-şi facă simţită „contribuţia” doar în elevaţie şi mai ales în partea superioară a pereţilor navei.

Toate aceste semne de întrebare nu pot decât alimenta ipoteze de lucru, cea mai logică dintre ele părându-ni-se a fi, la stadiul actual al informaţiilor, existenţa iniţială la Peşteana a unei mici biserici de zid, care cu nava sa de cea 18 mp putea funcţiona foarte bine drept capelă de curte - cu analogii în Ţara Haţegului sub aspectul dimensiunilor - şi adăugirea ulterioară a actualei nave în epoca în care monumentul a devenit biserică parohială. Se cunosc de altfel numeroase cazuri în care un vechi monument de cult, de dimensiuni mici, a folosit ulterior drept sanctuar unei biserici mult mai mari, după cum şi soluţiile inverse au fost adoptate în unele locuri.

Şi la Râu de Mori suntem îndreptăţiţi să postulăm prezenţa unei capele de curte din zid datând cel târziu de pe la anul 1300, poate sensibil mai veche. În cuprinsul curţii Cândeştilor, ale cărei cele mai vechi ziduri păstrate par să dateze abia din secolul al XVI-lea, se află o capelă ridicată din materiale amestecate, mai ales cărămidă, ce vădeşte trăsături stilistice târzii, de la sfârşitul secolului al XV-lea sau mai degrabă din secolul următor. Dar la distanţă de circa 100 m sud-est de locul curţii, deci într-o dispunere care evocă topografia consemnată la Streisângeorgiu şi la Strei, se află actuala biserică parohială a satului care, cu turnul ei prevăzut cu contraforturi masive, cu nava ce pare a fi fost cândva alungită şi cu altarul nedecroşat pe care-l putem bănui a fi opera renovării din 1827, este cu certitudine rezultatul mai multor epoci de construcţie şi de prefaceri. Nici aici încă n-au fost întreprinse cercetări, dar ni se pare mai mult decât probabil ca actuala biserică parohială să aibă la origine o capelă de curte a Cândeştilor, ale cărei resturi vor trebui căutate în temelii sau poate, cel puţin parţial, în zidurile acum acoperite de tencuieli recente.

Monumentele despre care a fost vorba au, în afara dimensiunilor mici şi eventual a unei anumite dispuneri în teren în raport cu curtea căreia i-au servit drept paraclis, puţine elemente comune şi se pare că tocmai această diversitate de soluţii este caracteristică pentru cele mai vechi monumente româneşti de zid din Ţara Haţegului. Transpunerea planimetric fidelă în zidărie a unor mai vechi biserici de lemn în cazul unora dintre ele, folosirea intensă a materialelor romane de construcţie sau chiar a ruinelor romane în cazul altora, reflectă o epocă de strădanii şi căutări în care deocamdată este foarte greu de stabilit măsura în care începuturile medievale ale arhitecturii haţegane de zid sunt tributare impulsurilor exterioare sau moştenirilor şi experienţelor proprii. Din cele cinci capele de curte pe care le-am invocat, doar două ne sunt mai bine cunoscute - nici acelea în egală măsură şi fără semne de întrebare -, în timp ce alte două sunt doar postulate. În această situaţie, chiar dacă existenţa grupului respectiv ne apare ca fiind în afara îndoielilor şi chiar dacă avem certitudinea sporului său numeric - eventual şi a coborârii unor datări mai jos decât secolul al XII-lea - consideraţiile noastre nu pot depăşi cele exprimate aici.

Pentru al doilea grup de monumente din această categorie, cel al bisericilor-sală cu altar rectangular, prevăzute de obicei cu turn-clopotniţă pe latura de vest, dispunem de un „cap de serie” haţegan relativ bine cunoscut şi mai ales bine datat. Este vorba de biserica de la Sântămăria Orlea, monument aparţinând romanicului târziu şi datat în deceniul 1270-1280 pe temeiul planului, al bolţilor din altar, al portalului şi al ferestrelor de la etajele superioare ale turnului, sau al decorului de sub cornişa acestuia din urmă, dar lipsit deocamdată de o interpretare satisfăcătoare sub aspectul apartenenţei şi al funcţiilor iniţiale. Nava foarte cuprinzătoare, cu dimensiuni interioare de 14,20/ 8,50 m şi deci cu o suprafaţă de circa 120 mp, nu putea fi astfel plănuită decât pentru folosinţa unei colectivităţi relativ numeroase, compuse din câteva zeci de familii, iar aceasta o defineşte de la bun început drept biserică parohială. Informaţiile documentare din 1315 şi 1332 ca şi cele ulterioare privind Sântămăria Orlea, nu lasă loc îndoielilor asupra originii şi caracterului colectivităţii ce a zidit monumentul la sfârşitul secolului al XIII-lea şi l-a folosit în secolul următor.

Observaţiile privind ansamblul de picturi murale păstrat în interiorul monumentului confirmă aceste date. Biserica a avut iniţial un decor pictat constând din „cruci de consacrare” care, dacă anul 1311 pe care Entz Geza l-a citit în pisania latină de lingă portalul de pe latura sudică este exact, a folosit trei-patru decenii după care a fost înlocuit cu actualele fresce. Dincolo de discuţiile pe care le-au stârnit şi pe care le vor mai întreţine aceste fresce, considerate a fi „răsăritene” şi „bizantine” în momentul descoperirii lor în urmă cu mai bine de un secol şi care au evidente legături, mai ales sub aspect iconografic, cu pictura sârbească şi dalmatină, trebuie reţinut că anul 1311 se plasează în plină epocă de tulburări şi confruntări politico-militare ce au avut ecouri puternice şi în Ţara Haţegului. Iniţiativa din acest an a unei colectivităţi de a-şi picta biserica apare oricum drept surprinzătoare, momentul permitea adoptarea unor soluţii care să se abată de la cele obişnuite iar acum, după ce dispunem la Streisângeorgiu de un ansamblu de picturi murale practic contemporan, este sigur că interpretarea acestor picturi va înregistra progrese.

La Sântămăria Orlea s-a petrecut un fenomen contrar celui constatat la cele mai multe biserici din Ţara Haţegului, în sensul transformării unei biserici parohiale în capelă de curte. Mai mult, există toate temeiurile pentru a crede că transformarea a avut drept rezultat schimbarea apartenenţei de rit a monumentului, după confesiunea noilor stăpâni ai aşezării. Ea se reflectă în construirea în partea de vest a navei - probabil pe la mijlocul secolului al XV-lea de când trebuie să dateze şi fereastra gotică de la primul etaj al turnului - a unei tribune destinate familiei Cândeştilor care au primit la 1447 târgul, precum şi în picturile cu texte slavone adăugate pe peretele răsăritean al altarului şi în capătul sud-vestic al navei, sub tribună, unde s-au adăugat tot atunci şi două portrete de ctitori. Constatarea datează implicit în aceeaşi vreme începuturile curţii de la Sântămăria Orlea a Cândeştilor, ale cărei temelii trebuie să se afle sub actualul castel păstrat în localitate.

Biserica din Strei, ridicată de meşteri locali cu refolosirea multor materiale de construcţie romane, este o replică mai modestă a celei de la Sântămăria Orlea, fapt subliniat de toţi cei care s-au ocupat de monument. Pe acest temei, datarea ei pe la 1300 sau la începutul secolului al XIV-lea pare asigurată. Cercetările arheologice din anii 1969-1970 au stabilit că turnul-clopotniţă, nava şi altarul rectangular aparţin unei singure faze de construcţie, dar n-au putut culege observaţii pentru încadrarea ei cronologică mai strânsă. Cele mai vechi morminte cu elemente de datare care să aparţină bisericii sunt abia de la sfârşitul secolului al XV-lea, iar constatarea că ele au tăiat sau deranjat morminte mai vechi nu are pentru datare decât valoare relativă.

Faptul că frescele din interiorul bisericii par să fie de la mijlocul sau scurtă vreme după mijlocul secolului al XIV-lea, împreună cu observaţiile după care ele n-au fost precedate de alte fresce sau tencuieli, pledează mai degrabă pentru ridicarea monumentului în prima jumătate a secolului numit deoarece zidurile, cu paramente interioare neregulate, nu puteau permite o folosire îndelungată a bisericii fără tencuieli. Dar din punctul de vedere al destinaţiei, monumentul de la Strei n-a fost biserică parohială ci capelă de curte, după cum o dovedesc dimensiunile mici ale navei (6,50/4,80 m - circa 30 mp) şi mai ales existenţa în imediată apropiere, la nord-vest de biserică, a resturilor reşedinţei feudale, dar totodată şi prezenţa unor ctitori în ansamblul de picturi murale.

Dacă n-au putut restrânge datarea începuturilor monumentului, cercetările au stabilit în schimb că în secolul al XV-lea bisericii i-a fost adăugat pe latura de vest un pronaos de zidărie. Acesta a înglobat turnul-clopotniţă şi trebuie să fi fost destul de puţin funcţional deoarece suprafaţa sa, oricum nu foarte mare (7,20/5,20 m), era fragmentată datorită spaţiilor înguste dintre zidurile turnului şi pereţii de nord şi sud ai noii încăperi. Tot atunci s-a modificat şi portalul de pe faţada vestică a turnului-clopotniţă, iar pragul lui a fost înălţat cu circa 0,40 m cu ajutorul unei plombe de zidărie, comunicarea dintre pronaos şi vechea navă devenită naos, făcându-se destul de incomod prin parterul îngust al turnului. Scăderile funcţionale ale acestui pronaos au contribuit probabil la înlăturarea lui, cel târziu pe la 1700 când pe latura de nord a capelei de curte din Strei s-a ridicat deasupra unei cripte o capelă nouă, aparţinând ritului reformat. Noua construcţie, cu altar poligonal, lipsită de turn, avea dimensiunile identice celor ale monumentului vechi. Şi această capelă a fost ulterior dărâmată, cândva la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Desigur că interpretarea bisericii din Strei drept replică a celei din Sântămăria Orlea, întărită şi de prezenţa în ambele monumente a aceloraşi altare boltite în cruce pe ogive, nu înseamnă că toate bisericile de curte sau parohiale româneşti haţegane, cu navă simplă şi altar rectangular, ar fi tributare aceleiaşi filiaţii. Am văzut mai sus că monumentul de la Streisângeorgiu se explică prin transpunerea în zidărie a unei mai vechi biserici de lemn, iar pe de altă parte, în secolele XII -XIII, poate chiar de la sfârşitul secolului al XI-lea, în satele dependente de nou-întemeiata episcopie de la Alba Iulia, situate în partea de nord a zonei de care ne ocupăm, au fost înălţate destul de multe biserici de zid. Unele dintre ele sunt direct atestate de izvoarele scrise.

La Pestişu Mare, de pildă, aflăm că biserica cu hramul „Toţi sfinţii” a ars în timpul lui Ladislau IV (1272 - 1290), iar la Pestişu Mic este atestată la 1330 o „ecclesia lapidea” cu hramul Sf. Nicolae, precizare ce ne lasă să înţelegem că în secolul al XIV-lea bisericile de lemn erau totuşi încă destul de răspândite. Altora le putem presupune existenţa datorită preluării în numele satului a hramului bisericii respective, cum a fost cazul la Cristur (Sancta Cruce), Simeria Veche (Szenmaria - Sancta Maria), Sântandrei, Sâncrai, Sângeorgiu sau Suntimreu. Prezenţa altora poate fi postulată cel târziu în secolul al XIII-lea, datorită fie importanţei numerice şi rolului economic şi administrativ al colectivităţilor catolice din anumite locuri (Haţeg, Hunedoara, Deva), fie poziţiei sociale a unor familii nobiliare ca cele de la Batiz, Băcia, Bârcea sau Săuleşti.

Toate aceste monumente au dispărut, putem doar bănui că printre ele au fost atât biserici parohiale - poate asemănătoare celei de la Sântămăria Orlea, în cazul Haţegului, sau mai modeste - cât şi capele de curte. Pentru măsura în care ele au exercitat influenţe asupra arhitecturii bisericilor româneşti de zid din Ţara Haţegului, nu este lipsită de interes invocarea a două capele de curte ce s-au păstrat pe valea Mureşului în vecinătatea zonei de care ne ocupăm, cele de la Gura-sada şi Geoagiu şi care. ca monumente mici de plan central (patrulob şi rotondă), n-au avut ecouri în mediul feudalităţii haţegane româneşti.

Luând în considerare şi monumentele dispăru ce, dar despre care avem unele informaţii referitoare la înfăţişarea lor, lăsând totodată în afara calculului biserica din Strei ca fiind strâns condiţionată de modelul pe care l-a reprodus, stabilim existenţa în Ţara Haţegului a unui al doilea grup de monumente româneşti de zid compus din cel puţin şapte biserici-sală cu altar rectangular, ce au asigurată datarea în secolele XIV-XV. Dacă unele dintre ele, încă necercetate, se vor dovedi a fi mai vechi, este posibil ca acestea să facă parte din grupa pomenită anterior, a „unicatelor” de la începuturile arhitecturii haţegane româneşti.

Asemenea monumente necercetate sunt bisericile din Băieşti şi Ciula Mare care mai păstrau altarul rectangular la începutul secolului nostru, înainte de a suferi transformări radicale. Da prima dintre ele, fotografiile păstrate atestă prezenţa timpanelor atât la navă cât şi la altar, sugerând pregnant înrudirea cu monumentul de la Strei. La Sânpetru s-au efectuat cercetări care au stabilit că actualul plan compus dintr-o navă mare cu dimensiunile interioare de 9/5,80 m şi dintr-un altar dezvoltat mai mult în lăţime (2,70/3,80 m) este cel iniţial, dar datarea lui n-a putut fi restrânsă decât între limitele unui veac, de la mijlocul secolului al XIV-lea la mijlocul secolului următor.

S-a precizat în schimb că monumentul de zid, ale cărui dimensiuni pledează pentru funcţia de biserică parohială ridicată în folosul celor 20-25 familii cât va fi avut atunci satul, a fost construit pe locul unui cimitir anterior ce trebuie să fi avut la rândul lui o biserică de lemn cu hramul Sf. Petru care să explice numele satului, deoarece actualul lăcaş are hramul Sf. Gheorghe. Planul acelui mai vechi monument de lemn de la Sânpetru n-a putut fi din păcate stabilit, pentru a şti în ce măsură îi este tributar monumentul actual, dar bolta în cruce din altar, chiar fără a fi sprijinită pe ogive, pledează pentru înrâurirea exercitată de bisericile de la Sântămăria Orlea şi Strei. Cât despre funcţiile bisericii mai vechi de lemn, ea a putut fi capelă de curte deoarece la Sânpetru au fost mereu semnalate ruine medievale situate în apropiere.

Monumentul păstrat la Deşnic este de dimensiuni mult mai mici, cu nava doar de 5,40/5 m şi cu altarul rectangular de asemenea redus (3,50/2,90 m), boltit semicilindric în ax, având deci amploarea unei capele de curte. Acest caracter este accentuat de prezenţa la extremitatea răsăriteană a peretelui de nord al navei a portretelor de ctitori, ale căror inscripţii individualizante au fost din păcate şterse de vreme. Surprinde faptul că temeliile turnului-clopotniţă, reprezentat de tabloul votiv ca fiind pe latura de vest a monumentului, n-au fost confirmate de săpăturile arheologice din 1984 şi pare deci probabil ca el să fi fost doar din lemn, poate plasat pe acoperişul navei. Această particularitate ca şi bolta din altar îndepărtează monumentul de modelele invocate anterior.

Transformarea monumentului din Deşnic în biserică parohială se reflectă în adăugirea pe latura ei de vest a unui pronaos, prilej cu care în zidul apusean al navei vechi au fost practicate deschiderile ce unifică oarecum cele două spaţii alăturate. Datarea către sfârşitul secolului al XIV-lea sau cel târziu pe la 1400 a primului monument de zid de la Deşnic, propusă pe temeiul ansamblului de picturi murale dar şi al informaţiilor documentare, nu a fost modificată de săpăturile recente. Nici la biserica de sub cetatea Colţ datările mai vechi, întemeiate pe criterii stilistice, n-au suferit corectări de pe urma săpăturilor arheologice, cu toate că aceste datări sunt aici mai largi, pe la 1300 sau abia în jurul anului 1400.

Pentru o datare mai timpurie a fost invocat în special turnul-locuinţă de deasupra altarului, cu trei etaje accesibile printr-o scară exterioară ie lemn ce ducea pe latura de sud la nivelul primului dintre ele, amintind deci soluţii constructive şi condiţionări social-politice asemănătoare celor care au determinat ridicarea „cetăţilor cneziale” de care ne-am ocupat mai sus, înclinând să le considerăm ca fiind de pe la 1300. Datarea mai târzie se sprijină pe forma golurilor de tragere de la ultimul nivel al turnului, care sunt de tipul „gaură de cheie întoarsă”, ca şi pe ancadramentul cioplit în piatră al ferestrei de pe faţada sa vestică, dacă nu cumva cercetări atente asupra zidăriei vor dovedi că acestea se datorează unor intervenţii ulterioare. Ca şi la marea majoritate a monumentelor româneşti din zid din Ţara Haţegului, nici aici nu este exclusă prezenţa iniţială a unui monument de lemn îndeplinind aceeaşi funcţie, dar asemenea construcţii ridicate de obicei pe tălpi aşezate pe solul antic au lăsat atât de puţine urme încât surprinderea lor depinde de fiecare dată de o şansă deosebită.

Biserica de curte de la Colţ are nava relativ mare, de cea 35 mp (7/5 m), iar aceasta pare a fi limita superioară a capelelor familiale din Ţara Haţegului, aici fiind exclusă interpretarea construcţiei drept biserică parohială. Tipul de monument, cu turn-locuinţă deasupra altarului, a fost destul de răspândit în Transilvania către sfârşitului secolului al XIII-lea în mediul micii nobilimi şi avem motive să credem că nici în Ţara Haţegului biserica de la Colţ nu a fost o apariţie izolată. Informaţia după care nobilii de la Pestişu Mare îşi ţineau pe la 1270-1280 în biserică diplomele de proprietate, desigur că împreună cu alte bunuri de valoare, permite ipoteza că şi acolo se afla în acel timp cel puţin o încăpere cu caracter întărit, după cum particularităţile planimetrice şi bolţile bisericii de la Streisângeorgiu ne-au determinat să postulăm prezenţa înainte de 1408 deasupra navei a unui mic turn asemănător.

Din acelaşi grup de monumente face parte o ruină până acum încă nesemnalată, după câte ştim, păstrată la Nălaţi la răsărit de altarul actualei biserici, pe o înălţime de 0,50-1,50 m. Cu zid gros de circa 0,80-0,90 m construit din piatră de râu în amestec cu puţină cărămidă (romană refolosită), monumentul a fost compus dintr-o navă aproximativ pătrată (dimensiuni interioare: 4/4 m - circa 16 mp) şi un mic altar rectangular. Biserica a fost abandonată şi parţial demolată în preajma ultimului război mondial, cu prilejul construirii actualului lăcaş, iar în amintirile sătenilor se păstrează existenţa unui decor pictat foarte vechi şi şters. În lipsa săpăturilor arheologice, datarea ruinei este practic imposibilă, dar este de aşteptat ca în această zonă a Ţării Haţegului monumentul cel mai important şi mai vechi să nu se afle la Nălaţi ci în satul Vad, învecinat peste apă, unde de altfel se mai poate bănui prezenţa temeliilor bisericii vechi în cimitirul situat la marginea terasei ce domină vatra satului actual.

Ultimul monument din acest grup, descoperit recent cu prilejul cercetărilor de la Mălăieşti, nu contribuie nici el la circumstanţierea mai sigură a bisericilor-sală cu altar rectangular din Ţara Haţegului, astfel încât ele nu pot fi deocamdată desprinse din ampla discuţie purtată în literatura de specialitate asupra acestui tip de monument. Singurul element demn de luat în seamă sub acest aspect, prin datarea sa relativ timpurie şi prin reproducerea planimetrică în zidărie a unui mai vechi monument de lemn, se dovedeşte a fi monumentul de la Streisângeorgiu, a cărui contribuţie la răspândirea în Ţara Haţegului a. acestui tip de biserică este încă departe de a putea fi precizată.

Al treilea grup de vechi biserici româneşti de zid din Ţara Haţegului este mai puţin omogen şi în el trebuie să includem deocamdată şi numeroasele monumente care ni s-au păstrat cu transformări ulterioare importante precum şi bisericile, multe la număr şi ele, care au dispărut şi vor trebui căutate în viitor. Din acest grup ni s-a conservat în formă aproape originală biserica de la Nucşoara care, cu nava relativ mare (7,90/5,10 m - circa 40 mp) boltită semi-cilindric cu piatră şi cu altarul de plan semicircular decroşat, apare drept monument de factură romanică. Aceasta a încurajat datări relativ timpurii, în veacul al XIII-lea sau la începutul veacului al XIV-lea. Nota arhaizantă a monumentului este întărită de zidurile neobişnuit de puternice - 1,40-1,50 m - ca şi de acoperişul din lespezi de piatră, asemănător celui de la Densuş, păstrat până azi sub şarpanta de lemn.

Dimensiunile dar mai ales informaţiile documentare referitoare la Nucşoara pledează pentru considerarea monumentului drept biserică parohială a obştii săteşti, deoarece ştirile scrise nu trădează existenţa aici a unei familii cneziale importante care să-şi fi ridicat o capelă în preajma reşedinţei sale. Am fi astfel în faţa unui exemplu izolat de biserică timpurie din zid ridicată de o colectivitate sătească, deşi nu putem exclude posibilitatea ca iniţiativa ctitoricească să se datoreze Cândeştilor din învecinatul Râu de Mori care stăpâneau satul dinainte de mijlocul secolului al XIV-lea. Monumentul încă n-a fost cercetat prin săpături şi constituie în continuare un caz a cărui lămurire ar fi de real folos pentru cunoaşterea condiţionărilor sociale ale civilizaţiei medievale haţegane.

Relativ bine s-a păstrat până nu demult biserica din Cinciş, a cărei parte veche se compune dintr-o navă sensibil mai mică decât aceea de la Nucşoara (dimensiuni interioare: 6,50/4,60 m - circa 30 mp) şi dintr-un altar pentagonal cu unghiul în ax, prezentând o ciudată deviere planimetrică a laturii sale nordice. Pronaosul şi turnul-clopotniţă de pe latura de vest sunt adăugiri târzii, reflectând şi aici transformarea şi amplificarea monumentului în raport cu necesităţile unei biserici parohiale. Deşi părerile exprimate asupra caracterului gotic al primei faze de construcţie sunt contradictorii, datorită şi interpretării diferite a bolţilor păstrate în navă şi altar, este cert că monumentul nu poate fi mai nou decât sfârşitul secolului al XV-lea. Dar dacă cercetările vor stabili că planimetria ciudată a altarului se datorează unor transformări suferite de această încăpere, rămâne deschisă şi posibilitatea unei datări mult mai timpurii, deoarece dimensiunile şi informaţiile din izvoarele scrise pledează pentru includerea monumentului în rândul capelelor de curte.

Dintre monumentele româneşti cu transformări importante ce mai păstrează porţiuni de zidărie veche, deocamdată mai greu de delimitat şi interpretat, trebuie pomenite aici bisericile din Ostrov, Barul Mic şi Paroş. Da Ostrov, sat al cărui preot deţinea la 1360 demnitatea de „arhidiacon” (protopop) al Ţării Haţegului şi unde putem deci postula prezenţa la mijlocul secolului al XIV-lea a unui vechi monument de zid, biserica actuală are o navă de dimensiuni relativ mari şi un altar cuprinzător semicircular nedecroşat, cu aspect de construcţii recente. Dar deasupra intrării în navă, de pe latura de vest, se păstrează icoana de hram pictată într-o firidă, operă de remarcabilă calitate artistică atribuită mijlocului secolului al XV-lea sau chiar secolului anterior.

Faptul că pictura a fost parţial acoperită de zidul turnului-clopotniţă, ridicat ulterior dar care nu poate fi totuşi mai nou decât sfârşitul secolului al XV-lea datorită proporţiilor sale zvelte, portalului de piatră cu arc frânt şi ancadramentele de piatră de factură gotică ale ferestrelor de la etaj, dovedeşte că cel puţin zidul de vest al navei datează din secolele XIV-XV. Dar cercetarea recentă a monumentului a scos în evidenţă anumite anomalii planimetrice şi permite cu destulă exactitate restituirea monumentului vechi şi precizarea porţiunilor care s-au mai păstrat din el în actualul monument.

Turnul-clopotniţă al bisericii din Ostrov nu se află în axul monumentului, ci este deplasat cu cea 0,30 m spre sud în raport cu acest ax. Distanţa dintre turn şi cele două colţuri vestice ale navei sunt, ca urmare a acestei situaţii, de 2,15 m spre nord şi de numai 1,52 m spre sud. Pe de altă parte, zidul de sud al navei are pe o anumită porţiune grosimea de 0,90 m, în timp ce zidul nordic corespunzător este mult mai subţire, de numai 0,60 m. Rezultă din acestea că vechea biserică de zid din Ostrov, la care a fost adosat cel târziu pe la 1500 actualul turn-clopotniţă, era sensibil mai îngustă şi că amplificarea târzie, din secolul al XIX-lea, a monumentului, a constat din demolarea zidului ei de nord şi din ridicarea pe acea latură, a unui nou zid ce lărgea în interior nava cu cea 0,90 m.

Descoperirea portalului vechi de pe latura de sud a monumentului, vizibil doar în interior şi care până acum nu a atras atenţia, permite de asemenea precizarea lungimii iniţiale a navei. Acest portal scund cu ancadramente de piatră cioplită se afla la jumătatea lungimii navei vechi, lungime ce a fost de numai circa 6,80 m, valoare confirmată de constatarea că doar pe această porţiune zidul sudic al navei conservă grosimea de 0,90 m, scăzând de aici spre est la grosimea de 0,60 m. Rezultă că biserica veche din Ostrov a avut o navă aproximativ rectangulară cu dimensiunile interioare de numai circa 5/3,80 m (circa 18 mp), un portal foarte scund pe latura de vest şi un portal ceva mai înalt dar îngust (1,50/0,65 m) pe cea de sud şi că zidurile ei de vest şi de sud se păstrează în întregime în actualul monument acoperit cu tencuieli recente.

Este de aşteptat ca înlăturarea acestor tencuieli să ducă la descoperirea ferestrelor vechi, a unor porţiuni din paramentul original care trebuie să fie din blocuri de piatră romane şi chiar a unor porţiuni din vechiul decor pictat. Demolarea altarului vechiului monument, ale cărui temelii se mai păstrează desigur în interiorul actualei biserici, împiedică stabilirea planului său şi repartizarea monumentului într-una din grupele de vechi biserici haţegane din zidărie despre care a fost vorba mai sus. Este de sperat ca iniţierea în viitorul cât mai apropiat a unor cercetări urmate de restaurare radicală să pună în valoare toate aceste elemente şi să confere monumentului locul pe care-l merită cu prisosinţă printre cele mai vechi ctitorii haţegane româneşti.

Da Barul Mic se păstrează o biserică al cărei naos, lung de numai 3,80 m, este printre cele mai mici din Ţara Haţegului, dar al cărei altar semicircular nedecroşat, la fel de lat ca şi nava, lasă impresia unui monument mai nou, în cazul în care nu se va stabili că este rezultatul unor refaceri. Nici situaţia pronaosului foarte scurt sau a turnului situat pe latura de sud, nu sunt lămurite la Barul Mic, în sensul prezenţei lor din faza iniţială de construcţie, sau a adăugirii ulterioare. Dacă monumentul actual se datorează mai multor faze de construcţie, sunt toate şansele ca la origine să fi existat aici o capelă de curte de dimensiuni foarte mici care, pe temeiul informaţiilor referitoare la sat, nu a putut fi mai nouă decât secolul al XIV-lea. Nava rectangulară a bisericii din Paroş, cu resturi de pictură veche ce nu a fost încă cercetată şi datată, are dimensiunile obişnuite în Ţara Haţegului pentru bisericile parohiale (7,60/4,70 m; circa 35 mp), dar altarul poligonal foarte scurt este o apariţie izolată în arhitectura veche din zonă. Nava a fost alungită spre vest cu o încăpere mică folosind drept pronaos şi cu un turn-clopotniţă, iar vârsta primei faze de construcţie se află sub semnul întrebării.

Nici la Sălaşu de Sus, unde s-au păstrat două biserici cu evidente transformări recente, sau la Tuştea unde în actuala biserică se mai află inscripţii romane, fazele iniţiale de construcţie încă nu au fost datate. Pe temeiul informaţiilor scrise putem presupune prezenţa în secolele XIV-XV a unor monumente de zid în numeroase alte sate, mai ales capele de curte dar şi biserici parohiale, ca de pildă la Chitid, Clopotiva, Râu Alb, Râu Bărbat, Silvaş(-ul de Sus?) sau Toteşti. La fiecare dintre acestea stă sub semnul întrebării, după părerea noastră, nu atât existenţa unui vechi monument de zid, cât prezenţa lui ca temelii sau şi cu porţiuni de elevaţie în actuala biserică a satului, după cum s-ar putea ca monumentul vechi să se fi păstrat doar ca temelii în altă parte a satului respectiv, de obicei în cuprinsul aşa-numitelor „progadii vechi”.

Este cert că cercetărilor viitoare le stă în faţă, sub acest aspect, un câmp foarte larg de investigare şi că pe măsura descoperirii şi datării monumentelor se vor produce completări şi modificări ale tabloului mai sus schiţat. O dată cu descoperirea monumentelor de cult din secolul al XIII-lea de la sud de Carpaţi unde - exceptând bisericile de la Drobeta-Turnu Severin şi cele recent identificate la Curtea de Argeş şi Cetăţeni, dar fără nici o descoperire semnificativă în Oltenia de sub munte - suntem deocamdată în imposibilitatea stabilirii verigilor de legătură dintre aria balcano-bizantină şi monumentele haţegane, problema „unicatelor” timpurii despre care a fost vorba va căpăta şi ea rezolvări. La tablou urmează de asemenea să se adauge monumentele, nici ele deocamdată cunoscute, ale aşezămintelor monastice haţegane anterioare secolului al XV-lea.

Dintre mănăstirile cu tradiţii în trecutul Ţării Haţegului nu s-a păstrat decât Prislopul, iar biserica de acolo, un triconc specific arhitecturii din Ţara Românească de la sfârşitul secolului al XIV-lea până în secolul al XVI-lea, nu demult restaurat fără a beneficia de cercetări arheologice, n-are încă o datare care să întrunească opiniile tuturor specialiştilor. Cei mai mulţi au optat pentru anul 1564 pomenit de o inscripţie ulterioară, care precizează că,,s-au zidit din temelie de doamna Zamfira”, fiica domnului Moise al Ţării Româneşti (1529-1530), refugiată şi căsătorită în Transilvania, dar s-a exprimat şi părerea că monumentul datează de fapt de pe la 1400 şi că „zidirea din temelii” din secolul al XVI-lea n-ar fi fost decât o refacere a bisericii, după obiceiul de largă răspândire al „ctitoririi de-a doua oară” a monumentelor noastre medievale, obicei oglindit şi de pisaniile bisericii din Streisângeorgiu.

Dar discuţia purtată asupra Prislopului fără cunoaşterea prealabilă a situaţiei arheologice, se complică şi prin faptul că prezenţa în acest loc înainte de 1404 a lui Nicodim de la Tismana, atumator şi reorganizator al monahismului din Ţara Românească, consemnată doar de tradiţii şi de izvoare târzii dar fără ecouri în mărturiile contemporane, a fost mai nou pusă sub semnul îndoielii. În afara posibilităţii ca biserica mănăstirii Prislop să fie de fapt un monument sensibil mai vechi decât a doua jumătate a secolului al XVI-lea, nu pot fi neglijate nici tradiţiile locale privind existenţa în imediată vecinătate a unei prime mănăstiri, ridicată din zid sau din lemn, poate doar un modest aşezământ rupestra cu lăcaşul de cult şi chiliile săpate în stâncă. Cercetările sumare întreprinse până acum nu au dat încă rezultate concludente, ele fiind îngreunate şi de prezenţa pe o vale din susul mănăstirii a unor chilii săpate în stâncă şi lipsite de elemente de datare. Problema este oricum departe de a putea fi considerată drept rezolvată.

Dincolo de semnificaţia toponimului, ce are sensul de „trecere” peste o şea a dealurilor, dintre valea Cernei şi Depresiunea Haţegului, pe un drum care coboară spre sud în zona celor două sate Fărcădin, este cert că mănăstirea întemeiată la izvoarele văii Silvaşului se afla în hotarul stăpânit în secolele XIV- XV de importanta familie cnezială de la Silvaş(-ul de Sus). Or, la fel ca în alte părţi ale Transilvaniei, şi în Ţara Haţegului micile mănăstiri sau „pustnicii” de rit răsăritean din secolele XIII-XIV, poate chiar dintr-o epocă anterioară, au fost întemeiate sub protecţia şi au dăinuit cu sprijinul vârfurilor feudalităţii româneşti. Chiar dacă în majoritatea cazurilor ne lipsesc ştirile scrise contemporane, datorită mai ales faptului că aceste aşezăminte modeste nu stăpâneau moşie şi deci nu puteau apare în documentele reflectând relaţii juridico-patrimoniale, este mai mult decât probabil ca multe familii cneziale importante să fi patronat câte un astfel de aşezământ. Cele mai multe dintre ele au dispărut fără urme şi doar puţine, printre care şi Prislopul, ajutate de ascensiunea socială a protectorilor lor, au evoluat spre starea de mănăstire cu importanţă şi durată în contextul vieţii spiritual-culturale din Ţara Haţegului.

Către sfârşitul secolului al XIV-lea întâlnim totuşi, accidental, o informaţie referitoare la o asemenea „pustnicie” aflată atunci la hotarul apusean al Ţării Haţegului, unde este atestat „dealul celor doi pustnici” către izvoarele văii Fierului, deci probabil în legătură cu familia cnezială de Densuş. Ştirea se află într-una din foarte puţinele hotărnicii pe care le posedăm în secolele XIV-XV în Ţara Haţegului. Ţinând seama că atestările acestor mici mănăstiri, situate de obicei departe de vetrele de sat, se puteau produce în special cu prilejul hotărniciilor, este mai mult decât probabil ca ştirile despre ele să fi fost mult mai numeroase în cazul în care am dispune de hotărnicii. Şi hidronimul valea Iordanului atestat pe la 1400 pare a reflecta prezenţa unui asemenea aşezământ monastic.

Amploarea acestor mici mănăstiri şi schituri, sub aspectul programului lor constructiv ca şi al mărimii colectivităţii ce trăia acolo, rămâne în domeniul ipotezelor. Cele mai multe au fost desigur cu durată limitată în timp la câteva generaţii, cu construcţii modeste ridicate mai ales din lemn, iar surprinderea lor pe teren depinde de stăruinţa cercetării, ajutată poate şi de indiciile oferite de toponimie. Câteva mănăstiri haţegane despre care ştim că au avut oarecare importanţă în secolele XVI-XVII şi care au dispărut în secolul al XVIII-lea în timpul crizelor declanşate de disputele confesionale, vor trebui localizate pe teren şi verificate arheologic. Oricum, în lumina acestor ştiri şi interpretări, prezenţa în Ţara Haţegului în epoca de care ne ocupăm a mai multor aşezăminte monahale este în afara îndoielii iar tradiţia despre prezenţa la Prislop pe durata câtorva ani a lui Nicodim de la Tismana are temeiuri din punctul de vedere al stărilor locale. Între zona Tismanei şi Depresiunea Haţegului există de altfel un drum de munte ce trece pe la izvoarele Jiului apusean, folosit şi azi de localnici în cea mai mare parte a anului, astfel încât asemenea legături şi călătorii trebuie să fi fost obişnuite şi continue, fără ca autorităţile să le poată controla sau stăvili.

Cultura spirituală şi structurile sale

Paralel cu aceste mănăstiri şi întreţinând cu ele un sistem de relaţii pe care nu-l putem reconstitui, în Ţara Haţegului exista o biserică „a ţării” compusă din totalitatea parohiilor şi care avea în fruntea ei, atunci când informaţiile scrise ne permit să o constatăm, un preot cu rangul de protopop. La 1360 demnitatea aparţine preotului Petru de Ostrov iar în 1411 preotului Dobrotă de Râu Bărbat, ceea ce ne lasă să înţelegem că centrul protopopiatului - sau „arhidiaconatului”, cum îl numesc documentele - nu era într-un loc anume, ci trecea de la o persoană la alta în funcţie de autoritate şi poate de vârstă. Sub acest aspect, organizarea eclesiastică a „ţării” reproduce sistemul organizării politico-militare a voievodatului, deoarece şi la începuturile acestuia constatăm trecerea dintr-o familie în alta a demnităţii voievodale, în funcţie de raportul de forţe din societatea locală.

Documentul din 1360 ne permite cunoaşterea a cinci preoţi haţegani, provenind pare-se doar dintr-o anumită parte a Ţării Haţegului, dar cu o jumătate de secol mai devreme aflăm deja despre un preot cu numele Naneş al cărui titlu de „popa”, folosit de pisania bisericii de la Streisângeorgiu, ne face să-i atribuim un rang mai ridicat în ierarhia bisericească locală. Preoţii proveneau în bună măsură din rândul familiilor cneziale importante, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei, iar împletirea strânsă dintre instituţia cnezială şi sarcerdoţiu oferă sugestii interesante asupra izvoarelor şi începuturilor feudalismului românesc, la care de altfel am avut deja prilejul să ne referim.

Un arhidiaconat ţinând de episcopia Transilvaniei a existat în partea de nord a Ţării Haţegului cel târziu în secolul al XIII-lea, atestat documentar la 1265 pentru prima oară, reunind parohiile de rit apusean din aşezările de mică nobilime şi oaspeţi regali întemeiate în secolele XI-XIII în valea Mureşului şi pe cursurile inferioare ale râurilor Cerna şi Strei. Urmând soarta instituţiei comitatense, sediul acestui arhidiaconat s-a mutat de la Hunedoara la Deva unde, în secolul al XIV-lea, preotul bisericii parohiale Sf. Martin deţinea şi demnitatea de arhidiacon hunedorean, tot acolo fiind atestat atunci şi un preot capelan al cetăţii, dar rangul de arhidiacon de Hunedoara a putut aparţine în unele perioade şi unui prelat din preajma episcopiei din Alba Iulia.

Mai puţin cunoscută ne este dependenţa ierarhică a protopopiatului românesc al Ţării Haţegului la începuturile organizării sale. O biserică „de stat” a Ţării Româneşti învecinate nu s-a întemeiat, cu centru ierarhic propriu legat de domnie, decât la 1359, dar preoţii haţegani ca acel Naneş de la 1313-1314 sau cei pe care-i certifică monumentele de cult despre care a fost vorba şi însăşi existenţa zecilor de colectivităţi săteşti româneşti creştine, trebuiau să-şi ia de undeva îndreptăţirile canonice, să depindă de unul dintre scaunele episcopale ale bisericii răsăritene, după cum şi bisericile trebuiau sfinţite de un ierarh îndreptăţit.

Este posibil ca în practica relaţiilor eclesiastice, protopopul Ţării Haţegului să fi exercitat unele atribuţii episcopale, de pildă să fi sfinţit biserici şi hirotonit preoţi, mai ales în epocile în care legăturile permanente cu un scaun episcopal erau stânjenite de împrejurări. Unele informaţii documentare din secolele XIII-XIV par a pleda pentru echivalarea bisericii româneşti din cuprinsul unei „ţări” cu o eparhie, iar pentru modul în care era condus acest organism compus din câteva zeci de parohii, trebuie să alegem între soluţia protopopului cu hirotonie de episcop şi aceea a horepiscopilor şi episcopilor periodeuţi care cercetau periodic regiunea sau chiar rezidau aici într-unui dintre aşezămintele monastice despre care a fost vorba.

Dar chiar şi în această situaţie, legături cu un centru episcopal consacrat al ierarhiei bisericii constantinopolitane trebuie să fi existat iar identificarea lui este condiţionată de evoluţia şi soarta structurilor eclesiastice din regiunile cu care Ţara Haţegului se învecinează spre sud şi sud-vest. Pentru secolele XI-XII legăturile trebuie să fi fost îndreptate spre Banat şi spre Vidin, iar prin intermediul acestora spre Ohrida. De la sfârşitul secolului al XII-lea şi până la întemeierea mitropoliei Ţării Româneşti, biserica haţegană se va fi aflat într-o stare similară celei din voievodatul Olteniei pe care, chiar dacă nici ea nu ne este deocamdată prea bine cunoscută, o bănuim îndreptată către centrele episcopale de pe malul sudic al Dunării de Jos şi către scaunul de la Târnovo.