Circulaţia monetară şi finanţele în România între 1864 şi 1878

Dezvoltarea capitalismului era împiedicată şi de faptul că nu exista un sistem monetar naţional. Leul era o monedă nominală, fiind valabile toate monedele existente în Europa, peste 70. Cele mai utilizate erau: galbenul (32 lei = 11,85 franci) şi sfanţul (2 lei şi 10 parale = 0,84 franci) ale Austriei; icosarul (12 lei şi 10 parale = 4,66 franci) şi lira (62 de lei = 23,30 franci) ale Turciei; napoleonul (54 de lei = 20 franci) francez şi rubla (10 lei = 3,94 franci) rusă. Mulţimea monedelor cu putere de circulaţie dădea prilej zarafilor să obţină câştiguri însemnate prin simpla operaţie a schimbului, dar provoca pierderi însemnate producătorilor şi constituia o piedică în calea circulaţiei mărfurilor.

Pentru a înlătura această frână, la 22 aprilie / 4 mai 1867 a fost promulgată Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale, prin care se adopta sistemul bimetalist al Uniunii monetare latine, leul de aur şi cel de argint fiind deopotrivă etalon, ceea ce va da prilej mai târziu la agiotaj. Leul era definit prin cinci grame de argint cu titlul 0,835, echivalent cu 2 lei vechi şi 28 de parale, sau prin 322 de miligrame aur cu titlul 0,900. Monedele româneşti urmau să se emită în aur, argint şi aramă. După prima emisiune a monedei de aramă, statul şi particularii trebuiau să ţină conturile în lei noi şi bani. Monedele de aur şi argint ale ţărilor din Uniunea latină (Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia), fabricate pe baza aceluiaşi sistem monetar, aveau putere de circulaţie în ţară.

Primele monede de aramă au fost emise chiar în 1867, aşa încât noul sistem monetar a intrat în funcţiune de la 1/13 ianuarie 1868. Monedele de aramă emise în 1867 au fost bătute de fabricile engleze Watt 6. Co. şi Heaton, ambele din Birmingham, în piese de câte 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, în total 4.000.000 de lei. În anul următor s-a hotărât să se confecţioneze tot în străinătate o însemnată cantitate de piese de aur de câte 20 de lei. Au fost bătute mai întâi, din motive de prudenţă, circa 200 de piese, care au fost însă retrase din circulaţie în urma protestelor Austro-Ungariei, nemulţumită că în legendă erau şi cuvintele „...Domnul românilor”, şi a protestelor Imperiului Otoman, care vedea în emiterea acestor monede un act de independenţă din partea României. Din aceleaşi motive n-au fost puse în circulaţie monedele de argint de câte 50 de bani, 1 leu şi 2 lei, confecţionate de fabrica Heaton din Birmingham în 1869.

Inaugurându-se la 24 februarie / 8 martie 1870 Monetăria statului, s-au confecţionat, în prezenţa publicului, monede de aur de câte 20 de lei şi monede de argint de câte 1 leu, în cursul anului punându-se în circulaţie 100.000 lei în piese de aur de câte 20 de lei şi 400.000 de lei în piese de argint de câte 1 leu. Deoarece în legendă cuvintele „.. . Domnul românilor” erau înlocuite prin cuvintele… „Domnul României”, Austro-Ungaria n-a mai protestat, singur Imperiul Otoman continuând protestele sale. În anii 1872-1873 şi 1875-1876 au fost confecţionate în Belgia, la Bruxelles, monede de argint de câte 50 de bani, 1 leu şi 2 lei, în valoare totală de 12.356.510 lei. În 1878 erau în circulaţie monede metalice româneşti în sumă de 34.302.030 de lei. Cu toate că moneda naţională era în cantitate insuficientă, emiterea ei a contribuit la înlăturarea speculei cu schimbul de bani şi la dezvoltarea producţiei capitaliste.

Pentru necesităţile în creştere ale economiei ţării era însă nevoie nu numai de o cantitate mare de capitaluri băneşti, dar şi de un sistem dezvoltat de credit care să intensifice circulaţia acestora. În 1864 Bucureştii era un centru financiar important în sud-estul Europei. Existau aici numeroase case de schimb şi bănci individuale, unele datând chiar dinainte de regimul regulamentar, dar ele, în afara operaţiilor de schimb monetar, nu făceau decât împrumuturi cămătăreşti pe bază de ipoteci moşierilor şi operaţii comerciale.

După punerea în aplicare a sistemului monetar naţional în 1868, casele de schimb au început să stagneze, dar în ajunul războiului de independenţă existau încă în Bucureşti. În schimb, băncile individuale sau în nume colectiv care serveau pentru operaţiile comerciale, s-au dezvoltat, aşa încât în 1876 erau nu mai puţin de 18, printre care Marmorosch, Blank &. Co., Chrissoveloni, Th. Mehedinţeanu, Evloghie Gheorghieff, Negropontes, Deroussi, Sechiari şi Rodocanachi, S. Halfon şi fiii etc. Producţia capitalistă dezvoltată avea nevoie însă de instituţii de credit mai sigure şi mai stabile, care să nu fie la dispoziţia unuia sau a câtorva bancheri, ci să reprezinte interese financiare mai largi şi să fie, eventual, sprijinite de stat.

La 24 noiembrie / 6 decembrie 1864, Cuza a dat un decret prin care s-a înfiinţat Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, având personalitate juridică, un patrimoniu distinct de al statului şi o conducere proprie, dar sub controlul Ministerului de Finanţe. Fondurile proveneau din depunerile judiciare şi administrative, adică din consemnaţiuni de bani ordonate de lege, fondurile comunale şi judeţene neutilizate, cauţiunile agenţilor contabili, ale întreprinderilor, cumpărătorilor şi arendaşilor etc., care până atunci erau împrăştiate la tribunale sau în alte instituţii publice, unde rămâneau nefructificate şi în pericol de dispariţie. Se primeau şi depuneri spre fructificare ale particularilor. Restituirile depunerilor benevole se făceau pe baza titlurilor date, iar ale celorlalte când înceta motivul prevăzut de lege. Fondurile puteau fi împrumutate statului, judeţelor şi comunelor precum şi particularilor, dar numai cu garanţii ipotecare şi pe termen de cel mult un an.

Primul director al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni a fost Enric Winterhalder şi primul preşedinte al Comisiei de privighere, Ion Ghica. La înfiinţare, Casa a pornit cu un fond de 8.149.449,95 de lei, strâns de la diferite instituţii de stat. Până la 31 martie / 12 aprilie 1865, ea împrumutase statului 6.200.000 de lei cu dobândă de 7,5%, statul devenind până la înfiinţarea Băncii Naţionale principalul debitor al ei. În timpul războiului de independenţă, ea a avut şi rolul de institut de emisiune, controlând emiterea biletelor ipotecare. Prin Casă, statul îşi putea procura cu uşurinţă mijloacele de trezorerie, într-un timp când bugetele sale se soldau mereu cu deficite. Ea a contribuit şi la consolidarea creditului statului, plasându-şi disponibilităţile în efecte publice. Alături de Creditul Funciar Rural şi de Creditul Funciar Urban, a contribuit de asemenea şi la slăbirea atotputerniciei caselor de bancă private şi a cămătarilor.

Dezvoltarea economiei capitaliste avea nevoie însă de o instituţie de credit garantată de stat, mult mai mare şi mai liberă în acţiunile ei, care să pună în circulaţie moneda naţională, păstrându-şi dreptul de a face operaţiuni de scont care-i puteau aduce profituri considerabile. Voind să intereseze capitalurile occidentale la desprinderea României de Imperiul Otoman, la 19/31 octombrie 1865 Cuza a concesionat pe 30 de ani unor capitalişti englezi, francezi şi austrieci dreptul de a înfiinţa la Bucureşti o bancă de scont şi emisiune monetară cu numele Banca României, garantată de stat fără ca acesta s-o poată controla în mod efectiv sau să participe la beneficii, mulţumindu-se să primească o dată pentru totdeauna 2.700.000 franci, din care a şi încasat 1.000.000 franci.

Banca României, înfiinţată prin transformarea filialei din Bucureşti a Băncii Imperiului Otoman, ea însăşi dominată de capitalul englez, a început să funcţioneze la 17 februarie / 1 martie 1866 la Bucureşti, cu o sucursală la Galaţi, dar privilegiul de a emite monedă i s-a retras, sub presiunea burgheziei bucureştene, de guvernul român, care i-a plătit o despăgubire importantă. După retragerea privilegiului, Banca României şi-a continuat operaţiile comerciale, constituind un instrument de influenţare a pieţei româneşti de către capitalurile străine, în special în domeniul export-importului. Silită să-şi schimbe numele, s-a mulţumit să şi-l traducă în limba engleză, devenind Bank of Roumania. Ion Ghica a fost primul preşedinte al consiliului ei de administraţie, iar primul director, baronul Adolphe de Herz.

Războiul de independenţă a amânat cu trei ani înfiinţarea Băncii Naţionale a României, proiectată în decembrie 1876. În afară de Bank of Roumania mai funcţionau şi alte bănci. La Iaşi s-a înfiinţat la 1861, prin reorganizarea fostei Bănci Naţionale a Moldovei, o bancă locală fără mare influenţă, Banca Moldovei. La 1871 s-a înfiinţat la Bucureşti, ca o creaţie a majorităţii caselor de bancă private, dar cu sprijinul capitalurilor occidentale, Societatea Financiară a României, având un capital de 10.000.000 de lei.

În decembrie 1876, lovită de criza comercială şi financiară începută cu un an înainte, aceasta a fost silită să lichideze din cauza neputinţei de a face faţă plăţilor, după ce câţiva ani încercase să domine piaţa financiară a Bucureştilor. În toiul crizei, la 3/15 decembrie 1875, şi-a început operaţiile Banca de Bucureşti, înfiinţată din iniţiativa lui Vasile Boerescu şi a lui Dim. Ghica, dar cu capitalul băncilor pariziene Fould şi Camondo. După o scurtă perioadă de prosperitate, şi ea a fost silită să lichideze în martie 1877, cum a făcut cam în acelaşi timp şi Banca Brăilei, care avea în proprietate două rafinării de petrol pe malul Dunării.

Deşi primise sume considerabile ca despăgubiri pentru pământurile lăsate ţăranilor în 1864, moşierimea era grevată de o datorie de peste 20.0000.000 de lei, cu dobânzi de la 12% la 24 %. Pentru a scăpa de camătă, moşierii care îşi administrau singuri sau prin intendenţi proprietăţile au înfiinţat cu sprijinul statului, pe baza legii din 5/17 aprilie 1873, Prima societate de credit funciar român din Bucureşti, cunoscută sub denumirea de Creditul Funciar Rural, care şi-a început operaţiile cu un împrumut de 1500.000 de lei, cu dobânda de 3%, dat de Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, garantat solidar de toţi membrii asociaţi ai Creditului. Debitorii Creditului Funciar Rural garantau împrumuturile lor prin ipoteci de rangul întâi. Împrumuturile se făceau pe termene lungi, 10-60 de ani, şi nu puteau depăşi jumătate din valoarea moşiilor ipotecate, iar dobânda era de 7%.

Ion Ghica a fost primul director al Creditului, iar D.A. Sturdza primul subdirector. Primul Consiliu de administraţie, al cărui preşedinte era conservatorul Dimitrie Ghica, se compunea din exponenţi ai moşierimii şi ai burgheziei, unii dintre aceştia din urmă fiind şi moşieri. Fără să depună fonduri băneşti, dar garantând cu proprietăţile membrilor asociaţi, Creditul Funciar Rural pompa pentru moşieri din circulaţia bănească sumele de care aceştia aveau nevoie pentru a-şi consolida puterea economică zdruncinată prin camătă. Încurajaţi de succesul moşierilor, marii proprietari de imobile din Bucureşti au înfiinţat la 17/29 decembrie 1874, tot cu sprijinul statului, Societatea de credit urban Bucureşti, pe baza aceloraşi principii.

Prin acţiunea dusă de P.S. Aurelian, burghezia mijlocie şi mică, tot ca să scape de camătă, a înfiinţat întâi în Bucureşti în 1870, apoi şi în alte oraşe - Iaşi, Piatra Neamţ, Râmnicu Sărat etc. -, cooperative de credit sub denumirea de „Economia”. Societatea „Economia” din Bucureşti avea în 1875 un număr de 600 de membri. Ion Ionescu de la Brad, indignat împotriva robiei banului în care căzuse majoritatea ţărănimii după 1864, a dus o lungă acţiune, fără să izbutească, pentru înfiinţarea unei bănci săteneşti, care să dea credite cu dobânzi moderate ţăranilor spre a-i scoate din ghearele cămătarilor de tot felul: moşieri, mari arendaşi sau burghezi ai satelor. Ca urmare a înfiinţării asociaţiilor de credit ale proprietarilor funciari rurali şi urbani în parte şi a înfiinţării asociaţiilor de credit popular „Economia”, capitalul cămătăresc primea o lovitură puternică şi era nevoit să-şi îndrepte atenţia către industrie, grăbind astfel dezvoltarea capitalismului.

Încă înainte de 1864 au apărut, determinate de necesitatea dezvoltării producţiei capitaliste, societăţile de asigurare autohtone şi câteva filiale ale unor instituţii similare străine; după 1870 s-au înfiinţat însă două mari societăţi de asigurare, ambele în Bucureşti, prima sub denumirea „Dacia”, în 1871 sub conducerea lui Vasile Boerescu, a doua „România”, sub conducerea lui Dimitrie Ghica, ceva mai târziu. Ambele instituţii au rezistat destul de bine crizei din anii 1873-1877 şi au putut prospera, răspunzând unor necesităţi ale producţiei de atunci. Având în acest timp funcţiunea de a ajuta burghezia şi moşierimea să-şi menţină şi dezvolte dominaţia economică, statul a dat o atenţie deosebită problemelor financiare.

În 1864, sistemul feudal de impozite era în linii generale lichidat, în sensul că toţi locuitorii ţării erau supuşi la plata impozitelor, păstrându-se însă urme ale sistemului financiar al regimului regulamentar, de pildă impozitul personal, plătit de bărbaţii majori. Între 1864 şi 1878, acest impozit a continuat să deţină un loc important în bugetul statului. Impozitul funciar, fixat iniţial la 4% din venitul proprietăţilor imobile, a fost ridicat la 6% în 1871, dar el s-a aplicat în defavoarea maselor ţărăneşti, veniturile micilor proprietăţi rurale fiind calculate, proporţional, mai mari decât acelea ale moşierilor.

Un alt impozit de clasă era acela al patentelor; el favoriza marea burghezie şi n-a adus venituri importante statului până în 1877, când s-a introdus taxa proporţională cu veniturile. Pentru înlăturarea deficitului bugetar, în 1877 s-a pus taxa de 5% asupra salariilor şi pensiilor, care apăsa muncitorimea şi mica burghezie funcţionărească. Caracterul de clasă al sistemului financiar burghezo-moşieresc apare şi în silirea ţărănimii de a presta, ca obligaţii faţă de comună şi judeţ, şase zile de muncă anual pentru construirea şoselelor vicinale şi judeţene.

Veniturile bugetare erau alimentate şi de impozitele indirecte - taxele vamale, monopolul tutunului, monopolul sării - precum şi din arendarea domeniilor statului. Monopolul tutunului a fost introdus în decembrie 1864, dar în 1867 s-a renunţat la el, în urma opunerii cultivatorilor de tutun, recrutaţi din rândurile micilor moşieri şi ale chiaburilor. Necesităţile financiare l-au impus din nou în 1872, când el a fost concesionat unui consorţiu financiar susţinut de Banca franco-ungară din Budapesta şi de Bank of Roumania, care dădea statului câte 8.010.000 de lei anual în anii 1872-1877, consorţiul câştigând sume atingând 75% din capitalul social depus.

Veniturile impozitelor indirecte întreceau în 1877 veniturile bugetare ale impozitelor directe cu circa 4.000.000 de lei. Una dintre sursele bugetului statului o alcătuiau domeniile publice, care acopereau în 1864, înainte de împroprietărire, 36,65% din venituri iar în 1877, după împroprietărirea din 1864 şi în urma vânzării unor domenii, numai 21%. În această epocă, veniturile generale ale statului au marcat un spor apreciabil ele fiind, împreună cu împrumuturile, în valoare de 54.747.704,55 lei în 1865 şi de 94.236.244,40 lei în 1876, ceea ce dovedea o creştere a economiei ţării, dar şi a stoarcerii fiscale a maselor.

Proporţional, mai mult creşteau însă cheltuielile impuse de construirea căilor ferate, de reorganizarea instituţiilor statului, în rândul cărora se plasa în primul loc armata, mărită şi reechipată parţial, şi de risipa caracteristică guvernelor burghezo-moşiereşti. Din această cauză, aproape fără întrerupere din 1864 până în 1876 inclusiv n-a fost nici un buget echilibrat cu adevărat prin mijloacele normale, fiind nevoie să se recurgă la împrumuturi.

Cum însă bancherii din ţară obţineau dobânzi mari de la moşieri, ei refuzau în primii ani după 1864 să împrumute statul, care a recurs la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni pentru trebuinţele sale curente de credit şi la împrumuturi externe pentru acoperirea golurilor bugetare mari. În februarie 1866 „împrumutul naţional”, lansat la Bucureşti, a adus numai 12.790.900 de lei, în loc de circa 30.000.000 de lei cât fusese proiectat.

Primul împrumut extern a fost făcut la Londra, la banca Stern Brothers, în valoare de 17.830.630 franci, în loc de 22.730.370 franci cât fusese contractat, dobândă reală ridicându-se la 10,5%, nu la 7% cum se prevăzuse. Un împrumut şi mai dezastruos a fost încheiat în 1866 prin bancherul parizian Oppenheim, în valoare nominală de 31.616.500 de franci, din care s-au primit numai 18.500.000 franci, dobândă reală fiind de 13,38%. Însă din această sumă s-au plătit 568.989 franci comision, curtaj, cheltuieli diverse, pierdere de dobândă, aşa încât suma încasată s-a redus la 17.167.858 franci, ceea ce însemna şi o creştere considerabilă a dobânzii reale.

Din 1870 înainte, statul a putut lansa cu succes împrumuturi mari pe piaţa internă, din cauză că între timp capitalurile cămătăreşti se înmulţiseră şi nu-şi mai găseau plasamente destul de fructuoase şi de sigure. În 1871 s-a lansat împrumutul domenial, numit aşa pentru că era garantat cu domeniile statului. Prin acest împrumut s-au procurat 58.500.000 de lei noi, la valoarea nominală de 78.000.000 de lei, plătindu-se dobândă de 8% şi făcându-se amortizarea împrumutului în 20 de ani.

Câţiva ani mai târziu s-a lansat un nou împrumut, în valoare de 44.600.000 de lei sub formă de rentă perpetuă de 5%, la un curs de 65%, din care s-a încasat suma rotunjită de 29.000.000 de lei la un curs real de 63,321 % şi cu un procent real de 7,896%. După cum se vede, statul plătea dobânzi cămătăreşti atât pentru împrumuturile externe, cât şi pentru cele interne. Acestea din urmă erau făcute în condiţii ceva mai bune şi prezentau avantajul că profiturile rămâneau în ţară, contribuind la acumularea capitalurilor necesare industriei.

După izbucnirea războiului de independenţă, prin legea din 12/24 iunie 1877, Ministerul de Finanţe a fost autorizat să emită bilete ipotecare în sumă de 30.000.000 de lei, garantate cu ipoteci asupra domeniilor statului. Au fost emise bilete în valoare numai de 26.300.000 de lei curs forţat. Era de fapt, în condiţiile capitalismului premonopolist, un împrumut forţat fără dobânda, făcut sub formă de hârtie-monedă, pe care statul se obliga s-o primească la valoarea înscrisă pe ea. Acesta a fost singurul împrumut avantajos pentru stat, dar sistemul nu s-a mai repetat, fiind privit de bancheri cu ostilitate.

În 1876, datoria publică - în care intrau şi capitalurile investite pentru construirea căilor ferate, obţinute de fapt pe cale de împrumuturi de la deţinătorii obligaţiunilor emise de concesionari, dar garantate de statul român - se ridica la suma de 581.700.000 de lei, fiind deci de 7,16 ori mai mare decât totalul veniturilor bugetului din acel an. Această sumă, adăugată la diverse cheltuieli bugetare în anii 1865-1876, indică numai o latură a contribuţiei apăsătoare la care au fost supuse masele de oameni ai muncii în vederea susţinerii cheltuielilor statului burghezo-moşieresc în răstimpul de la reforma agrară din 1864 până la războiul de independenţă.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …