Circulaţia monetară, creditul şi finanţele publice în ţările române în anii 1848-1864

Circulaţia monetară a cunoscut o însemnată creştere în anii 1848-1864, datorită intensificării circulaţiei mărfurilor. De altfel, este de remarcat că una dintre problemele cele mai dificile ale vieţii economice din Ţara Românească şi Moldova era tocmai aceea a circulaţiei şi schimbului monetar. Leul-monedă fictivă, de socoteală, de la mijlocul secolului al XVIII-lea - se cerea realizat într-o monedă concretă.

În Principate circulau peste 70 de monede variate, iar în fiecare ţară existau câte trei cursuri monetare, ceea ce frâna enorm întreaga activitate economică. Dependenţa de Turcia împiedica încă realizarea monedei naţionale, pentru care pledau aproape în unanimitate economiştii români al vremii şi pentru înfăptuirea căreia Alexandru Ioan Cuza - după tentativa nereuşită a lui Ştirbei de a bate monedă de aramă - a făcut repetate încercări, în special în 1859, 1860 şi 1864.

Lipsa de numerar şi lipsa de credit apăsa greu asupra structurii economice a Principatelor în anii 1848-1864. „Chestiunea numerariului - scria un publicist în 1858 - este singura chestiune ce ne preocupă”. Deşi marile oraşe ale celor două ţări - şi în special Galaţi - se aflau în legături bancare cu cele mai mari centre economice ale lumii, dominaţia otomană şi menţinerea relaţiilor feudale în agricultură stânjeneau statornicirea în Principate a unui sistem modern de credit. Camătă domnea, apăsând din greu asupra activităţii economice şi asupra maselor.

Necesitatea schimbării monedelor diverse, inexistenţa unor instituţii de credit moderne, împrumuturile cerute de moşieri şi de micii producători au făcut ca operaţiile de cămătărie să fie pe cât de dezvoltate, pe atât de rentabile pentru deţinătorii capitalului cămătăresc, dar şi de apăsătoare pentru cei siliţi a apela la el. Deţinătorii capitalului cămătăresc erau în această perioadă: bancherii, zarafii, unii negustori, parte dintre arendaşi, clerici şi parte dintre moşieri. Capitalul manevrat de cămătari în anii Unirii este apreciat la 650-70.0000.000 de lei, iar dobânda ajungea uneori la 40% şi chiar mai mult.

Camătă era paralizantă, căci ea „nu schimbă modul de producţie, ci se încleştează pe acesta ca un parazit şi-l aduce într-o stare jalnică”. Cămătarii nu practicau comandita industrială, mai puţin rentabilă şi cu riscuri mai mari. Capitalul cămătăresc nu avea de asemenea interes să susţină înfiinţarea unor bănci de credit ipotecar sau a unei bănci de emisiune. El realiza mai mari beneficii prin acordarea de împrumuturi cu dobândă de 20-40%. Existau numeroşi zarafi, bancheri şi zălogari.

În 1860, numai în Bucureşti erau 39 de bancheri, 32 de zarafi şi 25 de zălogari. Bancherii întreprindeau operaţii diverse, în afara operaţiilor de schimb, a împrumuturilor şi a transferurilor de fonduri. Ei cumpărau şi vindeau produse, arendau perceperea unor taxe de la stat, arendau exportul sării etc. Activitatea lor era apăsătoare pentru economia Principatelor, mai ales că datoriile ipotecare creşteau necontenit. În 1864, ipotecile orăşene se cifrau la 51.419.749 de lei, iar cele rurale la 129.139.928 de lei.

Faţă de această situaţie, se cerea înfiinţarea unui sistem modern de credit, bazat pe o bancă de emisiune şi pe o serie de instituţii paralele - bancă ipotecară, contoare de schimb, case de economii, case de gaj etc. „Singura vorbă bancă - scria Ion Ionescu de la Brad în 1860 - este astăzi îndestul de puternică pentru a deştepta în public interesul cel mai viu şi a aţâţa curiozitatea cea mai legitimă”. În tot cursul perioadei cercetate au loc încercări pentru întemeierea unor instituţii bancare cu resurse interne sau externe.

Propuneri pentru înfiinţarea de bănci au fost făcute de Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri încă din 1848. În 1850, bancherul german Nulandt a încercat înfiinţarea unei bănci în Ţara Românească, dar concesiunea a fost până la urmă respinsă. Nulandt a suferit acelaşi eşec şi în Moldova. De asemenea a rămas numai sub formă de proiect o încercare autohtonă pentru înfiinţarea unei bănci naţionale în 1852. În schimb la Galaţi lua fiinţă, în 1856, o sucursală a Băncii otomane.

În perioada 1856-1864, proiectele şi încercările s-au înmulţit. Revenit în Moldova, Nulandt a obţinut, cu toată împotrivirea capitalului austriac, o concesiune pentru deschiderea unei bănci de emisiune şi credit ipotecar (1856). Banca Naţională a Moldovei a început să funcţioneze în februarie 1857. Dar după un an de zile, în martie 1858, banca şi-a încetat plăţile şi în iunie a fost declarată în stare de faliment. S-a ajuns la faliment din cauza investirii în bancă a unui capital relativ mic şi a împrumuturilor acordate moşierilor pe termene extrem de lungi. Totuşi, nu după mult timp starea de faliment i-a fost ridicată şi şi-a continuat operaţiile, dar sub forma unei bănci obişnuite, luând din 1860 denumirea de Banca Moldovei.

Problema înfiinţării unor bănci a fost dezbătută după Unire de publicişti, în Adunări şi în diverse proiecte tipărite; uneori, guvernele au încercat să ia iniţiativa înfiinţării acestor instituţii, dar concret nu s-a realizat nimic până în 1864, în afara falimentarei bănci a lui Nulandt. Noile condiţii create de legea rurală vor îngădui organizarea sistemului de credit aşteptat.

În schimb, în anii Unirii s-a remarcat înfiinţarea unei serii de societăţi de asigurare; pe de o parte, s-a îngăduit activitatea în Principate a unor societăţi străine - Le conservateur de France, o societate Brown et C-ie, Azienda Assicuratrice din Triest, La Bâloise din Elveţia - iar pe de altă parte s-a organizat un număr de societăţi în ţară, în special în oraşele dunărene, care se arătau preocupate atât de asigurări, cât şi, uneori, de operaţii comerciale: în 1859 Unirea la Giurgiu, Danubiul (care activa de la Severin la Galaţi) şi „Concordia” la Brăila; în 1861 şi 1863 „Unirea” şi „Lealitatea” la Brăila etc.; în 1862 s-a organizat la Bucureşti societatea „Providenţa”, cu un capital de 200.000 de galbeni. Semnificativă este şi pledoaria lui Winterhalder pentru înfiinţarea unei societăţi de asigurare împotriva falimentelor.

Criza sistemului feudal şi reorganizarea statului pe noi temeiuri s-au resimţit din plin în organizarea financiară a statului, îndeosebi între 1858-1864, când s-a încercat reorganizarea fiscalităţii şi a finanţelor pe baze moderne. Ca şi mai înainte, sistemul fiscal era deosebit de apăsător pentru clasele de jos. Ştirbei a adăugat fiscalităţii regulamentare o serie de noi impuneri, în special aşa-zisele zecimi de capitaţie (pentru dorobanţi şi grăniceri, pentru drumuri etc.). Grigore Ghica, la rândul lui, a mărit şi el unele obligaţii fiscale (de pildă darea mazililor).

Apoi, din 1859, necesităţile sporite ale statului, la care fosta boierime, supusă acum impozitului şi burghezia nu contribuiau în mod proporţional cu veniturile lor, au dus la o sporire a impunerii maselor largi de contribuabili. Baza sistemului fiscal rămânea capitaţia, deşi după 1859 au apărut noi impozite: patentele mărite, impozitul funciar, taxa de transmitere la proprietăţile aşezămintelor de mână moartă etc. Se trecea la un sistem fiscal de tip capitalist, supunându-se impozitului fosta boierime privilegiată şi supuşii străini (la patente şi taxa de drumuri).

Repartiţia impozitelor era însă inegală. Stăpână pe Adunări, moşierimea a reuşit să impună un impozit funciar mai scăzut, în schimb taxele patentelor s-au ridicat, trecându-se de la cele 3 clase prevăzute de Regulamentul organic la 5 clase şi făcându-se o repartiţie inegală şi mai apăsătoare pentru micii meşteşugari şi micii negustori. Nu s-a reuşit însă să se organizeze un sistem de încasare a impozitelor, aşa că în august 1864 ministrul de Finanţe putea vorbi de „nomolul rămăşiţelor”.

Se impunea ca noilor sarcini ale statului să li se răspundă prin impunerea pe venit, dar clasele exploatatoare, pentru a scăpa de sarcinile fiscale corespunzătoare, preferau să recurgă la expediente, la împrumuturi interne oneroase sau chiar, în ultimii ani ai perioadei cercetate, la împrumuturi externe nu mai puţin apăsătoare, majoritatea zdrobitoare a veniturilor din impozite încasându-se de la masele muncitoare din oraşe şi sate.

Finanţele statului pun probleme deosebite mai ales în perioada de reorganizare, care începe în 1856. Până în acest an deficitele bugetare erau mici sau se înregistrau chiar excedente; în schimb în 1857 şi 1858 s-au înregistrat deficite bugetare însemnate în Ţara Românească, cifrate în jurul a 19%; în Moldova au fost deficite în anii 1848-1852 şi 1856 şi excedente în 1853-1855 şi 1857-1858. După îndoita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, reorganizarea statului a impus un mare spor bugetar; dar cheltuielilor mărite nu li se asigurau venituri reale corespunzătoare, moşierii sustrăgându-se de la achitarea impozitelor; la aceasta se adăugau încasarea neregulată a impozitelor şi întârzierea adoptării bugetelor de către Adunări.

În 1859, cheltuielile bugetului Munteniei însumau 40.416.572 de lei (6.570.360 de lei lefurile funcţionarilor; 9.016.010 de lei cheltuieli privind armata şi poliţia, 3.788.643 de lei pentru lucrările publice, 1.525.000 de lei tributul etc.), în anul următor, cheltuielile se urcau la 74.835.203 lei; în Moldova, situaţia bugetară era în aceşti ani similară, deficitele bugetare se adăugau an de an. În 1864, după lovitura de stat, a fost decretat un buget al Principatelor care însuma la cheltuieli cifra de 204.040.675 de lei, neexistând venituri pentru 35% din această sumă.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …