Cezar Bolliac

Cezar Bolliac (25 martie 1813, Bucureşti - 25 februarie 1881, Bucureşti) - poet, publicist, ziarist, om politic, promotor al studiilor arheologice şi unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848. Este fiul Zincăi Kalamogdartis şi al medicului Anton Bogliaco (Bolliacco sau Poleac), un aventurier de provenienţă poate italiană. Însă adevărata familie a lui Bolliac a fost aceea a stolnicului Petrache Peretz, cu care Zinca s-a recăsătorit, învaţă la Colegiul „Sf. Sava”, unde îl are profesor pe Ion Heliade-Rădulescu, marele său adversar de mai târziu. La 17 ani intră în armata naţională, ca iuncher, dar o părăseşte curând. Părea să aibă, precum părintele său, demonul nestatorniciei. Cum mărturiseşte singur, a abandonat şcoala pentru armată, armata pentru litere, iar literele pentru publicistică.

În 1836 scoate, cu Constantin G. Filipescu, publicaţia „Curiosul”, suspendată după câteva numere. Este amestecat în conspiraţia revoluţionară a lui D. Filipescu şi de aici i se trage un surghiun, de câteva luni, la mănăstirea Poiana Mărului (1841). În 1842, domnitorul Gheorghe Bibescu îl numeşte procuror la Tribunalul din Bucureşti. Activează în comitetul societăţii secrete „Frăţia”, iar în timpul revoluţiei de la 1848 e, împreună cu Nicolae Bălcescu, secretar al Guvernului Provizoriu, care îl rânduieşte vornic al Bucureştilor. Redactor la „Popolul suveran”, militantul paşoptist participă la lucrările pentru eliberarea robilor ţigani.

Exilat după înfrângerea revoluţiei, izbuteşte să evadeze la Orşova şi se refugiază la Braşov, unde editează „Espatriatul” (1849) şi pledează pentru apropierea dintre revoluţionarii români şi unguri. Hărţuit din pricina unei afaceri cu diamante, fuge la Atena şi, de acolo, la Paris, unde, prin scrisori şi memorii, prin articole şi poezii, susţine cauza Principatelor, făcând o intensă propagandă pentru Unire. În acelaşi scop, scriitorul - care colaborează şi la ziarul „Republica rumână” (1853) - editează foaia „Buciumul” (1857).

Revenit în ţară, în 1857, îndeplineşte funcţia de director al „Monitorului Adunării ad-hoc”. Se declară pentru alegerea concomitentă, ca domn, a lui Al. I. Cuza în cele două ţări române. În 1860 devine membru al Curţii apelative din Bucureşti. Reapare în decembrie 1862 „Buciumul”, suspendat în decembrie 1864 de Mihail Kogălniceanu, dar reluat, în martie 1865, sub alt nume, „Trompeta Carpaţilor”.

Director al Arhivelor Statului (1864), ales, în sfârşit, deputat, după tentative infructuoase, Bolliac îşi continuă, periodic, excursiile şi cercetările arheologice, începute în 1845. E desemnat preşedinte al Comitetului arheologic din Bucureşti, iar în continuare, inspector al muzeelor, membru al Societăţii geografice române, membru de onoare al Societe de geographie comparee şi la Socieete francaise de numismatique et d’archeologie. În 1877, acest om care nu a cunoscut niciodată odihna e ţintuit de o paralizie, ca urmare a unei congestii cerebrale. Mai supravieţuieşte încă 4 ani.

Fire intuitivă, cu înclinaţie spre teoretizări, Bolliac dezvoltă în publicistica lui impetuoasă o seamă de idei despre poezie. Speculaţiile sale, cu alură romantică - primul program romantic în literatura română - sunt înrâurite de ideologia lui Saint-Simon, vădind lecturi şi din Charles Fourier, Pierre-Joseph Proudhon şi Louis Blanc. Crezul lui, nu lipsit de contradicţii, este raţionalist, iluminist, călăuzit de doctrina socialismului utopic. El visează întronarea raţiunii, desfiinţarea privilegiilor, comunizarea bunurilor, optează pentru republică şi cultivă iluzia unei frăţii universale. Susţine necesitatea emancipării sociale şi economice a ţărănimii, dar, în acelaşi timp, se înclină în faţa proprietăţii. Respectă familia şi, de asemenea, religia, a căror desfiinţare o ceruse înainte.

După un timp, ajunge să combată socialismul, adoptând, nu fără un ton agresiv, atitudini naţionaliste. Mai consecvent este ideologul în convingerile lui literare. Sedus de concepţia romantică a mesianismului poeziei şi poetului, se declară adeptul unei literaturi angajate, îndeplinind o nobilă misiune socială. Pe urmele lui Giambattista Vico, el socoteşte poezia, pe care o confundă cu noţiunile de „sentiment” şi „imaginaţie”, drept cel dintâi act spiritual al umanităţii; însuşire imanentă a sufletului omenesc, actul poetic reprezintă creaţia şi armonia însăşi. În duhul lui Victor Hugo, susţine că arta trebuie să exprime deopotrivă şi urâtul, şi sublimul.

Când pledează pentru lirica de idei, se află pe poziţii raţionaliste. Nu tot astfel, însă, atunci când descoperă că poezia, care înseamnă taină, mister, credinţă, îşi întinde antenele spre infinit. Cu mult înainte de Radu Ionescu şi de Titu Maiorescu, el dă o definiţie a frumosului, în spirit hegelian („revelaţie a însăşi ideei poetice sub forme externe şi simţite”).

În câteva articole, poetul exaltă funcţia militantă a literaturii, socotită a fi totodată un mijloc de cunoaştere, un factor de reformă şi propăşire. Preocupat, în special, de chestiunile de limbă, aplecându-se asupra versurilor populare, în care găseşte, de altfel, şi o sursă de inspiraţie, Bolliac contează ca un precursor al criticii literare româneşti. În treacăt, s-a ocupat şi de unele manifestări muzicale. A fost, în linia programatică a „Daciei literare”, unul dintre animatorii teatrului din Muntenia. Pentru el, poezia, se poate spune, este o altă formă de oratorie. Convenţional în mărturisirile erotice, şi-a investit temperamentul în epistola în versuri, în satiră, în stihuirea cu pretenţii de reflexivitate.

Prozaic şi arid, retoric şi melodramatic, discursul său liric pare câteodată de-a dreptul ilar, cu tot fondul grav. Este un lirism discursiv şi conceptualizat, handicapat de dificultuoasa transpunere a ideilor abstracte în limbaj poetic. De aceea poate părea surprinzătoare prospeţimea inspiraţiei din poemele închinate naturii. Aici răzbate, pentru prima oară, interesul pentru mitologia dacă. Înstrunându-şi lira pentru a cânta „iobagul ş-a lui lanţuri de aramă” (după caracterizarea eminesciană din Epigonii), bardul se lasă tot mai incitat de tematica naţională, slujind, cu multă energie combativă, cauza Unirii.

Influenţat în versificaţie de ritmul poeziei populare, dar mai ales de metrica poeziei franceze, nu e, însă, lipsit de inventivitate, el contribuind la îmbogăţirea formelor strofice din lirica vremii. A evoluat de la poezia de meditaţie intimă, influenţată de Young, Byron şi Lamartine, către meditaţia socială, creştin umanitară (în poezii ca Epistolă D.K.A.K., Cântec oltenesc, Clăcaşul etc.). A scris şi câteva tragedii, care nu s-au păstrat.

Ca traducător, s-a simţit atras îndeosebi de scriitorii francezi: Hugo, Musset, Vigny, Lamartine, M-me de Stael şi Diderot. Pentru tălmăcirile din alte literaturi (Ariosto, Ossian, Byron) s-a folosit de un text intermediar francez. Obsesia lui Bolliac, unul dintre primii noştri arheologi, era aceea de a explora fondul străvechi dacic, pentru a reconstitui o mitologie românească. Înainte de B.P. Hasdeu, formulează, în articole (dar şi în unele poezii), teza dacismului. Propunând însă ipoteze riscante, se expune ironiilor, A.I. Odobescu zeflemisindu-l în maniera lui spirituală, ca întotdeauna, însemnările de călătorie ale lui Bolliac dezvăluie bune însuşiri de prozator. Dar el obţine performanţa scriitoricească în gazetărie.

După întoarcerea din exil, se dezlănţuie în adevărate campanii de presă (de exemplu, în problema secularizării averilor mănăstireşti), cu mare răsunet în epocă. Avea nerv polemic şi ştia să-şi orchestreze argumentaţia în perioade ample, de largă respiraţie. Cu intervenţiile sale publicistice incisive, inspirate, Bolliac anticipează şi pregăteşte gazetăria lui Mihai Eminescu.

Opera literară

  • Operile lui... Meditaţii, Bucureşti, 1835;
  • Din poeziile lui..., Bucureşti, 1843;
  • Poezii noue, Bucureşti, 1847;
  • Poezii. Naţionale, ediţia II, Paris, 1857;
  • Poezii. Renaşterea României, Paris, 1857;
  • Poesies, Paris, 1857;
  • Colecţiune de poezii vechi şi noui, Bucureşti, 1857;
  • Domnul Tudor, episode de la revolution roumaine de 1821, Paris, 1858;
  • Culegere de mai mulţi articoli publicaţi atât în străinătate cât şi în ţeară în anii trecuţi, Bucureşti, 1861;
  • Călătorie arheologică în România, Bucureşti, 1861;
  • Monastirile din România (Monastiri închinate), Bucureşti, 1862;
  • Monastirile din România (Monastirile zise Brâncoveneşti), Bucureşti, 1863;
  • Escursiune arheologici din anul 1869, Bucureşti, 1869;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, introducere de George Munteanu, Bucureşti, 1956;
  • Scrieri, I-II, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de Mircea Scarlat, Bucureşti, 1983.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …