Cezar Baltag

Cezar Baltag (26 iulie 1939, comuna Mălineşti, judeţul Hotin, Basarabia, azi Ucraina - 26 mai 1997, Bucureşti) - poet, eseist, publicist şi traducător. Este fiul Margaretei (născută Alexandrescu) şi al lui Porfirie Baltag, preot, frate cu criticul literar Nicolae Baltag şi soţ al poetei Ioana Bantaş.

În 1944, familia se refugiază din Basarabia şi se stabileşte la Mereni, judeţul Vâlcea. Baltag urmează Liceul „Nicolae Bălcescu” (fost „I.C. Brătianu”) de la Piteşti şi, din 1955, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (secţia critică şi istorie literară), luându-şi licenţa în 1960. După 3 ani de şomaj (din cauza „dosarului”), în 1963 e încadrat corector, apoi redactor la „Gazeta literară”, unde este coleg cu Nichita Stănescu. Între 1968 şi 1974, este redactor-şef adjunct la „Luceafărul”; din 1974, redactor, iar din 1990 până la moarte, redactor-şef la „Viaţa românească”.

În 1972, primeşte o bursă în Statele Unite, prilej cu care, în aprilie 1973, îl vizitează la Chicago pe Mircea Eliade. Întâlnirea cu istoricul religiilor o va considera „definitorie pentru cristalizarea demersurilor şi căutărilor (sale) intelectuale”, fiind convins că „şi-a găsit cu adevărat «maestrul spiritual»”. A debutat editorial în 1960, cu volumul de versuri Comuna de aur, în colecţia „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor (1966, 1973, 1985, 1995), Premiul Academiei Române (1981) şi Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru integrala operei poetice (Botoşani, 1993).

Primele două volume, Comuna de aur şi Vis planetar (1964) (repudiate mai târziu de autor, care va reţine foarte puţin din ele în culegerile retrospective), sunt marcate cvasiintegral de conjunctura politică din momentul apariţiei. Totuşi, fie şi distorsionat, ele lasă a se întrezări poezia care l-a consacrat pe Baltag în prezentarea cărţii Comuna de aur, Paul Georgescu prognoza un „poet al ideilor, [...] al meditaţiei filosofice”, ilustrând „capacitatea alchimistului de a transpune conceptul în imagine poetică”.

S-ar mai putea adăuga înclinaţia către radiografia „dimineţii simţurilor”, exaltare / exultare solară prin care „materia” e propulsată, modulată, în „azurul suplu” şi-n „căile stelare”. Notabilă era şi setea de rostire: elan irepresibil de transferare în cuvânt a clocotului juvenil. „Cititorule, viaţa mea a trecut în cuvinte” - iată un vers aparent banal, care însă, la o lectură inversă, dinspre creaţia de maturitate spre începuturi, devine emblematic pentru întreaga evoluţie a liricii lui Baltag.

Răsfrângeri (1966) confirmă un poet care cu fiecare volum îşi va arăta o nouă faţetă a talentului, într-o îndelungată căutare de sine. Se impune acum, ca figură-cheie a imaginarului, metafora oglinzii / oglindirii, prelungire a poeticii barbiene (Din ceas, dedus...), filtrare a senzorialului până la a-i conferi puritatea ideii. Răsfrântă în aventura existenţială a poetului (care e aventură a spiritului), lumea se esenţializează şi astfel se adevereşte, oglinda eului poetic „dizolvă” în ea chipul fenomenal şi-l transferă în numenal.

Răsfrângerea înseamnă şi oglindire reciprocă a lucrurilor - mod de a induce rezonanţa universală şi euritmia. Jubilaţia ei apare însă contrapunctată de insistenta prezenţă a simbolului trecerii. Confesiunea lirică se drapează deocamdată într-o rostire aproape axiomatică, abstractă, ce răceşte fluidul vital şi impersonalizează experienţa care îi stă la bază: „Cel ce nu e a venit, / cel ce e s-a risipit, / eu însămânţez în lucruri / sufletul lui Heraclit”.

Lirismul abstract (suspectat chiar de preţiozitate şi artificiu) se prelungeşte şi se intensifică în Odihnă în ţipăt (1969), carte saturată de interogaţii ontice şi de chestionări ale arheologiei Fiinţei, ale eului propriu şi ale devenirii-drum către moarte: „Şi rădăcinile rămân în nimic. / Şi ochiul cade strigând. / Ce vede, Doamne, un ochi ce cade / şi cât vede el / strigând, şi nemai-auzindu-se?”

Nucleul ciclului îl formează poemele plecând de la basmul cel mai metafizic şi cel mai tragic al românilor, Tinereţe fără bătrâneţe. „Fattern-ul de basm” va reveni adesea în creaţia lui Baltag, care explorează şi ca eseist depozitul de mituri, legende, descântece şi bocete. Componenta ermetică a cărţii apare astfel atenuată.

Fără a îngheţa acest flux liric, Şah orb (1971) încearcă formule din vecinătatea poemului în proză şi a eseului liric, combinat cu evocarea autobiografică (interpretarea unor experienţe semnificative în ordinea formării poetice).

Orientarea către ludic, amorsată în câteva poeme în versuri, explodează în volumul Madona din dud (1973) - revanşă aproape ostentativă pe care şi-o ia poetul ca replică la obiecţia de abstracţiune şi obscuritate: „Mă strigă umbra mereu: / Cine iese-n locul meu? / Azi o naştem pe Alcest, / testimonium ludus est / En, ten, tin, / o ce joc sublim!”. Ciclul - pus pe muzică de Cornel Ţăranu - valorifică folclorul şi limba ţiganilor, ca şi pasionalitatea lor specifică. Limbajul argotic şi împestriţat cu idiotisme ţigăneşti, caracterul ritualic, incantatoriu al versurilor fac din acest volum cea mai pitorească şi exotică scriere a lui Baltag.

În Unicorn în oglindă (1975), critica a văzut o etapă în care poetul renunţă la pitoresc şi la muzicalitate şi esenţializează discursul liric, fără a abandona scheletul imageriei mitice. Acum se lasă mai bine percepută dimensiunea iniţiatică a poeziei. Două experienţe au stat la originea ei: întâlnirea cu Eliade şi dispariţia neaşteptată, prematură a fratelui poetului, în 1975. Pentru o vreme, lirismul îşi mai păstrează vocea impersonală, însă obsesia astralului, a albului (ca mărci ale unui spaţiu spiritual epurat de zgura mundană şi de rupturile existenţei empirice, şi congener, simbolul tutelar al unicornului) conferă, prin ele însele, o vibraţie înaltă poemelor.

Dialog la mal (1985) este, dacă se poate spune aşa, cartea celei de-a doua consacrări a lui Baltag, de data aceasta ca poet orfic. Apare consemnată aici o experienţă (iniţiatică) a „trecerii paradoxale”, a „pragului”, „malului”, „uşilor” etc. dintre lumi: imanent-transcendent, temporal-atemporal, profan-sacru. O combustie voltaică transsubstanţiază materia spre a o transporta în lumină - simbolul axial al volumului, ca şi al celor ulterioare.

Poetul plonjează într-un lung „vis ontic”, în care „obiectele sunt / O scară cu treptele ferme / o lume fără praf”. Obsedanta temă a Timpului revine, însă aureolată de nobleţea traseului ezoteric, de al cărui instrument magic, cuvântul şi Cuvântul, poetul, ca şi eseistul, devine tot mai conştient. Odată cuvântul rostit, „Lumea poate începe”. El este prima şi ultima treaptă a creaţiei / Creaţiei: „Iată, îţi dau un cuvânt / şi cu el îţi dau lumea / şi nu-ţi cer nimic / numai să ţii minte Cuvântul”.

Rostirea poetică, spune şi eseistul, are o soartă vitregă în evul modern şi în cel postmodern, care tind către pierderea sensului. Dar tot ei îi revine misiunea de a-l recupera şi reacredita, şi prin aceasta de a salva lumea (este ceea ce mărturiseşte Baltag răspunzând la întrebarea „De ce scrieţi?”). Rostirea poetică restituie sacrul şi-l conservă.

Finalitatea soteriologică se conjugă în Euridice şi umbra (1988) şi în Chemarea numelui (1995) cu un aflux biografic (dispariţia prematură a soţiei poetului). Poezia de eteruri nelumeşti şi de metafore ale distanţării şi impersonalizării se individualizează în sensul cel mai propriu, fără a deveni în vreun fel anecdotică sau retorică, ci păstrându-şi altitudinea zborului. Elegii, bocete, ritualuri incantatorii ale trecerii, toate acestea filtrate prin drama personală, versurile din ultimele două volume alcătuiesc totodată o artă poetică: poezia ca mijloc al mântuirii. După ce a epurat lumea/existenţa de zgura materialităţii, poezia acestui mallarmean se autoclaustrează în „fiordul ei de lacrimi”, ca „o lungă ezitare între sens/şi sunet”, ca un joc de oglinzi paralele, luând „un chip al cuvântului/sau un chip de înger / sau amândouă la un loc”.

O suită de eseuri, apărute mai întâi în reviste, confirmă o dată mai mult identitatea lirică a lui Baltag drept unul dintre cei mai cultivaţi poeţi ai epocii. Eseurile dezbat teme capitale pentru înţelegerea operei sale: sacrul şi poezia, sau texte teoretice fundamentale referitoare la acestea, de la James Frazer, Rudolf Otto şi Lucian Blaga la Mircea Eliade, Martin Heidegger, Paul Ricoeur şi Sergiu Al-George. O temă reiterată este aceea a rigorii poetice faţă în faţă cu aleatoriul avangardiştilor. Câteva eseuri despre metaforă par începutul unei cercetări de anvergură.

Preocupările traducătorului sunt convergente cu opera poetului şi eseistului, în condiţii potrivnice, a tradus şi publicat Istoria credinţelor şi ideilor religioase (I-III, 1981-1988), fundamentala sinteză a lui Mircea Eliade. A continuat cu Dicţionar al religiilor de Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (1993) şi cu Nostalgia originilor de Mircea Eliade (1994).

„Dacă în volumele anterioare (inclusiv în Madona din dud) tendinţa dominantă era una hermetică, demersul caracteristic acum [în volumul Euridice şi umbra] este unul orfic. Poezia speculativă (în toate sensurile) nu-l mai satisface pe autor. Cuvântul nu doar răsfrânge, el încearcă să întrupeze. Trecerea de la hermetism la orfism e trecerea de la iniţierea în ordinea lumii la încercarea de a o restabili, trecerea de la o hermeneutică a misterului la o soteriologie. Poetul nu mai iniţiază, ci speră să salveze. De fapt, el iniţiază acum într-o terapeutică a miracolului.” (Mircea Martin)

Opera literară

  • Comuna de aur, prefaţă de Paul Georgescu, Bucureşti, 1960;
  • Vis planetar, Bucureşti, 1964;
  • Răsfrângeri, Bucureşti, 1966;
  • Monada, Bucureşti, 1968;
  • Odihnă în ţipăt, Bucureşti, 1969;
  • Şah orb, Bucureşti, 1971;
  • Madona din dud, Bucureşti, 1973;
  • Unicorn în oglindă, Bucureşti, 1975; ediţia (Unicom in the Looking Glass), traducere de Stavros Deligiorgis, Iowa City (Statele Unite), 1979;
  • Poeme, Bucureşti, 1981;
  • Dialog la mal, Bucureşti, 1985;
  • Euridice şi umbra, Bucureşti, 1988;
  • Eseuri, Galaţi, 1992;
  • Chemarea numelui, Bucureşti, 1995;
  • Ochii tăcerii, introducere de Mircea Martin, Bucureşti, 1996;
  • Paradoxul semnelor, Bucureşti, 1996;
  • Chemarea numelui - L’appel du nom, ediţie bilingvă, traducere de Alain Paruit, Odile Serre şi Ilie Constantin, Bucureşti-Paris, 1999.

Traduceri

  • Stavros Deligiorgis, Arhitectura narativă în „Decameronul”, Bucureşti, 1979;
  • Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I-III, Bucureşti, 1981-1988; Nostalgia originilor, Bucureşti, 1994;
  • Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicţionar al religiilor, Bucureşti, 1993.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …