Cenaclu literar

Din perspectiva istoriei mentalităţilor, apariţia şi funcţionarea cenaclului literar reprezintă o achiziţie prin excelenţă modernă, un simptom de emancipare atât a spaţiului privat, cât şi a celui public, într-un moment când acestea două, îndeajuns de bine definite, devin apte a se segrega. Prin dimensiunea sa estet-socializatoare, ca mod de petrecere a timpului sub emblema lui utile dulci, practica cenaclieră păstrează multiple ecouri culturale.

Cenaclul literar ilustrează o mare varietate de precedenţe şi ascendenţe: el este ruda îndepărtată şi „democratizată” a banchetului din Antichitate, dar şi a lecturii familiale din secolul al XVIII-lea, a salonului şi seratei din secolul al XIX-lea, a reprezentaţiilor de la Curte, a clubului englezesc (model de asociere liberă constituit, cel mai probabil, în secolul al XV-lea şi extrem de prolific în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea) şi a cercului, corespondentul franţuzesc din secolul luminilor. Totodată, întrucât în oraşele secolului al XVII-lea şi ale celui de al XVIII-lea locurile publice se înmulţesc, cenaclul literar va deveni din ce în ce mai apropiat de cafenea, de zonele de manifestare ale boemei şi ale dandysmului.

În epoca modernă, cenaclul literar va face astfel joncţiunea dintre curtoazia, eleganţa, eticheta şi bunul gust pe care, ca norme tacite şi elitare, le cultiva societatea înaltă, pe de o parte, şi ideea de refugiu, de comuniune, complicitate şi solidaritate, chiar de libertinaj, originalitate şi insolit provocator, pe de altă parte, tot mai puternic şi mai permisiv demonstrate de eterogena mondenitate citadină, începând cu secolul al XIX-lea.

Deloc întâmplător, figurile de romantici şi prototipul „eternului student” din literatura acestei epoci „bântuie” asemenea locuri, din a căror substanţă personalitatea lor livrescă împrumută mult, iar dadaismul se naşte, în 1916, în Cabaretul Voltaire din Zurich, un loc des frecventat de Tristan Tzara. Avangarda şi suprarealismul, apoi existenţialismul parizian beneficiază din plin de perimetrul nonconformist al cafenelei, unde se dă citire manifestelor, se angajează dezbateri şi polemici, se intră în dialog şi se lansează vedete.

Fapt relevant pentru lenta maturizare şi emancipare a culturii româneşti, pentru defazările din literatură şi societate, deopotrivă, în raport cu Europa Occidentală, în spaţiul nostru instituţia cenaclului literar apare târziu. Dacă istoria literaturii române reţine funcţionarea sporadică şi restrânsă numeric a saloanelor literare, ea este în orice caz, până la revoluţia de la 1848, apanajul exclusiv al aristocraţiei. Saloane şi serate literare frecventează şi susţin Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Bălcescu etc., dar chiar şi după 1848, atare practici mondene gravitează tot în jurul marilor familii, ca Văcărescu, Golescu, Ghica, Faca, sau în jurul Curţii domneşti, rămase etalon de bon ton.

Diverse societăţi au tot luat naştere, în această epocă, sub dezideratul propăşirii, cu scopuri nobile şi educative, însă nici un cenaclu literar. Numai Ion Heliade-Rădulescu este întemeietorul febril a două astfel de organizaţii, cu tentă pronunţat pedagogică în principiu, dar care ar fi putut promite şi dezvoltări similare: o societate literară şi una filarmonică, aceasta din urmă propunându-şi promovarea teatrului naţional şi anunţând, la 20 ianuarie 1834, deschiderea Şcoalei de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură; ambele eşuează însă sub impactul unor disensiuni politice. Astfel încât abia odată cu apariţia Junimii se va înregistra şi funcţionarea celui dintâi cenaclu literar din cultura română.

Extrem de elocventă atât pentru criteriile societare ale Junimii - esenţiale în demersul grupării şi, la vremea lor, de o mare noutate -, cât şi pentru fundalul istoric pe care ea se constituie şi începe să se manifeste este, din acest punct de vedere, observaţia prin care George Călinescu deschide, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, capitolul dedicat grupării tutelate de Titu Maiorescu: „Până la întemeierea «Junimii», literatura română este scrisă aproape numai de boieri, de marii boieri la început, de boierii de clasa a doua în epoca bonjuristă, şi de burghezii şi dascălii intraţi în mica boierie (şătrari, pitari, slugeri, cluceri, medelniceri, stolnici, serdari, paharnici, căminari) în deceniul de după revoluţie”.

Inovatoare şi din această perspectivă, gruparea Junimii impune, prin cenaclul omonim, coagulat în funcţie de afinităţi literare, solidar prin idealuri şi democratic prin primatul recunoscut al esteticului, un mijloc de dezbatere culturală şi de promovare a unor noi valori. Junimismul inaugurează un adevărat model instituţional, care, perpetuându-se, îşi va proba şi ulterior, în mod repetat, eficienţa.

Formula cenaclului literar junimist - emblematică pentru debutul procesului de modernizare a culturii şi literaturii române, ancorat într-un mirific illo tempore al unei „vârste de aur” şi învestit aşadar cu o valoare simbolică întemeietoare - este recognoscibilă în funcţionarea tuturor cenaclurilor literare româneşti importante ce s-au succedat după epoca marilor clasici şi a maiorescianismului. Este o formulă care se va reactualiza periodic, resuscitată ori de câte ori valorile vor intra în criză, iar înnoirea acestora, resimţită de fiecare generaţie în parte ca imperios necesară, va deveni un deziderat firesc asumat. În cultura şi literatura română, drumul de la dezirabil la realizabil a trecut, în cazul celor mai proeminente generaţii literare, prin cenaclul literar.

În pofida diversităţii lor, cele mai importante cenacluri literare româneşti s-au alcătuit şi au funcţionat în baza unei logici comune sau a unor legi intrinseci, identificabile prin mijloacele sociologiei literare. Astfel, fiecare cenaclu important se naşte sub semnul unei crize pe care urmează să o remedieze. Însoţită fiind de o gesticulaţie polemică şi contestatoare, uneori chiar subversivă - tradusă în campanii de presă, manifeste şi / sau declaraţii de intenţii -, apariţia unui cenaclu literar se fundamentează pe o realitate faţă de care gruparea respectivă se defineşte prin delimitare, faţă de care se declară în opoziţie şi pe care încearcă să o schimbe, să o supună dezbaterii critice, să o deconstruiască şi, în cele din urmă, să o disloce spre a o substitui printr-o alta.

Fiecare cenaclu literar, ca expresie a unei grupări literare distincte, vine în câmpul cultural cu o nouă raportare la trecut, ale cărei componente sunt viziunea proprie asupra tradiţiei şi, subsecvent, o genealogie culturală aparte, selectată şi compusă în funcţie de înrudirile şi afinităţile concordante cu „aerul de familie” şi ideologia pe care respectiva grupare le afirmă.

În mod necesar, structura oricărui cenaclu literar include prezenţa unui critic-mentor, figura unui „spiritus rector” în stare să adune laolaltă personalităţi variate, să unifice şi să compatibilizeze, printr-un program estetic comun, forţe literare nu o dată divergente, iar la nevoie, să creeze necesara impresie de omogenitate şi coeziune a grupării, în ciuda iminentelor disidenţe individuale, fricţiuni şi facţiuni interne. Dar, mai ales, acesta reprezintă instanţa care le conferă girul simbolic celor mai valoroşi membri ai cenaclului literar, care îi lansează, validează şi legitimează prin diagnosticul critic favorabil şi prin efortul de a-i susţine şi promova.

De regulă, rezultatele reuniunilor periodice ori cele mai însemnate „achiziţii” ale unui cenaclu literar i se dezvăluie publicului prin intermediul unui organ de presă, al unei publicaţii proprii. De la succesul în cadrul unui cenaclu literar şi până la acela din literatura şi cultura unui moment istoric şi chiar, dintr-o perspectivă de ansamblu, a unei naţiuni, traseul parcurs spre recunoaşterea publică uzează de un set de strategii şi politici culturale variind de la epocă la epocă.

Simultan, un cenaclu literar şi gruparea pe care el o exprimă modifică şi modelează orizontul de aşteptări al publicului, dictează gustul care va ajunge, în final, regulă şi atrage, direct sau indirect, devalorizarea sau căderea în desuetudine a altuia. De la statutul de lectură apreciată într-un cerc restrâns, de iniţiaţi, căruia pare, în primă instanţă, să i se adreseze, şi până la stadiul de tipăritură, de carte cu succes de public - marcat prin tiraje şi reeditări -, orice valoare născută sub auspiciile unui cenaclu literar cunoaşte o evoluţie similară cu însăşi instituţia în cauză. Nucleele de autoritate culturală şi figurile marcante tranzitează şi evoluează, în baza unei logici previzibile, dinspre un statut iniţial marginal, de natură cvasisectară şi elitistă, înspre centrul vieţii culturale şi prim-planul literaturii.

Cenaclul literar glisează din sfera privatului, unde se naşte şi îşi consumă copilăria, în cea a vieţii publice, pe care va ajunge, finalmente, să o domine. Cu timpul, accentul se mută de la condiţia aşa-zis „nocturnă” a cenaclului, de refugiu ocazional şi definit prin jovialitate, prilejuit de tabieturile petrecerii timpului liber, la aceea „diurnă”, oficială şi instituţionalizată. Exersate la scară redusă, în cadrul cenaclurilor literare, spiritul critic şi cel de concurenţă, abilităţile personale şi strategiile de succes ies la rampă, în lumina vieţii publice.

Reputaţia şi prestigiul câştigate la nivel de grup sunt inevitabil direcţionate într-un sens şi spre o finalitate socială şi politică. E dificilă trasarea unei graniţe între câmpurile culturale şi sfera politicului în înţeles larg (văzută ca zonă a relaţiilor între diverşi „zoon politikon”, între indivizi cu vocaţie socială/politică). Socialul şi culturalul se află într-o continuă interdependenţă, iar existenţa cenaclului literar, configuraţiile de relaţii şi cele de putere pe care el le prezintă şi dezvoltă, atât în interior, cât şi în raport cu exteriorul, fac ca latura sa mondenă, socializatoare să constituie o dimensiune deloc demnă de neglijat.

Relevanţa ei transpare din bogata anecdotică a oricărui cenaclu literar, din jurnalele, amintirile şi memoriile membrilor săi, unde subiectivitatea se depune şi operează în chip manifest. Explicit sau implicit, în literatura produsă sub auspiciile unui cenaclu literar sunt aşadar încastrate ideologia unei grupări şi relaţiile de putere din interiorul ei. Abordarea acestor opere literare nu poate face deci abstracţie de o atare determinare extratextuală. Reglarea de conturi, confruntările cu alte generaţii ori grupări literare, crearea de imagine, în folos propriu, strict personal, sau dictată de interesele grupului, alterează presupusa obiectivitate a textelor oricărui autor lansat şi afirmat într-un cenaclu literar.

Epigoniile lui Mihai Eminescu reprezintă un asemenea text care permite multiple interpretări: poemul a fost publicat, la vremea sa, pe prima pagină a „Convorbirilor literare”, pentru că releva, fără îndoială, un scriitor valoros, dar şi pentru că nu contravenea ideologiei junimiste, ba dimpotrivă, reuşea să o traducă cu fidelitate. Un cenaclu literar se naşte şi sfârşeşte printr-o criză. Criza se instaurează odată cu deplina sa maturizare şi impunere. Semnalul perfectei asimilări a valorilor pe care le-a girat, care îşi dovedesc astfel istoricizarea, se iveşte atunci când devin ele însele obiectul unor noi, ulterioare contestări. Fiecare cenaclu literar marcant, apt să se erijeze într-o veritabilă instituţie culturală, a apărut în literatura română într-o vreme când, atingând o maximă maturitate, canonul dominant la acea dată începuse să îşi vădească epuizarea, să suscite replici şi să solicite alternative, reclamând necesare înnoiri.

Cele mai marcante cenacluri literare româneşti, cele care s-au aflat în avangarda ideilor, au impulsionat dezvoltarea literaturii şi i-au accelerat sincronizarea cu marile curente şi tendinţe europene, dobândind o valoare de revelatori, îi pot astfel developa evoluţia cu o maximă pregnanţă. Vârstele literaturii române se pot schiţa în strânsă legătură cu cenaclul literar care au dominat câte o epocă, generând mutaţii în paradigma estetică existentă la acea vreme, impunând câte un nou canon literar şi aducând în prim-plan, cu o periodicitate firească în funcţionarea oricărei culturi, câte un nou val de literaţi: scriitori, dar şi critici.

Cenaclul Junimea nu a fost dintru început şi nu s-a înfiinţat ca un cenaclu literar propriu-zis, ci a fost un derivat firesc al societăţii Junimea, deschisă spre o pluralitate de domenii şi organizată, în iarna anului 1863 - primăvara anului 1864, în scopuri culturalizatoare de cinci tineri ieşeni proaspăt întorşi de la studiile urmate în străinătate: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Theodor G. Rosetti, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor.

În istoria grupării sunt perceptibile o „perioadă ieşeană”, aceea care dă adevărata măsură a junimismului şi a cenaclului literar patronat de Titu Maiorescu, şi o „perioadă bucureşteană”, începută în 1876 şi definitivă din 1885, perioadă treptat coincidentă cu eterogenizarea, funcţionarea inerţială şi decăderea lentă a societăţii, pe măsură ce solidaritatea de început slăbeşte, iar nonconformismul iniţial este tot mai clar înlocuit de manierele de salon. Pornită ca o parodie la adresa oricărei instituţii serioase, cu o componenţă exclusiv masculină în etapa sa „ieşeană”, societatea Junimea se prezenta pe atunci ca o similiierarhie, în care erau adorate sfidarea uzanţelor, încălcarea regulilor şi ieşirea în afara simţului comun.

Savuroase pagini memorialistice consemnează comportamentul juvenil şi umorul care caracterizau reuniunile junimiste, unde anecdota prima şi erau activate rituri, protocoale şi „roluri” ironic conferite şi asumate, porecle şi tradiţii ad-hoc instaurate. În faza aceasta, Junimea pare să corespundă unui moment de „copilărire” a literaturii române, în care spiritul ludic coabitează cu spiritul critic şi cel de iniţiativă, iar exuberanţa juvenilă se exercită cu hedonism eclectic, avântându-se cu aceeaşi impetuozitate în polemică şi afirmaţie, deopotrivă, fără a submina vreo clipă gravitatea şi responsabilitatea, competenţa (nelipsită de o doză de snobism) şi performanţa intelectuală. Nimic din toate acestea nu va împiedica însă Junimea să se instituţionalizeze ea însăşi, iar pe membrii ei să adopte ipostaze şi poziţii dintre cele mai pline de răspundere în spaţiul public.

Deşi junimismul reprezintă un curent estetic, critic şi literar dominant pentru o lungă perioadă în cultura românească şi imposibil de circumscris doar la existenţa acestei societăţi, a cenaclului omonim sau la activitatea membrilor ei, notorietatea grupării se datorează, într-o bună măsură, cenaclului literar în care s-au afirmat scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici etc. Sub directa îndrumare a lui Titu Maiorescu, erijat într-un veritabil doctrinar al mişcării, estetician şi critic cu sistem, s-au cristalizat trăsăturile unui prim canon literar din spaţiul românesc. Alături de „prelecţiunile populare” şi de cenaclul literar, tipografia, librăria şi revista „Convorbiri literare”, apărută timp de 27 de ani sub redacţia lui Iacob Negruzzi (de la 1 martie 1867 şi până în 1885 la Iaşi, ca bilunar, iar apoi lunar, la Bucureşti), au contribuit la răspândirea ideilor şi valorilor junimiste, articulate într-un program coerent şi consecvent.

Cenaclul literar înfiinţat de Alexandru Macedonski poartă amprenta insolitei personalităţi a mentorului său. Nutrit din acelaşi spirit de bellum contra omnes, din aceleaşi manifestări de frondă, narcisism şi critică antijunimistă ale şefului de şcoală simbolistă, cenaclul literar închegat în jurul lui Alexandru Macedonski şi al revistei „Literatorul” - apărută la Bucureşti, cu mari întreruperi, suplinite de o serie de alte reviste-satelit, între 1880 şi 1918 - e mai degrabă o „punere în scenă”, ezoterică şi grandioasă, a cultului „poeziei pure” decât o reuniune periodică de scriitori.

Cu toate că achiziţiile acestui cenaclu literar sunt departe de a fi vizibile sau de a întrece prin ceva, ca anvergură şi impact, activitatea şi atitudinea inovatoare ale lui Macedonski, avansând de la originalitatea paroxistică până la scandalul din lumea literară, răscolind climatul literar de sfârşit de secol şi conducând la modificarea conceptului de poezie, istoricii literari îl consemnează tocmai pentru curiozitatea aiurii sale voit neconvenţionale (posibilă replică şi deriziune la adresa cenaclului junimist, dat fiind că în epoca afirmării lui Macedonski junimismul îşi trăia deja declinul şi începuse să echivaleze cu conservatorismul): într-un salon drapat în catifea roşie, ornat cu obiecte de artă, la lumina lumânărilor şi în fum de ţigară, zece fotolii aliniate în dreptul unui tron aşteaptă „societatea secretă” a poeţilor; magistrul îşi recită poemele aşezat pe tron, apoi le cedează locul celorlalţi, inclusiv debutanţilor, pentru a-şi citi producţiile; la sfârşit, aceştia primesc laude nemăsurate şi, adesea, pietre preţioase false, pe care amfitrionul le oferă în semn de admiraţie.

Pe lângă cenaclurile literare şi multitudinea lor de publicaţii, discipolii lui Macedonski folosesc din plin, drept spaţii de circulaţie a ideilor, saloanele, mediul universitar, dar mai ales cafenelele, din care fac un adevărat oficiu, până într-acolo încât cafeneaua literară ajunge să fie privită ca un fel de emanaţie a simbolismului. Mai boemi decât junimiştii-adversari, simboliştii frecventează cu asiduitate (chiar la ore fixe) câteva renumite cafenele bucureştene, în pleiada de asemenea localuri, a căror vogă va cunoaşte apogeul în perioada interbelică aflându-se cafeneaua Fialkovski, Cafe Boulevard, Kubler, Capsa, Terasa Oteteleşanu etc.

Cel mai longeviv cenaclu literar din literatura română - activ timp de 25 de ani - a fost Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu. S-a avansat nu o dată ipoteza că ideile lovinesciene ar fi creaţia cenaclului literar pe care criticul l-a prezidat cu îndelungă răbdare. În fapt, tocmai gratie flexibilităţii, generozităţii şi civilităţii lui Eugen Lovinescu, în jurul său a fost posibilă crearea unei grupări. Purtând marca personalităţii lovinesciene, a cărei biografie s-a suprapus până la confuzie cu bibliografia, revista „Sburătorul” - apărută în două serii - 1919-1922 şi 1926-1927 - şi cenaclul literar cu acelaşi nume, pe care criticul le-a dirijat, s-au pus întrutotul în slujba necesarei înnoiri a literaturii vremii. Concentrată asupra „celor ce vin”, a talentelor tinere, deschisă condeielor provenind din toate grupările şi tendinţele epocii, revista era, la pornire, extrem de eterogenă.

A publicat, mult şi amestecat, varii scriitori, adunând însă oameni pe care, „cu toată deosebirea şi de formulă şi de concepţie estetică, îi lega o sensibilitate înnoitoare, un chip necunoscut până atunci de a înţelege actul literar. Ideea de înnoire plutea în aer. Prin câţiva colaboratori, «Sburătorul» devine propagatorul ei, dându-i, apoi, prin contribuţiile critice ale lui Eugen Lovinescu, o justificare ideologică şi estetică” (Eugen Simion). „Sburătorul” îşi constituie treptat un program, pe măsură ce în cenaclul omonim se definesc valorile unei noi generaţii, iar Lovinescu îşi publică lucrările de sinteză: Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (1926-1929). Criticul combate ideologia socială a junimismului, dar preia principiile estetice maioresciene.

Sub stindardul modernismului, gruparea din jurul „Sburătorului” ajunge, în perioada interbelică, continuatoarea, susţinătoarea şi reprezentanta, pe noi baze, a autonomiei esteticului. Iar teoria sincronismului şi a diferenţierii, subiectivizarea poeziei, evoluţia prozei de la rural la urban şi de la subiectiv la obiectiv apar ca idei indisociabile de manifestările literare şi culturale ale epocii, pe care Eugen Lovinescu le urmăreşte cu tenacitate. „Primul critic român integral şi consecvent profesionist”, „animator, judecător şi istoric al literaturii contemporane”, făcând din critica literară „un instrument de orientare a gustului public şi, în acelaşi timp, expresia unei conştiinţe de sine” (Eugen Simion), Eugen Lovinescu s-a dovedit a fi un fidel şi un constructiv receptor al acelui saeculum, al unui „spirit al veacului” său, pe care l-a teoretizat ca pe un element constitutiv al operei de valoare.

În cazul cenaclului literar pe care Eugen Lovinescu l-a condus, instituţia se confundă, într-un anumit sens, cu locuinţa amfitrionului, devotat întru totul vocaţiei sale literare (la orele cinci ale fiecărei după-amiezi, ani întregi s-a aflat, la biroul lui, în aşteptarea „marelui necunoscut”). Lecturile duminicale din strada Ion Câmpineanu nr. 40, apoi de pe Bulevardul Elisabeta frapau prin lipsa oricărui protocol, printr-o principialitate flexibilă şi printr-o maximă toleranţă şi bunăvoinţă (este notorie interdicţia de a se întrerupe fie şi lectura celei mai plictisitoare şi mai lipsite de talent „opere”, pe care criticul o îndura cu stoicism imperturbabil). Cei mai importanţi poeţi, prozatori şi critici interbelici au frecventat, într-un fel sau altul, cenaclul lovinescian.

Ca o mişcare studenţească insubordonată ierarhiilor literare oficiale ale epocii comuniste, pe care le-a şi răsturnat în scurt timp, şi contestatară la adresa generaţiilor anterioare au apărut, în plină dictatură ceauşistă, cenaclurile literare optzeciste: cenaclul Junimea al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti coordonat de Ovid S. Crohmălniceanu, cenaclu activ între 1971 şi 1989 (când se autodizolvă) şi devenit pepiniera unor valoroşi prozatori; Cercul de critică literară condus de Eugen Simion, cu o activitate neîntreruptă între 1974 şi 1990, la întrunirile căruia participă aproape toţi reprezentanţii semnificativi ai optzecismului; Cenaclul de Luni al Centrului Universitar Bucureşti, condus de Nicolae Manolescu şi rezistând între 1977 şi 1983, axat pe producţia lirică; cenaclul Universitas, diriguit de Mircea Martin începând cu 1983.

Nucleelor bucureştene ale generaţiei ’80 li se adaugă şi cele din alte centre universitare, din Iaşi, Cluj şi Timişoara. De fapt, „nuclee underground de societate civilă”, şcoli ale democraţiei, toleranţei şi libertăţii de gândire (Mircea Cărtărescu), cenaclurile literare optzeciste lansează o nouă generaţie literară şi dezbaterea în jurul conceptului de post-modernism. Creaţie a unui grup solidar de tineri cultivaţi (de unde şi imaginea omogenă a unei generaţii, în fond, contradictorie şi plină de variaţii) şi conectaţi la gândirea occidentală a anilor ’60-’80, sprijiniţi de critici de marcă - printre mentorii optzeciştilor se numără şi Florin Manolescu, Marian Papahagi, Ion Pop -, acest val de scriitori afirmă o nouă sensibilitate şi o nouă paradigmă literară.

Demonstrând un remarcabil gust pentru teoretizare (susţinut în şi de reviste cum ar fi „Echinox” din Cluj, „Dialog” şi „Opinia studenţească” de la Iaşi, „Orizont” din Timişoara, „Amfiteatru”, „Caiete critice” - nr. 1-2 din 1986, iniţiat şi coordonat de Eugen Simion, este dedicat Postmodernismului -, „Convingeri comuniste” din Bucureşti), pentru metadiscurs şi poietică - manifeste atât în creaţiile în proză, cât şi în cele lirice -, optzecismul va duce la modificarea criteriilor literarităţii prin interesul său pentru autenticitate şi „poezia cotidianului”, realism şi biografism, experimentalism şi textualism. În acest sens, Cercul de critică literară condus de Eugen Simion - un autorizat cunoscător al mişcării de idei din critica europeană, calitate care se întâlneşte benefic cu aspiraţiile generaţiei optzeciste - a contribuit în mod esenţial la cristalizarea fundamentelor teoretice ale postmodernismului românesc.

Direcţiile principale ale optzecismului s-au conturat încă din volumele colective în care au debutat mulţi dintre scriitorii cei mai valoroşi ai acestor cenacluri literare: Aer cu diamante (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan - 1981), Cinci (Bogdan Ghiu, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin - 1982), Desant ’83, antologia de proză scurtă alcătuită şi prefaţată de Ovid S. Crohmălniceanu, care cuprinde nu mai puţin de optsprezece autori (Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Marius Bădiţescu, Emil Paraschivoiu, Hanibal Stănciulescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Valentin Petculescu, Mircea Cărtărescu, Mihai Rogobete, Maria Holmeia - ultimii doi excluşi la reeditarea volumului, în 2000). Dintre critici, pot fi amintiţi Valentin F. Mihăescu, Paul Dugneanu şi Andrei Grigor.

Strategia volumelor colective o adoptă, în epocă, şi cei zece poeţi germani incluşi în antologia Vânt potrivit până la tare (1982), realizată de Peter Motzan şi tradusă în româneşte de Ioan Muşlea, dar şi alte grupuri-epifenomen ale optzecismului, precum cel alcătuit din poeţii braşoveni Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, aşa-numiţii „maşscriişti” din Pauză de respiraţie (1991), ori participanţii la mai tânărul cenaclu Litere, condus la Facultatea de Litere din Bucureşti de Mircea Cărtărescu: Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe (Tablou de familie, 1995), Ioana Vlaşin, Iulian Băicuş, Cecilia Ştefănescu, Marius Ianuş, Angelo Mitchievici, Victor Nichifor şi Doina Ioanid (Ferestre ’98,1998).

Check Also

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …