Celţii

Între secolele al VI-lea şi al IV-lea î.Hr. sosiră în Anglia şi Irlanda valuri succesive de triburi de păstori şi de războinici, care, puţin câte puţin, luară locul iberilor. Triburile aparţineau unui popor numit celt, care ocupase imense teritorii în valea Dunării, la nord de Alpi şi în Galia. De ce migrau aceste triburi? Probabil pentru că popoarele de păstori sunt silite să-şi urmeze cirezile, împinse de foame spre noi păşuni. Fără îndoială că au intervenit şi cauze omeneşti: un şef aventuros, dorinţa de cuceriri, presiunea din partea altui popor mai puternic.

Migraţiunile acestea fură încete şi continue. Un clan traversa Canalul Mânecii, se instala la marginea mării. Un alt clan îl alunga, iar acesta mergea mai departe, gonindu-i la rândul său pe indigeni. Triburilor celte le plăcea să se războiască, chiar şi între ele. Erau formate din bărbaţi înalţi şi puternici, mâncători de carne de porc şi de terci de ovăz, băutori de bere şi destoinici conducători de care.

Scriitorii latini şi greci îi zugrăveau pe celţi ca pe un popor de statură înaltă şi slabă, cu pielea albă, părul blond. În realitate existau şi o mulţime de celţi bruni, şi învingătorii, ca să organizeze la Roma parăzi cu prizonieri corespunzători tradiţiei populare, trebuiau să-i trieze şi să le vopsească părul. Celţii înşişi îşi făuriseră un model ideal al rasei lor, de care căutau să se apropie cât mai mult. Îşi decolorau părul şi îşi pictau corpul în culori pastel; de aceea romanii îi supranumiră mai târziu pe celţii din Scoţia picţi, adică oameni pictaţi.

În lunga şi înceata invazie celtică, istoricii disting două valuri principale: primul, format din goideli sau gaeli, care dădură limba lor, gaelica, Irlandei şi regiunii de munte din Scoţia; al doilea, format din britani, sau prytoni, a căror limbă a devenit limba galilor şi a bretonilor din Franţa. În Anglia invaziile germanice au dus mai târziu la dispariţia limbilor celtice. Au supravieţuit numai câteva cuvinte din viaţa domestică, salvate de femeile celte care s-au căsătorit cu învingătorii, ca cradle (leagăn), şi nume de locuri. Avon (râu) şi Ox (apă) sunt rădăcini celtice.

Denumirea Londrei, London, în latineşte Lundinium, trece drept o denumire celtică analoagă cu aceea a satului francez Londinieres. Mult mai târziu, cuvinte celtice aveau să fie reimportate în Anglia de către scoţieni (clan, plaid, kilt) şi de către irlandezi (shamrock, log, gag). Cuvântul slogan din publicitatea americană vine din celtă şi înseamnă „strigăt războinic”. Cât despre cuvântul britan sau pryton, el însemna: ţara oamenilor tatuaţi. Când grecul Pytheas ajunse în aceste insule în anul 325 î.Hr., el le dădu denumirea de pretanice, denumire care s-a păstrat aproape neschimbată.

Pytheas era un grec din Marsilia, matematician şi astronom, însărcinat de către o asociaţie de negustori cu explorarea Atlanticului. El, cel dintâi, a îndreptat farul istoriei spre o regiune obscură pe care oamenii din timpul său o considerau marginea universului. În aceste locuri fabuloase, Pytheas a găsit o ţară relativ civilizată. Omul Mediteranei a fost surprins de mareele Atlanticului; el a notat că poporul de acolo cultiva grâu, dar că era nevoit să-l treiere în hambare acoperite, din pricina climei umede.

Britanii pe care i-a observat beau un amestec de grăunţe fermentate şi de miere şi făceau comerţ de cositor cu porturile galice de pe continent. Două sute de ani mai târziu, un alt călător, Poseidonius, ne descrie chiar minele de cositor, modul cum se transportau lingourile pe spatele măgarilor şi al cailor şi apoi cu corăbiile, până la insula Ictis, care trebuie să fie Mont-Saint-Michele. Traficul era destul de important pentru a justifica folosirea unei monede de aur, pe care celţii o copiaseră după staterele lui Filip din Macedonia. Prima monedă bătută în Anglia purta capul lui Apollon, ceea ce este un simbol destul de grăitor al originii mediteraneene a acestei civilizaţii.

Cel mai bun document pe care-l posedăm cu privire la viaţa celţilor este mărturia lui Cezar. Fiecare oraş, fiecare târg şi aproape fiecare familie erau divizate în două fracţiuni. Mai-marii fiecărei partide îşi proteguiau partizanii lor. Aceste popoare n-aveau simţul statului şi n-au lăsat nici o moştenire politică. Statul, în Anglia şi în Franţa, este o creaţie deopotrivă latină şi germanică. Celţii, care, uniţi, ar fi fost invincibili, îşi depreciau prin certurile lor bravura şi inteligenţa.

Clanul celt nu era un clan totemic, ci un clan familial, ceea ce creează legături mai puternice, dar constituie un obstacol în calea dezvoltării unor societăţi mai largi. Tot astfel se vede cum în ţările de origine celtică familia a rămas unitatea vieţii sociale. La irlandezi, chiar şi la cei care au emigrat în Statele Unite, politica rămâne o afacere de clan. Din timpul lui Cezar clanurile familiale „aveau gustul culorilor, al emblemelor, al blazoanelor... Tartanele clanurilor scoţiene au poate o origine celtică”.

Cezar apreciază că viaţa în comunitatea rurală, cu câmpiile şi păşunile comune, care vor juca un rol atât de important în istoria Angliei, este proprie germanilor. Ea n-ar fi fost compatibilă, la celţi, cu sistemul de facţiuni pe care l-a descris. De altfel, pentru aceşti nomazi abia statorniciţi, agricultura era mai puţin importantă decât vânătoarea, pescuitul şi creşterea vitelor. În Ţara Galilor, până în Evul Mediu, populaţia îşi muta cătunele pentru a găsi noi terenuri de vânătoare, de păşuni sau chiar de cultivat.

Clasa cea mai onorată era aceea a preoţilor, sau druizilor. Nimic nu seamănă mai mult cu aceşti druizi decât brahmanii din India sau magii din Iran. Multe din credinţele celtice amintesc de Orient. Greva foamei, practicată de irlandezi, este dharna a indienilor: brahmanul posteşte la uşa adversarului său până ce obţine satisfacţie. Pe vremea lui Cezar, în Britania se găseau cei mai renumiţi druizi.

Ei se adunau în fiecare an într-un punct central, poate la Stonehenge, dar Sfânta Sfintelor era pentru ei insula Mona (Anglesey). Galii sau belgii care voiau să dobândească o cunoaştere aprofundată a doctrinei se duceau să se instruiască în Britania. Acolo învăţau un număr mare de versuri care conţineau preceptele sacre. După învăţătura druizilor, „moartea nu-i decât o schimbare a locului, căci viaţa continuă, cu formele şi bunurile sale, în Lumea Morţilor, care constituie o rezervă de suflete disponibile... Se pare că pentru ei capitalul de suflete nu era limitat la specia umană şi că ei credeau în metempsihoză”, ceea ce reprezintă încă o trăsătură comună cu Orientul.

Între celţii din Britania şi belgi, care trăiau de cealaltă parte a Canalului Mânecii, existau legături strânse şi constante. În momentul invaziei romane, celţii din Britania trimiseră întăriri fraţilor lor de pe continent. Cezar remarcă totuşi că celţii din insule erau mai puţin bine înarmaţi decât cei din Galia. Celţii din Galia părăsiseră carele de luptă, instrument arhaic, pentru că găsiseră în câmpiile din sud destui cai buni. Britanii, care nu posedau cai în stare să poarte un oştean, luptau întocmai ca războinicii lui Homer şi aveau încă, în loc de cavalerie, o pedestrime purtată.

După înfrângerea lor, celţii, inteligenţi şi adaptabili, imitară bucuroşi civilizaţia romană, atât în Britania cât şi în Galia. „Profesorii gali, formaţi la şcoala druizilor, au fost aceia care au dat Galiei cultura sa clasică... Mai târziu, în timpul Evului Mediu, călugări irlandezi vor readuce în Europa cultul literaturii greceşti şi latine”. Dar celţii n-au fost numai nişte buni agenţi de transmisie ai unei culturi străine. Ei înşişi aveau gustul artelor şi ornamentaţiile în spirală de pe armele lor, de pe bijuteriile şi obiectele de olărit dovedesc mai multă fantezie decât au avut vreodată romanii.

Ei au adus literaturii europene simţul oriental al misterului şi o concepţie dramatică despre fatalitate care le este proprie. Poate că mai ales, prin istoria lui Tristan şi a Isoldei şi prin aceea a regelui Arthur geniul celtic şi-a lăsat amprenta sa în Europa. Elementele celtice, păstrate în vestul insulelor, au jucat un mare rol în formarea Angliei moderne. În secolul al XX-lea vom găsi guverne engleze prezidate şi armate engleze comandate de celţi din Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda.