Celţii pe teritoriul Daciei

Celţii formau ramura cea mai de vest a indo-europenilor. Din punct de vedere lingvistic, ei aparţin grupului kentum, limba lor fiind mai de aproape înrudită cu limbile italice. Ei înşişi se numeau celţi, după cum apar în cele mai vechi texte; în latineşte, Celtae. Numele a aparţinut iniţial probabil unui singur trib, cu care au venit întâia oară în contact grecii şi romanii. Mai târziu capătă un sens generic şi numele de galli, la început tot denumirea unui trib, sau Galatai, după cum se numeau cetele care au pătruns în anii 279-278 î.Hr. în Macedonia, Tracia, Grecia şi Asia Mică.

Numele celţilor apare întâia oară în secolul al VI-lea î.Hr. la Hecateu din Milet, apoi la Herodot, care îi menţionează la Dunărea superioară. După o altă ştire, provenind probabil de la acelaşi Hecateu, celţii erau aşezaţi încă din secolul al VI-lea în regiunea cursului superior al Rinului şi a Dunării superioare. Se pare, de asemenea, că ei au pătruns în Peninsula Iberică încă din secolul al VI-lea î.Hr.

Din aşezările lor din Franţa şi Germania de sud, ei continuă să se răspândească până la începutul secolului al III-lea î.Hr., dată la care expansiunea lor va ajunge la punctul culminant, ocupând părţi din insulele britanice, aproape întregul teritoriu al Franţei şi al Italiei de nord. Părţi însemnate din Europa centrală sunt de asemenea ocupate de celţi. Spre răsărit, ei ajung până în Dacia şi în regiunile din nordul Mării Negre.

Tradiţia literară nu permite urmărirea neîntreruptă a pătrunderii cerţilor spre Italia şi Europa centrală; ea ne arată însă că expediţiile lor de jaf comportau atacuri violente care provocau panică. Astfel în anul 387 ei ocupă Roma, iar în 278 î.Hr. devastează sanctuarul de la Delfi. Până la urmă, celţii occidentali nu rezistă presiunii germanilor dinspre răsărit, care îi împing peste Rin şi nici ofensivei romanilor dinspre sud, care va culmina cu ocuparea Galliei de către Caesar. Cea mai mare parte a triburilor celtice din cuprinsul imperiului roman este cu încetul romanizată. Elemente etnice celtice au contribuit la formarea popoarelor francez şi englez.

Stadiul de dezvoltare social-economică la care ajunseseră celţii în perioada contactului lor cu dacii corespunde, dar numai în linii mari, cu stadiul unora din triburile dacice. Chiar la celţi, această dezvoltare nu era egală la toate triburile. Dezvoltarea forţelor de producţie şi intensificarea schimburilor comerciale au dus la destrămarea relaţiilor de comună primitivă, mai ales la triburile care erau în contact cu lumea clasică.

Spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. celţii au atins ultimul stadiu al descompunerii orânduirii comunei primitive. Aristocraţia tribală stăpânea pământuri întinse şi sclavi. Se formează un tip de aşezări întărite de caracter cvasi-orăşenesc, aşa-numitul oppidum, aşezări care sunt centre de meşteşugari, de comerţ şi - deseori - politice. Din aristocraţie se recruta şi cavaleria celţilor, care va deveni principala lor forţă militară.

Celţii au fost buni agricultori. Foloseau pluguri cu brăzdar de fier şi, pentru a obţine recolte bogate, practicau sistemul trienal de cultivare a pământului. Ei erau de asemenea constructori. Fortificaţiile lor, alcătuite din ziduri de piatră întărite cu bârne de lemn, erau deosebit de puternice. Printre meşteşugurile cele mai mult practicate de celţi a fost metalurgia şi îndeosebi prelucrarea fierului, dar şi olăria, la care introduc întrebuinţarea roţii şi care ajunge la o remarcabilă perfecţie. Expansiunea celţilor a adus cu sine unificarea culturii materiale într-o bună parte a Europei. Vehiculând elemente de cultură de origine greco-etruscă şi mai târziu romană, dar şi originale, celţii au contribuit mult la ridicarea nivelului cultural în regiunile în care s-au aşezat.

De pe teritoriul Ungariei de azi, unde celţii se stabiliseră în prima treime a secolului al IV-lea î.Hr., ei pătrund pe mai multe căi în Transilvania. Această pătrundere se face începând cu sfârşitul secolului al IV-lea sau cu începutul secolului al III-lea î.Hr. În pasajul din Arrian, care este cea mai veche ştire literară despre prezenţa celţilor în apropierea României, nu este vorba de celţi stabiliţi pe teritoriul României de azi. Descoperirile arheologice ne îndreptăţesc să presupunem că înaintarea celţilor în România se va face pornind de la marele cot al Dunării, la Vacz, pe două căi principale şi anume pe valea Someşului şi pe valea Mureşului.

La aceste două căi se adaugă şi drumul pe valea Dunării, pe care celţii par a fi pătruns ceva mai târziu în Oltenia. Grupul descoperirilor din Oltenia este răspândit în partea de sud a regiunii Craiova pătrunzând spre nord până în depresiunea Tg. Jiu, după cum arată un mormânt celtic găsit la Corneşti. Acest grup îşi are corespondentul şi la sud de Dunăre, în Bulgaria.

Pătrunderea celţilor pe valea celor două mari râuri ardelene pare a se fi. petrecut, în linii mari, în aceeaşi perioadă, deşi cele mai vechi descoperiri celtice din Transilvania şi în general din întreaga noastră ţară, provin din teritorii situate la sud de Mureş. Este vorba de descoperirea de la Silivaş, nu departe de Aiud şi de cele de la Mediaş. Din valea Mureşului celţii se răspândesc şi în văile Târnavelor şi Oltului, pătrunzând până în colţul de sud-est al Ardealului.

Grupul de nord, someşan, pătrunde până aproape de Bistriţa, după cum arată descoperirile făcute în 1953 la Galaţii Bistriţei. Nu este deloc exclusă, ba e chiar probabilă o pătrundere de triburi celtice şi în părţile răsăritene ale Daciei, venind din Europa centrală şi ocolind Carpaţii pe la nord. Nu cunoaştem până acum aşezări celtice precis identificate pe teritoriul Daciei. Toate cele câteva zeci de descoperiri cunoscute, de caracter celtic, provin din morminte şi acestea numai uneori sigur identificate, alteori doar presupuse.

Afară de mormântul de la Silivaş, care conţinea printre altele un coif de fier, de tip mai vechi, italic, lucru pentru care fusese greşit datat la sfârşitul veacului al V-lea î.Hr., fără să se ţină seama de faptul că acest tip a avut o viaţă lungă, nici de faptul că celelalte obiecte din mormânt datează descoperirea în jurul anilor 300 î.Hr., sunt de menţionat încă odată mormintele de la Mediaş, cuprinzând vase de lut, coliere şi brăţări de bronz, o zăbală, o foarfecă, un cuţit de fier etc.

Mormintele celtice de pe teritoriul Daciei datează din secolul al III-lea şi al II-lea î.Hr. Atât cât permit observaţiile care s-au putut face cu prilejul descoperirilor, s-ar părea că ele sunt exclusiv morminte de incineraţie. Oasele incinerate erau depuse de obicei pe pământ, lângă urnă, dar în unele locuri, ca la Mediaş sau la Dipşa, de pildă, chiar în urnă. Nu cunoaştem morminte tumulare, nici morminte cu un inventar deosebit de bogat. Celţii au practicat în acelaşi timp atât inhumaţia cât şi incineraţia, dar în Dacia ei practică incineraţia.

Deşi uneori incomplete sau lipsite de observaţiile ştiinţifice necesare, descoperirile celtice de pe teritoriul României ne permit să tragem unele concluzii asupra culturii materiale a celor cărora le-au aparţinut. Cele 40-50 de descoperiri celtice din Dacia ne permit să cunoaştem în primul rând armele, ceramica şi podoabele celţilor. Astfel, spada de fier celtică, cu două tăişuri, lungă de aproximativ 1 m, s-a găsit în numeroase locuri, atât în Ardeal cât şi în grupul descoperirilor din Oltenia de sud. Acest ultim grup, compus din vreo 20 de descoperiri, este caracterizat mai ales prin prezenţa spadei, de multe ori îndoită ritual, în morminte (la Băbeni-Olteţ, la Călăraşi, lângă Gura Jiului, la Gruia, Gârla Mică şi în alte locuri - ca şi în Ardeal, la Toarcla, Aiud, Dipşa).

O altă armă obişnuită a celţilor este lancea lungă, de fier, pe care o găsim de asemenea uneori îndoită ritual. Apare în unele cazuri asociată cu spada de fier, de exemplu la Pecica, Apahida şi Band. O găsim de asemenea în grupul oltean, în vreo zece locuri, în unul sau. mai multe exemplare. În afară de spadă şi lance, celţii aveau un cuţit greu, aşa-numitul cuţit de lovit, care servea ca armă.

Îl găsim în câteva locuri din Ardeal, în timp ce în Oltenia el este înlocuit cu cuţitul curb traco-getic, pe care celţii l-au împrumutat de la populaţia locală. Găsim de asemenea, în diferite locuri din Transilvania, la Curtuiuşeni, Cristurul Secuiesc şi Toarcla, morminte în care s-au descoperit resturile unor care de luptă. Acest lucru ne arată că celţii din Dacia mai întrebuinţau încă acest mijloc de luptă, care mai târziu va dispare.

Câteva descoperiri din Ardeal şi din Oltenia conţin şi zăbale de fier. Tot influenţei celtice se datorează şi prezenţa pintenilor în Dacia. Se găsesc, de asemenea, în câteva descoperiri, ca de exemplu la Apahida, la Dezmir şi la Dobrosloveni, fragmente de scut. Un alt obiect, pe care se pare că l-au adus celţii pe teritoriul României, este foarfecă. Ea are forma foarfecii de tuns oile. O găsim la Apahida, Dezmir etc.

În afară de arme şi de unele unelte (cuţite, foarfeci), inventarul mormintelor celtice ne ajută să cunoaştem şi podoabele pe care le purtau atât bărbaţii, cât şi femeile. Este vorba de brăţări şi coliere de bronz şi de fibule, cu care ei îşi prindeau veşmintele. Găsim aceste fibule, fie din bronz, fie din fier, atât în Ardeal cât şi în Oltenia. Este locul să amintim aici că dacii au imitat în argint una din formele fibulei celtice, fibula cu aşa-numitele „noduri” pe arc.

O categorie specială de podoabe e reprezentată de brăţările din bronz formate din mai multe semiove („jumătăţi de ou”) mai mari sau mai mici, care se purtau atât pe braţ, cât şi pe picior. Ele sunt caracteristice mai ales pentru grupul de nord din Ardeal, unde apar la Apahida, Jucu de Sus, Valea lui Mihai, Diosâg, Sântioana, Dipşa şi Şilindru. Descoperiri celtice răzleţe se semnalează şi în Moldova: cea mai de nord, chiar din toată România, este cea de la Glăvăneştii Vechi, unde s-a găsit un schelet având la piciorul stâng o verigă tipic celtică. Din Moldova este amintită şi o sabie celtică.

Cea mai importantă descoperire celtică din România o formează cimitirul de la Apahida, unde s-au săpat, la începutul veacului, 21 de morminte. Mormintele datează din jurul anului 200 î.Hr. Ele ne permit să cunoaştem mai de aproape ritul de înmormântare şi, în afară de elementele culturale pe care le-am menţionat, şi ceramica celtică. Această ceramică, de culoare neagră-cenuşie, lucrată cu roata, pe care o cunoşteam de altfel şi din alte locuri, o găsim aici reprezentată într-o cantitate mai mare. Roata olarului, pe care geto-dacii au cunoscut-o prin intermediul tracilor de la greci, a fost probabil introdusă în vestul şi nord-vestul ţării de celţi.

Amintim că în unele morminte de la Apahida şi în alte locuri s-au găsit şi oase de porc. Se pare că celţii erau mari iubitori de carne de porc, dar e probabil că porcul domestic sau mai degrabă cel sălbatic, a jucat şi un anumit rol legat de credinţele lor religioase. Acest lucru ni-l arată şi figurinele de bronz, reprezentând un mistreţ, dintre care s-a găsit un exemplar şi la noi, la Luncani (fost Grind, lângă Turda).

În ceea ce priveşte tipul antropologic al celţilor de pe teritoriul României s-a ajuns la concluzia că scheletele celtice găsite pe Ostrovul Şimian (judeţul Mehedinţi) au trăsături mediteraneene. Aceluiaşi tip antropologic îi aparţine şi scheletul celtic descoperit la Glăvăneştii Vechi (lângă Iaşi). Dată fiind marea variabilitate antropologică a triburilor celtice, se poate presupune prezenţa în structura triburilor celtice din România şi a influenţelor mediteraneene.

Check Also

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …

Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. …