Cele mai vechi ştiri bizantine despre trecutul românesc la Dunăre. Românii dunăreni şi Imperiul româno-bulgar. Relaţii cu Ungaria. Cele dintâi înjghebări de state. Lupte pentru neatârnare

La început, soarta poporului romanic din răsărit stă în legătură cu întâmplările istoriei bizantine, „imperiale”. Manuil Comnenul, în măreţele sale planuri de stăpânire universală, visează o subjugare a nesupusului regat barbar, „hunic”. Restauratorul Romei răsăritene se gândeşte la o expediţie prin Muntenia şi Moldova de astăzi: pe această cale el vroia să atace Ungaria, dinspre Ardeal. Mai înainte, sub Alexe, trupele bizantine, pornind de la Vidin, înaintaseră împotriva cumanilor până la „fluviul de dincolo de Dunăre”, într-un marş care ţinu trei zile.

Prin satele din Muntenia răsăriteană ajunse Andronic, ruda şi competitorul împăratului, până la Halici, şi în povestirea aventurilor sale sunt pomeniţi anume aceşti „vlahi”. În acel război împotriva ungurilor, Alexe Protostratorul trece cu mulţi mercenari peste Dunăre, pentru a ataca pe duşman „din ţinuturile care mai înainte erau unite cu dânsul”, pe când Leon Batatzes cu o forţă armată îndestulătoare îşi începe operaţia de la cetăţile pontice, „luând cu el o mare ceată de vlahi, despre care se spune că ar fi coloni italici de odinioară”.

Dar după marele Comnen nu se renunţă numai la aceste mari planuri de cucerire; chiar graniţa dunăreană trebuie socotită mai degrabă ca pierdută. Şi, când regiunea dintre marele fluviu şi Hemus căzu, ca zonă sistematic prădată, în mâinile românilor care se răsculară, împrejurările de la nordul Dunării nu mai ofereau nici un interes stăpânilor şi scriitorilor bizantini. Îndată după cei dintâi dinaşti români, statul de pustiire şi prădăciune ajunse o imitaţie a primului tarat bulgar, şi văile până aici străbătute numai în treacăt veniră acum în deplină stăpânire a ţarilor de obârşie bulgară, care, părăsind munţii, se aşează cu dinadinsul în Târnova, noua capitală, şi domnesc mai mult paşnic.

Până la căderea noii creaţii politice, tot ce se petrecu pe ţărmul stâng al apei străine şi duşmane era cu totul indiferent pentru Bizanţ, şi, când turcii în veacul al XIV-lea puseră capăt rămăşiţelor acestei împărăţii bulgare, „romanii răsăriteni” de limbă greacă erau ei înşii aşa de slabi şi aşa de aproape de pieire, încât privirea nu le mai putea fi aţintită asupra întâmplărilor din depărtare. De aceea şi izvoarele bizantine asupra istoriei românilor seacă aproape îndată, după ce abia începuseră oarecum să curgă.

În primul imperiu bulgar, cultura bizantină împrumutată dăduse roade literare, dar chiar în acele vremuri mai bune această literatură mai mult religioasă luminează numai în slabă măsură faptele şi împrejurările istorice. În vremea când bulgarii au fost supuşi, stăpânitorii greci înălţaseră, ce-i drept, viaţa culturală, cel puţin în sensul lor, prin grecizarea Bisericii, şi, când cei din urmă stăpânitori naţionali ai taratului din nou înviat pieriră, discipoli de-ai marelui învăţător, patriarhul Eftimie, rătăciră pretutindeni prin ţările vecine şi duseră în lume, pe lângă anumite alte cunoştinţe, o limbă slavă, bisericească şi politică, acum formată. Dar, ca şi mai înainte, o cronică nu se dezvoltă nici acum în împărăţia slavă, şi astfel nici din partea bulgarilor nu avem ştiri despre românii învecinaţi cu ei.

Analele sârbeşti sunt prea zgârcite pentru epoca mai veche şi se ocupă aşa de exclusiv cu întâmplările sârbeşti, încât nici din ele nu se pot câştiga lămuriri asupra unui popor vecin care nu poseda încă o istorie politică propriu-zisă. Însemnările cronografice ruso-haliciene sunt încă şi mai sărace şi aparţin abia unei epoci mult mai târzii. Numai izvoarele ungureşti, oferă pentru istoria românilor un material mai bogat, şi, privit într-o lumină adevărată, chiar mai însemnat decât s-ar putea crede dintru început; el serveşte mai ales pentru timpul până la întemeierea unui stat şi pentru timpul în care noile formaţiuni se întâmpină în proporţiile încă foarte modeste ale consolidării lor. Pomenirea „valahilor” în numeroase documente ale regilor unguri stă în legătură cu un lung proces de dezvoltare istorică, ce s-a petrecut în sud-est către sfârşitul evului mediu.

Bulgarii, în noua lor apariţie politică, şi mai ales sub puternicul şi norocosul ţar al „bulgarilor şi grecilor”, Ioan Asan al II-lea (1218-1241), care întrunea pe lângă numele tatălui pe acela al marelui, „împărătescului” său unchi, îşi puseră ca ţintă restaurarea imperiului ortodox din Constantinopol în formă bulgară. Acest plan nu izbuti din pricina împotrivirii concurenţilor tesalioţi şi asiatici, care prin obârşie şi naţionalitate păreau mai curând îndreptăţiţi să se înfăţişeze ca moştenitori ai sfintei coroane constantinopolitane, precum şi din alte întâmplări neprevăzute. După moartea cuceritorului, Ioniţă, şi aceea a nepotului său, Ioan Asan, organizatorul, imperiul de concurenţă din Târnova nu mai avea atâta putere, cât să prefacă într-o realitate „marea idee” a timpului, iar pentru vecinii sârbi nu sunase încă ceasul.

Statul rusesc din Halici, care înainta spre miazăzi prin îndrăzneţe expediţii de aventură şi printr-o înceată întindere a populaţiei sale, nu putu ajunge graniţa dunăreană, şi totul, fapte şi oameni, se nărui. Stăpânirea turanică asupra şesurilor şi dealurilor româneşti, în nemijlocită legătură cu stepa, sub pecenegi, cumani şi în sfârşit sub tătarii ce apar în veacul al XIII-lea, nu avu nici o trăinicie, cu toate uriaşele succese momentane, care umplură lumea de groază şi admiraţie.

Acum era rândul ungurilor; ei trebuiau să încerce a dezlega în folosul lor chestia orientală a veacului al XIII-lea şi al XIV-lea. De trei ori porniră ei la lucru cu noi forţe adunate, şi, când ideea unei singure stăpâniri asupra răsăritului se dovedi ca o nălucire romantică, pe atât de goală, pe cât de ispititoare, popoarele mai mici îşi luară ele singure vremelnic conducerea soartei lor, - până la ivirea unui nou „împărat” păgân, care stăpâni o jumătate de mileniu după felul asiatico-roman.

Despre o împărăţie propriu-zisă a lui Ioniţă nu poate fi vorba, căci ea nu se trădează prin nici o măsură de organizare. Sângerosul erou trebuie să dăinuiască şi în amintirea istorică tot aşa cum era în realitate, deci ca incendiar, asediator, jefuitor, pătimaş „ucigător de greci”, pe lângă care să observăm că nu-i displăcea nici uciderea latinilor. Pentru ca din oraşele rar presărate ici şi colo, în „împărăţia” sa, oraşe care abia se ridicau pe încetul din sfărâmarea în care le adusese cucerirea, să alcătuiască un stat, fie chiar şi numai unul după noţiunile primitive orientalo-medievale, pentru aceasta el, neobositul, nu avu timp; demonul răsplăţii pentru mizeria multă vreme îndurată îl mână, ca reprezentant al elementului subjugat negrecesc, la luptă împotriva partizanilor împăratului bizantin de ambele confesiuni.

Ce vroia el să fie, sare în ochi imediat ce cercetezi puţinele izvoare. Că era un „vlah”, că în toată tinereţea sa „vlahizase” în munţi pe urma turmelor sale, înainte ca fraţii să se amestece cu cutezanţă în afacerile politice, acestea desigur că nu le făgăduia el. Dar desigur, iarăşi, că marele şi naivul oştean nu era în stare să traducă pe „vlah” cu român sau armân şi de aici să derive o origine romană, cum s-ar putea crede după unele jocuri de cuvinte din măgulitoarele scrisori papale adresate lui. Ce ştia el şi sălbatecii lui tovarăşi - principele „Belota” (Balotă) şi alţii de sama lui - de vechea Romă glorioasă?

Ei nu cunoşteau decât doar jalnica neo-romanitate, o romanitate care se târa în umilinţă şi se jăluia, şi în „cărţile” bulgăreşti de acasă stăteau scrise despre aceşti romei, cu roşu semn de biruinţă, numai înfiorătoare povestiri de război, care încurajau şi ispiteau pe urmaşi. Dar Ioniţă, ca şi înaintaşii lui de alt neam şi altă rasă, care se iviseră în alte ţinuturi, nu ura şi nu despreţuia totuşi până într-atâta pe greci, încât să nu-şi fi pus în gând să-i subjuge. Dimpotrivă, ca rege barbar în Balcani, în apropierea unei a doua Rome, avu şi el, ca şi ei, acei glorioşi ţari ai trecutului bulgar, şi ca şi fratele său Petru, care ceruse de la împăratul apusului ca dar „corona imperialis regni Grecie”, năzuinţa de a întemeia un nou imperiu de răsărit de naţie bulgară.

Când încălţă coturnii de purpură şi-şi spune împărăteşte Kaloioan, el visa un imperiu slav al „bulgarilor şi grecilor”, Blăgaromu i Grăcomu, şi puse acest titlu de imperator în fruntea scrisorilor şi decretelor sale. Şi, atâta timp cât „frâncii spurcaţi” pângăriră cu uzurparea lor nelegiuită pământul oraşului împărătesc, mulţi greci, mai ales din ţinuturile răsăritene tracice, nu se purtară duşmăneşte faţă de o astfel de năzuinţă a stăpânitorului „drept-credincios” din Târnova.

Dar, la cetirea negocierilor urmate cu trei veacuri înainte între predecesorul său Boris Mihail şi Papa Nicolae , într-un acces de vicleană naivitate, îi dădu lui Ioniţă în gând să îndrepte scrisori omagiale către „Anticristul” din Roma, şi politica zilei a lăsat să apară şi aceasta ca potrivit scopului. Sosiră deci la Cancelaria papală neobişnuite scrisori bulgăreşti de la „ţarul bulgarilor şi grecilor”; ele trebuiau să fie traduse pe greceşte, şi înfăţişau atunci pe latineşte jalbe din partea lui „imperator Bulgarorum et Romanorum”.

Dar nu se putea răspunde pe tonul acesta puternicului „rex” de sânge ţărănesc, dacă nu voiau să jignească pe fiii drept-credincioşi ai Bisericii din Palatul imperial latin de la Constantinopol. Diplomaţii preoţi romani se purtară aşa, parcă ar crede în origina princiară a lui Ioniţă şi ar vedea în pomenirea „predecesorilor” săi Simion, Petru şi Samuil împlinirea unei datorii de nepot faţă de aceşti strămoşi ai săi; ei întrebuinţară în răspunsul către dinastul din Târnova, ca mijloc bun de convertire şi aţâţător al vanităţii omeneşti, o aluzie la originea romană a pretendentului la coroana împărătească, aluzie dedusă din titulatura ţarilor.

Însă, pentru că Ioniţă şi soldaţii săi erau cunoscuţi în toată lumea catolică drept vlahii cei răi - şi vestea aceasta pătrunse în apus de la greci prin latini -, secretarii Curţii romane întrebuinţară, din greşeală, în titlul imperatorului de păstori, jignitorul nume de „vlahi” în locul numelui de „romani răsăriteni” şi astfel rezultă în scrisorile papale dinainte şi după încoronarea de la Târnova titlul, curat monstruos pentru dregătorii contimporani ai Cancelariei răsăritului, de „Bulgarorum et Blachorum rex”. Dealtfel, la locul cuvenit, unde mândria foarte sensibilă a omului ajuns o cerea, aceasta se traducea, aşa cum va fi pretins conducătorul vlahilor împodobit cu numele împărătesc de Kaloioan.

Despre stăpânirea lui Ioniţă pe malul stâng al Dunării nu avem nici o mărturie, şi, dacă ne gândim că el trebuia să-şi adune toate forţele pentru a înainta împotriva Traciei şi a Constantinopolei, care-l ameţea, putem admite cu siguranţă că el nu găsi timp de ceartă cu cumanii, aliaţii săi foarte preţuiţi şi folositori, pentru pretinse drepturi de supremaţie asupra sărăcăcioaselor ţinuturi mlăştinoase a Vlahiei dunărene . Când ţarul bulgăresc acuză pe vecinul său unguresc ca deţinător pe nedrept a „câtorva episcopate, care ar fi fost distruse de dânsul”, explicaţia este foarte simplă.

În primii ani ai veacului al XII-lea, când în Bizanţ nu se putea aştepta nici un restaurator de talia cu adevărat împărătescului Manuil, în Belgradul de la Adriatica fusese chemat un rege unguresc, Coloman, ca stăpâni tor asupra Croaţiei; şi Dalmaţia, cu toată pisma veneţienilor, se unise cu dânsul. Şi banii bosniaci căutară ocrotire la puternicul vecin împotriva poftelor de cucerire imperială, iar al doilea urmaş al lui Coloman, rege al Ungariei, Sirmiei, Croaţiei şi Dalmaţiei, era şi rege al Ramei, ceea ce are să însemne Bosnia.

Succesele expediţiilor bizantine şi neînţelegerile pentru această împătrită coroană nimiciră, ce-i drept, pentru o bucată de vreme acel imperium unguresc de la Dunăre şi Adriatică, dar cu toate acestea aici se găsea o forţă într-adevăr tânără, pe când măreaţa figură împărătească a lui Manuil licărise numai pentru o clipă, ca o arătare din Marea Moartă a grecităţii putrede.

În alianţă cu Papii, care vedeau în regii unguri reprezentanţi ai credinţei catolice în necontenită luptă împotriva shismei şi a ereziei patarenice şi pavlichiene, urmaşii lui Coloman şi Bela se pregătiră de o nouă expediţie spre răsărit, şi numai noi învrăjbiri familiare îi împiedecară. Banul bosniac trebui să primească în grabă dogma Bisericii romane - în 1203, un an înainte de încoronarea romană a lui Kaloioan - pentru a scăpa de pieire.

Dar încă înainte de începutul noului veac, fratele regelui unguresc, care apare ca „dux” al Dalmaţiei, Croaţiei şi Hemului, onorează Serbia cu prezenţa sa războinică. În anul 1202, marele jupan Ştefan a fost izgonit din acest „regnum” al său de o oaste ungurească, pe care o comandă însuşi regele, şi de acum titlul „Rasciei”, Serbiei, apare lângă celelalte în titulatura, ce suna împărăteşte, a stăpânitorului de la Dunăre.

Dar după părerea vecinului slav, care nu-şi găsea în întreaga peninsulă seamăn puterii sale, aceasta era o încălcare a drepturilor sale, şi conform cu obiceiul său, Ioniţă protestă prin jaf. Ca răspuns, regele Emeric, încă în anul 1202 sau 1203, luă în stăpânire ţara bulgărească până la Niş. Acestea erau cele cinci episcopate amarnic tânguite, - deci ele nu erau cumano-româneşti.

Dar într-un stat unde nu există nici o ordine, ba aproape nici măcar o graniţă, chiar şi chestia urmării la tron se dezleagă potrivit împrejurărilor vremelnice. Doi nepoţi ai lui Ioniţă se luptară pentru coroană în acelaşi loc unde „împăratul” căzuse sângerând de mâni ucigaşe. Când în sfârşit biruitorul, Ioan Asan, putu să se prezintă cu demnitate, dispăruse cu totul posibilitatea de a câştigă pământ la nordul Dunării.

În cunoscuta inscripţie din 1230 de pe uşa bisericii din capitala sa, în care el singur se proslăveşte, acest întemeietor de stat, prin care abia totul primi o formă definitivă, vorbeşte numai de biruinţa asupra stăpânitorului împărătesc al „vlahilor” sudici, adică tesalioţi, Teodor Comnenul, asupra grecilor, albanezilor şi sârbilor, a căror ţară şi-o însuşise.

„Frâncii” din Constantinopol - se spune în sfârşit - stăpânesc oraşul sfânt numai în urma îndurării hărăzite lor de adevăratul împărat al Romei răsăritene în schimbul omagiului. În privilegiul comercial pentru negustorii din Ragusa, e vorba de aceeaşi regiune, dar nu se spune nici un cuvânt despre posesiuni peste Dunăre, cu toate că într-un hrisov de aşa natură, tocmai aceasta ar fi trebuit să aibă loc.

La şes, cumanii, după obositoarea participare la războaiele balcanice sub steagurile lui Ioniţă, pierduseră totuşi mult din însemnătatea lor. De aceea un cuceritor străin îşi putea încerca aici norocul, dar stăpânitorii bulgari nu se simţeau chemaţi la aceasta, atâta timp cât de la miazăzi şi apus îi momea o ţară rodnică şi bogată în oraşe. Dar şi pentru regele unguresc era exclusă o asemenea întindere peste graniţa sudică în urma unor evenimente de curând petrecute.

Bosnia devenise sub banul său un stat. Marele jupan al Serbiei fusese mai înainte înălţat la rangul de rege de către legaţii papali, şi acum, după ce reluase din nou şi pe faţă credinţa ortodoxă, pe care în realitate n-o părăsise niciodată, ştia să-şi apere strălucitoarea-i coroană regală împotriva oricui. O ieşire oferea numai expediţia foarte grea şi cu puţine foloase, deşi aducătoare de multe titluri străine, - în spre răsărit.

Sub „sfântul rege” - aşa se numeşte de obicei botezatul „dux” Ştefan Voicu, cel dintâi monarh apostolic al ţării de pradă ungureşti -, ţinuturile de dincoace de Tisa avură multe de îndurat din pricina năvălirilor pecenegilor, şi, pentru a le împiedeca, înţeleptul rege dură o cetate pe ruinele Belgradului slavonesc, de pe apa Mureşului. În apropierea acesteia se întemeiară câteva sate pentru găzduirea apărătorilor ei, soldaţii regali, care, după o veche expresiune ungurească, se numeau iobagiones.

Dar nici aceasta nu păru că-i de ajuns, şi, pentru a da o mai mare trăinicie micii „mărci” de graniţă, regele Geisa, acelaşi pe care-l învinseră şi-l înjosiră bizantinii sub Manuil, chemă oaspeţi de bună voie, hospites, din împrietenitul apus german . Aceştia întemeiară întâi trei mici „sate” cu întinse ocine, sub ai lor honorationes, comites sau „Greben” care-i conduseseră până aici.

Marca „transilvanică”, Ardealul sau Kiraly-Erdely, luă un destul de repede avânt. În această vreme la Rin pofta de emigrare nu era mică - dintr-acolo veniră cei mai mulţi colonişti de mai târziu - şi, în genere, regii ungureşti întreţineau bune relaţii cu vecinii lor apuseni, aşa că astfel de cete de colonişti nu fură oprite în trecere. Pe de altă parte, noii veniţi aflară curând de la populaţia băştinaşă românească, „olahă”, sau peceneagă, „bisenică”, cum că mari grămezi de metale folositoare sau preţioase zăceau sub asprul teren stâncos, dar că din lipsă de experienţă şi unelte nu puteau fi scoase, şi apoi că, nu prea departe de castelul regal, precum şi în partea de miazănoapte a ţării, s-ar afla uriaşe ocne de sare.

Pentru vistieria regală suplimentele ce decurgeau din aceste izvoare erau bine venite, şi în toată Europa vestea ţinuturilor de aur şi argint era un mijloc de atragere. Urmând unui imbold nestăpânit, locuitorii multor localităţi sărace din ţările germanice, mai ales din acele ţinuturi de unde veniseră cei dinţii vânători ai norocului, porniră în pelerinaj spre „Ultrasilvania”.

Şi nu veniră numai ţărani, sub ai lor „comites parochiales”, ci şi oameni de viţă cavalerească, de sânge mai nobil, care în drumul lor se prezentau la curtea regală, primeau, în calitate de „comites” de un rang mai înalt, deosebite privilegii de colonizare, iar mai târziu fură cunoscuţi ca „saşi, care duc viaţă de nobili” - more nobilium se gerentes -, şi se deosebeau mult de compatrioţii lor ţărani, întocmai aşa cum se petrecuse în vechea Dacie după ocuparea ei de către romani.

În teorie, ţara aparţinea regelui Ungariei - şi coloniştii veneau tocmai cu scopul să o pună în valoare; ici şi colo, în locul unde apele tăiaseră trecători prin brâul de munţi şi în punctele mai însemnate fiinţau cetăţi încă din vremi mai vechi: afară de Bălgrad şi Turda, poate şi Deva, Rodna în colţul nord-răsăritean, la izvoarele Someşului Mare, saşii nou-veniţi numărară în total şapte zidiri de acestea războinice, care acordau oarecare siguranţă populaţiei ce locuia în raza lor, şi pentru colonişti întreaga ţară până la vârfurile răsăritene şi sudice ale Carpaţilor ar fi ţara acestor şapte cetăţi, Siebenburgen, dacă acest nume nu s-ar explica prin apa „Cibinului” de la Sibiu.

Sălbatecii pecenegi, după ce neamul lor pierduse stăpânirea la Dunăre, începuseră o viaţă mai liniştită, şi, alcătuind în oarecare măsură o insulă barbară şi nedestoinică de a-şi îndruma altfel soarta, recunoscură supremaţia regelui până acum duşman; un iobagio a fost pus ca judecător suprem peste aceste sate pecenege, iară ca prin aceasta să se fi exclus dreptul de apel la rege.

În sfârşit vechea populaţie a românilor din Ardeal care, după cum spun răspicat hrisoavele, era o terra (ungurii se recunoşteau după trib, nu după ţară) şi o sylva (mai mult sylva decât terra) Blacorum et Bissenorum, îşi păstră încă multă vreme drepturile sale de proprietate şi de persoană. Pentru ţăranii saşi, autoritatea o alcătuiau aşa-numiţii „Greben” (gherebi) ai satelor, provinciilor şi castelelor, pentru castrenses de la graniţă pârcălabii lor, pentru pecenegi iobagio: restul ţării era supus unui Voievod (după ducele carolingian) - acesta e, în Ungaria, numele celui mai înalt comandant militar şi judecător numai la români -, care, prin ale sale descensus în cutare sau cutare parte, reprezintă provizoriu în ţara neorganizată autoritatea publică încă în faşă.

Dar tot nu era încă de ajuns. Prin această operă de colonizare într-o nouă provincie, era necesară statornicirea unei noi graniţe. În partea cea mai de răsărit n-au pătruns încă din veacul al XI-lea, cum se crede, secuii, o populaţie de obârşie din Ungaria apuseană, care, despărţită de masa principală, luă cu vremea o înfăţişare lingvistică şi etnică proprie şi se născu un dialect secuiesc, obiceiuri secuieşti, nume secuieşti, care sună slavoneşte, ca: Bogomir, Sobuslav etc., sau bogomilice, ca acelea din primul imperiu bulgar de mai târziu, Moise etc. (şi în Buzău, judeţul românesc vecin, se află des astfel de nume bogomilice). Ale lor terrae şi turme apar lângă acelea ale „vlahilor”, în aceeaşi situaţie, condiţionată de un asemănător proces de dezvoltare, şi în acelaşi timp în care prin cele dintâi hrisoave se împrăştie oarecare lumină peste aceste împrejurări ardelene.

Secuii îşi îndepliniră cu credinţă la acest hotar (ungureşte hatar, conferă cuvântul german: Hattert) misiunea ca păzitori contra barbarilor cu care, de altfel, semănau în toate privinţele. Dar data venirii e mai nouă: odată cu a cavalerilor teutoni , care-i luară pentru colonizare. Pentru ca să pricepem această stare de lucruri, numai în slabă măsură lămurită de izvoare, trebuie să ne gândim la situaţia în care vor să-şi apere ţara împotriva unui nou duşman, ce venea din spre Serbia, turcii.

Aici ca şi acolo, în veacul al XIII-lea ca şi în al XV-lea, se găsesc castele şi ţărani care ţin de ele, şi care în schimb se bucură de judecată proprie şi de biruri scăzute; aici ca şi acolo dăinuieşte o cârmuire ţărănească cu primores la secui, cu cnezi la români, şi tot ţinutul se împarte, în sfârşit, în jurisdicţii naţionale, sedes, asemenea cu acelea ale saşilor şi cu judeţele româneşti, „scaune” de judecată.

La miazănoapte se găseau ruşii, care tocmai începeau să ducă şi ei o viaţă de stat sub principii lor, dar între teritoriul rusesc şi Ardeal se ridica nepătrunsul zid de stânci al înaltului Maramureş, încă prea mult deşert. În spre apus se întindea ţara regală, aşa că nu rămânea decât o singură graniţă de disputat, la care de fapt şi apăreau regulat, în anumite anotimpuri, mai ales la larga trecătoare de la Rucăr-Dragoslave, cetele de cumani, pentru ca să culeagă de la români, saşi, unguri şi secui, înaintea censului regelui, censul lor pentru han şi fruntaşii lui. Aici trebuia să se întemeieze o pază militară. În această vreme regii unguri erau favoriţii iubiţi şi ocrotiţi ai Bisericii romane, şi aceasta le puse la îndemână toate mijloacele pentru a începe cariera lor de cucerire.

Tocmai se întâmplase că în orient cavalerii teutoni nu aveau mult de lucru şi că măcar o parte din ei erau de prisos acolo. Desigur că de la Roma-i veni stăpânitorului unguresc propunerea că s-ar putea sluji de aceste puteri fără ocupaţie, nu numai pentru a închide cu ele trecătorile împotriva barbarilor prădalnici, ci şi pentru a li se întrebuinţa vitejia şi ştiinţa războiului şi cu ajutorul cunoştinţelor lor să dureze castele şi oraşe, să întindă graniţa tânărului regat până la Dunărea bulgărească şi să pregătească un sfârşit sălbatecei dominaţii cumane. Propunerea a fost primită cu mare bucurie.

Încă din anul 1211, pe când slabul Borilă ţinea molatec în mâni frânele împărăţiei bulgare, un maestru al Ordinului teutonic, cu înzăuaţii săi cavaleri, se găsea în ţara „pustie”, adică fără proprietar legitim, care, după râul - numit pe slavoneşte - Bârsa, se cheamă Ţara Bârsei, şi de aici pe nemţeşte „Burzenland”. El ridică în locurile întărite castele cruciate, „Kreuzburgen”, după obiceiul Ordinului său milităresc şi oferi poporaţiei care se aşezase aici - unguri, secui şi români - un adăpost sigur; şi prin aceasta ţara câştigă în câţiva ani o înfăţişare înfloritoare.

În anul 1222, regele le dădu, ca răsplată pentru serviciile aduse, încuviinţarea de a înălţa cetăţi de piatră şi oraşe şi de a ocupa tot ţinutul disponibil până la Dunăre şi, la răsărit, până la „brodnici”. „Brodnicii” erau stăpânii vadurilor râurilor, oamenii de la vaduri, pe slavoneşte brod, care apar şi mai târziu, în Moldova ca şi în Ţara Românească: Vadul cumanilor , Vadul călugărilor, Vadul turcilor etc. Prin urmare aceşti ţărani de la „vaduri” nu sunt decât acei români care, cum spune şi ştirea despre expediţiile împărăteşti bizantine, se ocupau cu agricultura în partea deluroasă a Moldovei.

Cavalerii teutoni răsplătiră acum cumanilor năvălirile lor, dar ţinuturile odată câştigate, ei le întăreau prin întocmire de castele şi mănăstiri, le populau şi le apărau. În „câmpul cel lung” (Langen-Aue), ce se întinde la sud-est de marea trecătoare, puseră ei temelia coloniei Câmpulung, unde se îngrămădiră curând elemente străine ca să întemeieze un oraş.

Mulţi cumani de prin prejur urmară pilda fraţilor lor, bissenii ardeleni, şi trăiră în pace lângă biruitorii lor. Căpetenia acestora din urmă, maestrul Dietrich, avea de gând să întemeieze aici un adevărat stat colonial, care trebuia să ajungă o fortăreaţă a germanismului şi a Bisericii romane. De aceea căpătă el de la Scaunul apostolic scutirea de orice amestec al episcopului ardelean şi atârnarea nemijlocită de Sfântul Părinte.

Dar toate acestea nu fură de ajuns pentru a ocroti ţara de curând câştigată faţă de lăcomia regelui unguresc. Căci, când acesta văzu pe Cavaleri că agonisiseră acum destul, el începu să se certe cu ei asupra întinderii donaţiei şi, când nu voiră să cedeze, apăru o oaste ungurească, care pătrunse până la staţiunea „câmpulungeană”, strânse dări, ceru iuramentum şi izgoni „şerpii”, adică pe harnicii muncitori şi soldaţi care aduseseră cu ei cultura şi o împlântaseră acolo. Toate protestările Curiei romane fură zadarnice; regele rămase stăpân pe Ţara Bârsei ca şi pe cea „transalpină”.

Curând după aceea, pe la 1227, noua cucerire a fost întinsă şi mai departe, printr-o a doua expediţie cruciată, condusă de zelosul fiu de rege Bela şi arhiepiscopul de Gran, care cu învoire papală luă parte la expediţie, pentru ca să convertească pe cumanii ce ar fi voit să se boteze, numi pe călugărul-predicator Teodoric ca întâiul episcop al ţării cumane, al cărei titlu regal a fost adaus la titulatura ungurească, alături de acela al atâtor alte ţinuturi. Opera izbuti aşa de bine, încât în 1234 Papa se putea gândi, după propunerea acestui episcop, să numească şi un sufragan pentru românii care, supuşi până acum cumanilor, atârnau - fapt foarte însemnat - de episcopi de credinţă ortodoxă.

De altă parte, în ţara dintre Dunăre şi Mureşul de jos, lângă vechea cetate slavă Keve, care e pusă în legătură de legenda de mai târziu cu istoria sosirii ungurilor, se stabiliră două cetăţi noi: la Craşov (pe ungureşte Krassd) şi Severin, dintre care cea din urmă era la obârşie numai sălaşul unui ţăran cu acest nume al Sfântului panonic. Ca de obicei, după ce cetatea se ridică, la umbra ei răsăriră sate; din desertum ce crea o terra cu possessiones şi villae, deci cu proprietăţi legale. După pilda jupanilor panonici, regii ungureşti introduseseră în ţara lor demnitatea şi funcţiunea de ban, şi iată că apar în veacul al XIII-lea, în Ardeal şi în afară de el, numeroşi bani şi familii de bani, care se bucurau de o situaţie privilegiată în mijlocul altor nobili de sânge unguresc.

Un anume Luca a fost numit pe la anul 1233 ca întâiul ban al ţării pe lângă Severin - cum s-a spus, ungurii prefăcuseră în ban denumirea slavonă de jupan, pan, găsită de ei în Panonia, şi dăduseră acest titlu întâi reprezentanţilor lor din Croaţia -, pe când ţinutul Craşovului rămase sub castelani. De aici forţele militare ale regelui încercară să pună mâna pe Vidinul din vecinătate, marele oraş de pe malul drept al Dunării, pentru ca să formeze astfel din Banat, faţă de Bulgaria, ceea ce fusese pentru Serbia ţinutul bosniac. Regele însuşi luă parte la atac, şi în alai era şi „corniţele” secuilor săi. De partea bulgarilor luptă fratele ţarului Ioan Asan, şi se pare că acest principe îşi avea reşedinţa statornică în Vidin, aşa încât el ar fi un predecesor al stăpânitorilor Vidinului de mai târziu.

Cetatea de graniţă a împărăţiei bulgare rezistă atacurilor, şi ungurii se întoarseră acasă cu pagube; dar regele nu pierdu Banatul Severinului de la nordul Dunării: dimpotrivă, câţiva ani după aceea, dominicanii, care năpădiseră în acest colţ nord-vestic al peninsulei pentru nimicirea ereziei patarene, porniră o vie propagandă împotriva schismei românilor de acolo, care gustaseră poate şi ei din dulcile roade ale veselului patarenism.

În anul 1238, regele Bela al IV-lea, care după expediţia de la Vidin luase încă din anul 1233 şi titlul regal bulgăresc, se gândea la o mare cruciată împotriva acestor îndărătnici eretici bulgari; şi era acelaşi Bela, care chiar ca principe moştenitor mânase cu spada în mână pe cumani la cristelniţa de botez. Până a nu începe însă această de-a doua întreprindere mântuitoare, el ceru de la Papă dreptul de a putea numi, ca laic, episcopi „în ţara lui Asan, cum şi în ţara ce se cheamă Severin, în care, după mulţi ani de pustiire, locuitorii s-au înmulţit”.

În sfârşit, un german, anume Conrad, care poartă foarte des numirea de „comes”, pe care o câştigase probabil în lupta contra duşmanilor regelui, primi, pe lângă alte multe localităţi de la apus de Olt, în ţara Ardealului, încă atât pământ cât ar putea cuceri la miazăzi de râul de la hotar, Lotru, de la trecătoarea Turnu Roşu: aici îşi înălţă el un castel numit Lotru (Lothurvar) şi ceva mai departe în sus un altul, Tălmaciu (Talmacs).

Pe el şi familia lui îi întâlnim des şi mai târziu, dar învestitura cu această lovişte - cuvântul, de origine slavonă, înseamnă confluenţă, - nu avu nici un viitor. Se pune acum întrebarea: cunoştea oare vreunul din aceşti principi şi din aceste popoare ameninţate drumul spre stepă, în care încă de mulţi ani năvălitoarele cete mongolice din Asia sfărâmau cele din urmă puteri ale cumanilor din Cumania Mare? Când ne gândim la relaţiile prietenoase care existau între Ioniţă şi urmaşul său, de o parte, şi călăreţii cumani, alta, atunci nu ne apare cu neputinţă o astfel de rugăminte către căpitanii marelui împărat al împăraţilor mongol.

În anul 1241 se stinse, după o domnie fericită, mai mult paşnică, cu adevărat împărătească, stăpâni-torul din Târnova, Ioan Asan, şi puţine luni după aceea fugiră în deznădăjduită goană din faţa pârjolitorului uragan mongolic toate popoarele şi frânturile de popoare care se găseau în calea acestei nenorociri. Cetăţi, reşedinţe episcopale, mănăstiri, oraşe, sate, nimic nu mai rămase după măreaţa operă de distrugere, şi sub ruine abia mai licăriră slab de tot flăcările mai înainte viu strălucitoare ale cuceririi ungureşti.

Oamenii lui Batu, căpetenia hordelor din Câpciac ale Marelui Han Ogotai, apucară în horde diferite calea pe care-i îndruma firea solului. Cu felul caracteristic de luptă al mongolilor, desigur că nici o trecătoare nu a fost scăpată din vedere, nici o vale nu rămase necercetată. Izvoare apusene precise asupra expediţiei tătăreşti în Ungaria nu există, aşa încât numai ici şi colo mai licăreşte câte ceva despre aceste groaznice întâmplări ale trecutului.

Peste Siret - ştirea aceasta o dă un călugăr contimporan - pătrunseră câteva cete în ţinutul episcopului cumanilor, care, mână în mână cu guvernatorii regelui, întinsese teritoriul creştin, unguresc, până la acel punct şi-şi stabilise scaunul în târgul Milcovului, pe apa cu acelaşi nume, aproape de ţara „brodnicilor”. Acesta fugi împreună cu ostaşii, preoţii şi locuitorii, iar Milcovul nu mai trăi decât ca slabă amintire în gura poporului şi ca goală titulatură pentru episcopul de „Mileovia” , de acum înainte mereu rătăcitor.

În ţara secuilor, castelele de hotar fură dărâmate, pe când din spre miazănoapte, după lupte cu statul acum în decădere al Haliciului, o altă ceată năvăli în ţinutul Rodnei şi Bistriţei şi-l pustii, cu cel din Dej, în mers vijelios. „Hospites saxoni”, din aceste părţi - Sachsen, Szasz, saşi sunt numiţi de ceilalţi şi chiar ei îşi spun de obicei aşa - veniseră mai târziu, numai pentru a exploata frumoasele mine de pe acest povârniş al Carpaţilor.

Ei suferiră tot atât de mult ca şi ceilalţi locuitori cercetaţi de tătari, ca şi românii din „Transalpina”, din Ţara Românească propriu-zisă, şi avură nevoie de foarte multă vreme ca să se reculeagă întrucâtva de pe urma acestei lovituri. Tătarii biruiră chiar în mijlocul Ungariei, la râul Sajo , dar biruinţele lor nu le aduseră alt folos decât putinţa de a pătrunde mai departe sau de a se întoarce cu carele încărcate acasă, în cunoscuta stepă fără sfârşit. Aşa făcură şi în anul 1242, când, bineînţeles, pentru a avea hrană şi desfătări, îşi mânară micii lor cai neobosiţi pe ţărmul drept al Dunării.

Regele unguresc fugise, ce-i drept, din faţa învingătorilor la înfrângerea sa, dar, după ce aceştia se făcură nevăzuţi, el nu apăru câtuşi de puţin ca un stăpânitor zdrobit, care nu se mai poate deloc reculege şi rătăceşte nesigur. Bela al IV-lea era, dimpotrivă, un bărbat energic, şi puţini ani după nenorocirea sa el sta iarăşi în picioare, cu armele-n mână, gata să păstreze şi să mărească moştenirea părintelui. Chiar din anul 1247, urmând pilda înaintaşului său, el chemă în Banatul Severinului cavaleri străini, care-şi făcuseră nume mare în luptele contra păgânătăţii asiatice, pe Ioaniţi.

Printr-un tratat pe care Papa-l întări în 1251, el le ceda tot ţinutul „cu munţii şi ţara care ţinea de ei”. Cavalerii mai aveau pe deasupra în stăpânirea lor nemijlocită două cnezate „olahe” până la Olt, acelea ale lui Ioan şi Farcaş. Regelui îi rămânea însă partea din veniturile pescăriilor de la Celei pe Dunăre, un sat care astăzi încă stă lângă un lac bogat în peşte. Ioaniţii însă nu pot avea nici un drept de stăpânire într-un al treilea „keneziatus”, acel al lui Litovoi Voievod, şi nu pot ridica de acolo decât jumătate din veniturile regale; ţara rămase „olacilor”, precum şi Ţara Haţegului („terra Harszoc”), cuprinsă între acestea, rămâne statului unguresc.

Ţara era pe vremea aceea destul de bine populată, ceea ce putem deduce din pomenitele venituri ale Coroanei, care sunt împărţite cu îngrijire, cum şi din morile şi bisericile amintite. Regele însă nu voia să vadă pe Cavalerii din Ordinul în mare parte francez numai în cetatea Severinului, ci avea, dimpotrivă, de gând să ocupe cu cetăţi toată linia Dunării şi nu uitase deloc pretenţiile sale asupra Cumaniei fără stăpân, ai cărei locuitori barbari se refugiaseră în cea mai mare parte-n Ungaria, sau fuseseră luaţi de şivoiul tătăresc de popoare. De aceea el dărui Ioaniţilor cetatea Codlea , pe care trebuie să o căutăm foarte probabil în Ţara Bârsei - poate să fi fost unul din castelele de cruciată ale Ordinului teutonic -, pentru ca de aici să stăpânească intrarea-n statul cumanilor, unit în teorie cu Ungaria.

Din această cetate, sau din alta potrivită pentru aşa ceva, li se impunea Cavalerilor datoria să meargă ori în spre Ţara Severinului, ori în spre Cumania, pe urmele de cucerire ale fraţilor lor din răsărit, teutonii, cei dintâi purtători de cultură în aceste ţinuturi. „Terra” - ţara, nu cnezatul - judeţul, Voievodului Seneslav, un „olacus”, rămase în stăpânirea proprietarului ei de până atunci; de aici se scoteau încă venituri regale; în restul ţinutului cuman însă, Ungaria renunţa la orice amestec fiscal pe timp de douăzeci şi cinci de ani deplini, după a căror scurgere trebuia să aibă loc o împărţire a profitului între donator şi dăruiţi.

Ioaniţii par într-adevăr să fi venit în „ţară”, dar nu rămaseră decât scurtă vreme , şi, pentru cnezi, pentru voievozii cu „cnezat” sau pentru cei cu voievodat propriu, înfeudarea din anul 1251 nu avu nici o urmare. Ţarii bulgari care urmară lui Ioan Asan erau copii nevârstnici, şi cel de-al doilea dintre ei, Mihail Asan, avu destul de lucru cu vecinii săi greci de la miazăzi.

De aceea nu erau de temut duşmănii din partea lor, cum tot aşa de puţin din partea temuţilor tătari, care se întoarseră la hoardă, la reşedinţa lor din Câpciac. Cu totul altfel a fost însă când, prin suirea în scaun a uzurpatorului Constantin (1258), care-şi adăugase numele de Asan, o prefacere se întâmplă în Bulgaria şi când în Tataria apusană, la „tocharii” bizantinilor, se ridică Nogai şi supuse mânii sale de fier războinicii şi popoarele de la nordul Mării Negre.

Şi cu atât mai mult se întâmplă aceasta, cu cât în Ungaria, în cei din urmă ani ai regelui Bela şi sub urmaşii lui, începu o perioadă de dărăpănare, de certuri lăuntrice, care zdruncină puternic în ochii vecinilor situaţia regatului. În anul 1261, zece ani după marile planuri cu ioaniţii, „primogenitul” regelui Ungariei luă titlul de stăpânitor, şi încă pe acela de „duce al Ardealului” şi „dominus Comanorum”. O luptă aprigă se iscă între dânsul şi părinţii săi, şi el trebui să-şi caute refugiu în Codlea împreună cu câţiva „comites” şi „bani”, precum şi cu băştinaşi de rând care se alipiseră cauzei lui.

Dar nu se putu menţinea şi trebui să fugă spre Dunăre. Prin mijlociri izbuti el în sfârşit la 1262 să împace pe tatăl său; până la urcarea în scaun (1270), tânărul rămase supraveghetor regal al ţării de peste pădure şi domn al cumanilor, ceea ce fără îndoială nu se raporta la fugarii acestui neam aşezaţi în Ungaria, ci la cumanii liberi de la Dunăre şi la ţara lor. Fiindcă se unise cu aceştia, cu păgânii, suferi dojana indignatului Papă: până şi la împăcarea cu tatăl său ceruse „sfatul căpeteniilor cumane”.

În cursul acestui exil politic, Ştefan plănuia să alcătuiască un fel de stat răsăritean cumano-bulgăresc, un nou „Osterreich”, pentru ambiţia sa de „iunior rex”, şi el se folosi de starea de lucruri foarte încurcată din Balcani pentru a-şi satisface poftele de anexare. Pare că şi-ar fi găsit un ajutor credincios în voievodul Seneslav din Cumania românească - a cărui reşedinţă era, pe cât se pare, în Argeş, - în cetate, nu la „curte” -, care încă din 1330 apare ca fiind cel mai vechi Scaun domnesc -, căci fără ajutorul acestuia sau fără să lupte împotrivă-i, n-ar fi putut trece de cinci ori împotriva ţării de dincolo de Dunăre.

El atacă Plevna, mai târziu aşa de vestită, pătrunse odată până la capitala Imperiului bulgar şi luptă chiar cu Paleologii greci, care în 1261 smulseră latinilor Constantinopolul. Era o continuare a luptelor care începuseră prin năvălirea bulgarilor în Ţara Severinului, pe vremea când Ungaria era ocupată cu regele Boemiei. Ştefan în persoană apăru în faţa zidurilor Vidinului, însă fortăreaţa nu se deschise nici de data aceasta ungurilor.

Dar mai departe nu ajunseră ungurii, şi Ladislau Cumanul, fiul lui Ştefan cel mort în 1272, precum şi fratele său Andrei al III-lea, care, în 1291, la suirea sa pe tron, veni în Ardeal pentru a pune lucrurile în ordine legală, nu întreprinseră nimic în această direcţie, decât că purtară şi mai departe titlul de rege bulgăresc, care nu spune nimic. Stăpân la Dunăre era acum temutul Nogai. Un simplu şi necioplit tătar, care nu ţinea nici la haine şi nici la aur şi argint, ci numai la frumoasele femei din Bizanţ, acesta trăi câtăva vreme ca şi călăreţii săi, de care se deosebea numai printr-o mai mare cruzime şi vitejie.

Încă din timpul lui Ştefan, când acesta era „dux” în Ardeal, imitatorul lui Attila şi al haganilor făcu pe unguri să simtă vecinătatea sa. Se pomeneşte despre o expediţie tătărească de jaf, despre negocieri cu tătarii cam pe la 1263: regatul cere odată ajutorul Papei împotriva unui mare atac ameninţător din partea acestor barbari. Dar în curând ostaşii lui Nogai găsesc o ocupaţie aproape statornică în Peninsula Balcanică: acolo sunt chemaţi în ajutor de împăratul bizantin împotriva ţarilor bulgari, sau de răzvrătiţii demnitari greci împotriva stăpânilor.

După ce Constantin Asan se îmbolnăvi, aşa că nu mai putea nădăjdui o însănătoşire, ţăranii proclamară ţar (1277) pe un crescător de porci, Lachanas sau Brdocba, fiindcă bătuse o ceată de tătari. Însă acest împărat-păstor, şi tot aşa ocrotitul bizantinilor Ion al II-lea Asan, trebuiră să-şi caute scăpare la stăpânitorul dunărean, când cumanul Terteri (1280) îi înlătură pe amândoi printr-o nouă uzurpare norocoasă. Nogai rezolvi mai uşor cearta pentru coroana bulgărească, punând la un ospăţ barbar sa-l gâtuie pe fostul păstor.

Ceva mai târziu toată Bulgaria şi Tracia fură pustiite, iar locuitorii nu mai găsiră adăpost decât în oraşe. Împăratul bizantin se temu că românii din Balcani s-ar putea uni cu năvălitorii, printre care se găseau foarte mulţi din neamul lor, care, parte de bunăvoie, parte de nevoie, veniseră, în cete de călări, înarmaţi cu arce, după modul tătăresc, şi astfel aceşti sărmani locuitori de munte fură mânaţi pe vreme de iarnă în Asia, pierzând cu acest prilej cea mai mare parte din micul lor avut.

Dar pe la sfârşitul veacului îl ajunse şi pe Nogai ceasul răsplătirii, şi chiar de la unul de-ai lui. Un alt fruntaş al stepei se ridică împotrivă-i, Toctai, un bărbat care se putu curând făli cu o înrudire bizantină, pe jumătate împărătească; Nogai a fost învins şi ucis. Fiul său, Ciuchi, ginerele ţarului bulgăresc Terteri, care, acesta din urmă, îşi căută în aceste vremuri groaznice un refugiu la Adrianopol, dar nu a fost primit de împăratul răsăritului, fiindcă acesta nu se încumeta să-şi ia pe seamă aşa ceva, Ciuchi încercă să întemeieze stăpânirea tătară în Bulgaria, dar cumnatul său îl prinse şi puse pe evreii din Târnova să ucidă mişeleşte (1295) odrasla lui Nogai.

În sfârşit se limpeziră aceste tulburări, şi Teodor Svetislav, cumnatul ucigaş, purtă aproape treizeci de ani coroana bulgărească. Totuşi el nu stăpâni ţara întreagă: stăpânirea de la mare a lui Mytzes dispăruse într-adevăr, dar în Vidin se alcătui un antiţarat. Stăpânitorul bulgar cu care Ştefan al Ungariei avu de dus luptă era un anume Sfetislav, de origine rus, care, recunoscut chiar în ţinuturile muntoase, se încuscri cu biruitorii săi şi peri ceva mai târziu prin intrigi femeieşti la Târnova, unde fusese ademenit.

După dânsul apare în Vidin Şişman, care stă în foarte strânse legături cu locuitorii ţărmului românesc şi-şi caută chiar scăparea la ei pe la 1290. Fiul acestui Şişman, Mihail, ajunse ţar în Târnova la 1323, după sfârşitul Terterizilor. Nepotul său, Alexandru, era în sfârşit ginerele lui „Basarabă Ivanco” (fiul lui Ivanco), voievodul „Ungaro-Vlahiei”.

Mihail se război chiar de la începutul domniei cu duşmanii săi, având aliaţi: tocmai se întemeiase un stat românesc unitar dintre românii care erau socotiţi ca trăind sub stăpânirea nominală a Coroanei ungureşti, şi acest stat dovedi suzeranului, sub acest Basarabă (Basarab), în anul 1330, că putea birui şi fiinţă neatârnat. Basarab îşi avea reşedinţa în Argeş; aparţinea prin urmare ramurii lui Seneslav cel cu nume sârbesc, şi era un fiu al presupusului fecior al acestuia, „Tocomerius”, Tihomir (conferă numele lui Tih, tatăl ţarului bulgăresc) sau, „pe creştineşte”, Ivanco (Iancu), un nepot al voievodului ce domnea la răsărit de apa Oltului între 1247-1251.

Ostaşii lui erau aceiaşi „alani”, „masageţi”, „geţi”, care se lăudau după moartea lui Nogai că ei câştigaseră de fapt biruinţele ce i se atribuiau aceluia: prin mijlocirea episcopului de Vicina trecură ei atunci cu luntrile lor peste Dunăre, cam vreo 15.000 la număr, şi săvârşiră multe isprăvi bune şi rele-n împărăţia grecească. Dar cum putu el să-şi întindă puterea peste „cnezatul” vecin, unde domnise Litovoi, şi să înlăture pe banii ungureşti din Severin?

În parte prin însuşi sprijinul inconştient al ungurilor. Marca ardeleană era neliniştită încă şi după luptele din 1260: pe la 1270 biserica episcopală din Alba Iulia a fost arsă de către saşii veşnic duşmănoşi faţă de dânsa, într-o mare expediţie de răzbunare, dealtfel necunoscută. Când în 1272 ajunse la domnie Ladislau al IV-lea, Litovoi şi fraţii lui, ţinuţi până acum în frâu de Ştefan, nu mai voiră să plătească, pentru Ţara Haţegului, desigur, acele redditus regale, neimplicând vasalitate, când Polonia le dădea Bosniei, - pomenite încă în 1247 şi 1251. Poate că ei erau în alianţă cu bulgarii din Vidin, şi chiar Dorman - un vechi nume românesc, dovedit şi istoriceşte -, împotriva căruia regele-n persoană porni la luptă, se numără printre prietenii lor. Un „magistru” Gheorghe, fiul banului Simon, care trăia încă-n 1331 prin ţinutul Târnavelor, e trimis împotriva lor.

Dar Litovoi căzu în luptă, şi fratele său Barbat trebui să-şi răscumpere cu mulţi bani liberarea din captivitatea ungurească. Din mâinile acestui Bărbat, prin luptă sau prin înţelegere paşnică, poate chiar printr-o încuscrire, a căpătat foarte probabil Basarab ţara de la apa Oltului şi a întemeiat principatul „Transalpinei”, cum îl numesc ungurii, al „Terii ungro-vlahice”, cum îl numesc grecii şi slavii.

Stingerea dinastiei arpadiane a fost o întâmplare prielnică, ce folosi cu atât mai mult cu cât o nouă Casă domnitoare capătă abia după îndelungi lupte recunoaşterea: când Ardealul întreg sta sub arme pentru a sprijini pe regele german Otto de Bavaria în contra concurentului francezo-neapoletan şi când puternicul stăpânitor al ţării, Ladislau, voievodul Transilvaniei şi Solnocului, îl ridică pe scut, dinastii transalpini îşi putură urmări nebăgaţi în samă şi nestânjeniţi propriile lor planuri de organizare.

Încă din anul 1291, după un timp de tulburări, când, întocmai ca în 1275, se întâlnesc trei bani de Severin deodată, apare iarăşi comandant al Severinului viteazul învingător al bulgarilor, Laurenţiu - fiul unui merituos voievod transilvănean cu acelaşi nume - care după pustiirea tătarilor îngrijea în numele regelui de restabilirea culturii ţării.

Laurenţiu mai avea şi demnitatea de comite al cetăţilor Keve şi Craşov şi al pământului dimprejur, era deci un puternic căpitan de margine în regatul Ungariei. Aceasta se întâmplă pe vremea când ultimul rege din neamul Arpadienilor veni în Ardeal, pentru ca în persoană să hotărască din nou lucrurile de acolo. Laurenţiu muri probabil nu mult după aceea, şi, prin tulburările următoare, găsi un urmaş în cârmuitorul român de pe ambele maluri ale Oltului, care ajunse astfel „stăpânitor al Banatului de Severin”.

Marea răscoală a saşilor ardeleni împotriva lui Carol Robert, învingătorul lui Otto, răscoală care necesită apariţia personală a nesuferitului străin şi care dezlănţui pentru mai multe luni anarhia la hotarul Carpaţilor, precedă numai cu şase ani războiul pentru neatârnare al lui Basarab . La umbra acestor două puteri în decădere, cea ungurească şi cea bulgărească, tânărul stat român „transalpin” de la Dunăre îşi înălţă semeţ capul, căutând nerăbdător aerul liber al neatârnării, soarele strălucitor al luptelor biruitoare, pentru ca să poată respira liber şi să se poată dezvolta.

Check Also

Întreţinerea luptei de clasă în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Şerbirea treptată a ţărănimii, proces de lungă durată, a întâmpinat tot timpul rezistenţa dârză a …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …

Continuarea luptei revoluţionare în ţară şi în emigraţie între 1848 şi 1853

Nici perioada de reacţiune începută în Ţara Românească în septembrie 1848, nici măsurile opresive luate …