Ceceni

Cecenii sunt o populaţie al cărei teritoriu (12.000 km2) se găseşte la nord de Caucazul Mare, în partea central-estică a unei regiuni ce se întinde de la Marea Neagră până la Marea Caspică şi de la piemontul lanţului muntos până în văile fluviilor Terek şi Sunja. În perioada sovietică au avut ca formă de organizare administrativă, împreună cu inguşii, Republica autonomă Ceceno-Inguşă.

Ulterior aceasta s-a scindat, rezultând pe de o parte Inguşetia, republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse şi pe de altă parte Cecenia. Aceasta este, din punctul de vedere al cecenilor, stat independent (Republica Işkeria), dar din punctul de vedere al ruşilor, necontestat de comunitatea internaţională, rămâne una dintre republicile constitutive ale Federaţiei Ruse (peste 700.000 de ceceni trăiesc în această republică, la care se adaugă cei aproximativ 15.000 de ceceni care trăiesc în Turcia, descendenţi ai exilaţilor din secolul al XIX-lea).

Economia cecenă tradiţională este în esenţă rurală (creşterea animalelor şi culturi de cereale, pomi fructiferi, viţă de vie, tutun etc.), pădurile reprezentând şi ele o resursă importantă. Absenţa investiţiilor a dus la sărăcirea ţăranilor ceceni, adeseori siliţi să se angajeze ca lucrători sezonieri în alte republici. Meşteşugurile (ţesături din mătase şi lână, obiecte casnice din aramă, arme) au avut însă cel mai mult de suferit în timpul regimului sovietic.

Aflat pe traseul conductelor care transportă petrol din Azerbaidjan în Rusia. Teritoriul cecen dispune şi de propriile zăcăminte de petrol şi de gaze naturale. Aşa se explică interesul strategic al ţinutului şi efortul ruşilor de a păstra controlul asupra acestor resurse, de pe urma cărora populaţia autohtonă nu beneficiază aproape deloc.

Cecenii sunt împărţiţi în 131 de clanuri (teipe), aproape un sfert dintre acestea având un rol important în funcţionarea societăţii. Puterea tradiţională era tripartită, fiind reprezentată de bătrâni, de şefii de teipe şi de liderii religioşi. Dar, ca şi inguşii, cecenii alcătuiesc o societate în esenţă egalitară (s-a constatat că în Caucaz popoarele cu sistemul social cel mai puţin ierarhizat au opus rezistenţa cea mai îndârjită invadatorilor).

Legislaţia sovietică nu a putut înlocui dreptul cutumiar, aşa cum nu au putut fi eradicate nici tradiţiile milenare pe baza cărora este organizată această societate care îmbină rafinamentul cu violenţa codificată. Un loc de frunte în rândul acestor tradiţii îl ocupă luarea de ostatici - obicei existent în viaţa socială normală, reactualizat în 1995 de acţiunea de comando a lui Şamil Basaiev, care a forţat astfel încheierea conflictului - dar în acelaşi timp există şi obligativitatea ospitalităţii, care în timpul războiului i-a făcut pe combatanţii ceceni să îi protejeze pe ruşii care trăiau printre ei şi să îi trateze ca pe nişte oaspeţi pe recruţii luaţi prizonieri.

Au fost iniţial politeişti (având culte închinate munţilor, stâncilor, apelor, copacilor etc.), iar vestigii ale vechilor credinţe se mai păstrează până în zilele noastre. Apoi, timp de câteva secole, s-au considerat creştini. Primele încercări de introducere a islamului sunnit datează din secolul al IX-lea, dar generalizarea lui a început în secolul al XVIII-lea. Influenţa confreriilor sufite este clară. Însă în general cecenii nu acordă decât o importanţă limitată apartenenţei religioase şi doar reacţia la invazia rusească i-a făcut să se unească cu mai multă convingere sub stindardul islamului.

Limba cecenă, alături de cea inguşă şi de numeroasele limbi vorbite în Daghestan, face parte din grupul nord-estic al familiei caucaziene (26 de limbi). Există o importantă literatură orală şi, începând din secolul al XX-lea, scrisă. Prezintă afinităţi cu limbile din Antichitate (limba vorbită în statul mesopotamian Urartu, etrusca); au fost evidenţiate şi apropieri lingvistice (şi culturale) între ceceni şi basci.

Istoric

Împreună cu inguşii, cecenii fac parte din străvechiul grup paleocaucazian veinakh („poporul nostru”), component al ansamblului nakh, care mai cuprinde populaţiile bat din Georgia, akkhia din Daghestan şi orstkhoi, dispărută ca entitate distinctă după emigrarea în Turcia.

Strămoşii cecenilor şi inguşilor, gargarii, făceau parte din puternicul regat Albania din Caucaz, împotriva căruia Pompei a întreprins o campanie (prezenţa femeilor înarmate în rândul gargarilor ucişi în luptă şi printre prizonieri a acreditat legenda Amazoanelor). De atunci înainte urmaşii gargarilor au opus mereu rezistenţă valurilor succesive de năvălitori care se abăteau şi spre ţinuturile de la poalele Caucazului nordic: hunii, khazarii, mongolii, tătarii etc.

Au străbătut astfel veacurile, fără să fie vreodată supuşi în adevăratul sens al cuvântului, refugiindu-se la adăpostul abrupturilor inexpugnabile ale munţilor sau pierzându-se în stepă şi întorcându-se, după ce primejdia trecuse, pe meleagurile natale. Şi-au exercitat extraordinara capacitate de rezistenţă mai ales împotriva invadatorilor ruşi (care, spre deosebire de predecesorii lor, au reuşit să se instaleze în Cecenia), dând dovadă de dragostea absolută de libertate care a ajuns să reprezinte o adevărată trăsătură de caracter a acestui popor.

Primele contacte dintre ruşi şi ceceni datează din secolul al XVI-lea, când unii ruşi, fugind de regimul înrobitor din ţara lor, au traversat Marea Caspică şi au înaintat în susul fluviului Terck, nefiind întâmpinaţi cu ostilitate de localnici. Începând de atunci Moscova a întreţinut relaţii regulate cu triburile cecene - nume derivat de la satul Cecen-Aul, unde aveau loc adunările generale la care participau toate clanurile.

Ulterior, înaintarea Rusiei ţariste în Caucaz şi în special în Cecenia şi faptul că locuitorii de aici erau trataţi în tot mai marc măsură ca supuşi ai Rusiei, robi sau şerbi, a declanşat răscoale ale cecenilor liberi (prima dintre acestea datând din anul 1785).

Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat prin ciocniri neîntrerupte între ceceni şi trupele regulate ruseşti, sprijinite de coloniştii cazaci. Generalul Ermolov s-a remarcat prin faptul că a recurs la nemiloasa tactică a „pământului pârjolit”.

În 1819 a fost ridicată fortăreaţa Groznaia („Cumplita”), care a devenit capitala ţinutului şi a fost locuită numai de ruşi până în 1917 (cecenilor le era interzis să înnopteze între zidurile ei). Din 1834 până în 1859 cecenii au luat parte la războiul purtat de imamul Şamil, originar din Daghestan. După încheierea războiului au urmat masacre, deportări şi exilarea forţată a multor ceceni în Imperiul otoman. Ultima revoltă împotriva ţarilor a avut loc în 1877.

Tulburările din 1917 i-au găsit pe ceceni împărţiţi în două tabere: cei mai săraci dintre ţăranii din munţi au fost de partea noului regim, în vreme ce intelectualii şi burghezia proaspăt apărută i se opuneau. Victorioşi, bolşevicii au acordat ţinutului mai multe statute succesive de autonomie, însă în dorinţa lor de a sovietiza societatea au recurs la metode brutale de constrângere şi la o represiune feroce, ceea ce a provocat mai multe revolte.

În 1940, reprezentanţii elitei intelectuale (nu şi a celei religioase) au creat un guvern revoluţionar provizoriu al Ceceno-Inguşetiei, care a izgonit puterea sovietică din majoritatea districtelor de munte, mişcarea luând amploare după începerea războiului cu Germania.

În februarie 1944, Stalin a hotărât să-i deporteze pe toţi cecenii (ca şi alte etnii caucaziene, mai ales inguşii) în Asia Centrală. Acţiunea de distrugere fizică (o treime dintre deportaţi au pierit în timpul transferului şi în urma acestuia) a fost însoţită de o tentativă de ştergere a memoriei colective prin distrugerea în paralel a arhivelor şi documentelor istorice, ştiinţifice şi literare. Abia în 1957 populaţiilor deportate li s-a permis să se întoarcă în teritoriile lor.

Ca şi revoluţia din 1917, perestroika a găsit poporul cecen împărţit într-o tabără „prorusă” şi una dornică de independenţă. Delimitarea taberelor era în acelaşi timp geografică (muntenii de la periferie împotriva polului industrial mai bogat de la câmpie), dar şi clanică. În 1989, regimul comunist aflat în declin a acceptat pentru prima dată în postul de prim-secretar un cecen, Doku Zavkaiev, omul de încredere al Moscovei, care ulterior a devenit animatorul opoziţiei proruse.

Zavkaiev a făcut greşeala de a-i susţine pe autorii puciului din august 1991, pierzându-şi astfel locul. În favoarea generalului Djokhar Dudaiev, care a proclamat independenţa republicii şi a fost ales preşedinte. El a instaurat un regim autoritar şi violent, însă a izbutit să ţină piept grupurilor opoziţioniste înarmate.

Trupele ruseşti au pătruns în Cecenia în decembrie 1994, declanşând un război care a dus la pierderi importante în rândul civililor şi la distrugeri uriaşe. Războiul a durat până la sfârşitul verii lui 1996, închinându-se printr-un tratat de încetare a focului semnat de generalul Lebed (din partea ruşilor) şi de Asian Maşhadov pentru ceceni (deoarece Dudaiev fusese ucis).

S-a stabilit atunci că statutul Ceceniei va trebui definitivat în următorii 5 ani. Dar în 1999 islamiştii (retraşi în Daghestan) au proclamat Cecenia „stat islamic”, independent; în anul 2000 forţele ruse au pătruns în Cecenia şi, impunându-se prin forţa armelor, au anulat autonomia locală. Reconcilierea pare dificilă şi tensiunile se menţin, în special la graniţa cu Daghestanul.

Denumire: nakcio.

Check Also

Yoruba ekiti şi ondo

Yoruba ekiti şi ondo trăiesc în Ogun State, ţinut de câmpii acoperite cu păduri umede …

Yoruba din Oyo

Yoruba din Oyo constituie trunchiul central al ansamblului yoruba; locuiesc în Oyo State, regiune de …

Yombe

Yombe este o populaţie din Congo (din regiunea Ncesse şi din jur de Chinipeze, Kakamocka …

Yineru

Yineru este o componentă nord-estică a ansamblului ashaninca (circa 3.000 de recenzaţi, la care se …

Yi

Yii sunt o populaţie din sud-vestul Chinei (sudul Sichuanului, Yunnanul în întregime, nord-vestul provinciei Guizhu) …