Cealaltă Ancuţă, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar, rezumat literar)

Hanu Ancuţei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu şi este, poate, cea mai strălucită creaţie lirico-epică a prozatorului. Volumul conţine nouă povestiri, relatate într-un singur loc, la hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi petrecere, fiind ei înşişi participanţi direct sau martori ai evenimentelor narate. Întâmplările povestite au loc în vreme veche, în timp mitic românesc, se pot petrece oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor ancestrale şi nu numai într-o anumită epocă socială.

Cealaltă Ancuţă, a cincea naraţiune din volumul Hanu Ancuţei, de Mihail Sadoveanu, este o povestire în ramă, deoarece face parte din naraţiunea mai amplă, aceea a evocării întâmplărilor petrecute demult, în timpuri imemoriale, pe aceste meleaguri, când la han ritualul ospeţiei era rânduit de cealaltă Ancuţă.

Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marchează prezentul şi timpul povestit, un plan al trecutului, al faptelor întâmplate „în vremea veche”, pe când Ienache coropcarul (negustor ambulant) era tânăr, se bucura altfel de viaţă şi hălăduia fără grijă, cu chimirul plin de parale. La începutul şi în finalul povestirii, perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a, viziunea auctorială conturând ambianţa specifică de la hanul Ancuţei, secvenţe (iniţiale şi finale) care formează rama acestei povestiri.

Incipitul

Incipitul îl constituie un gând nostalgic al lui Ienache coropcarul furişat spre vremurile de demult, când se întâmplau „lucruri care astăzi nu se mai văd” şi mai ales „era şi altă credinţă-n Dumnezeu”. Atmosferei plină de emoţie pluteşte printre oaspeţii hanului, după ce ascultaseră idila impresionantă a căpitanului Neculai Isac. Ceremonialul, ca parte componentă a ramei narative, este marcat de venirea Ancuţei cu „oale nouă şi vin proaspăt” pentru oaspeţi. Continuându-şi gândurile cu voce tare, Ienache coropcarul (negustor ambulant) tânjeşte după rânduielile şi lumea din anii tinereţii sale, cu un glas melancolic şi plin de alean.

Nici oamenii şi nici iernile nu mai sunt ca altădată, lumea nouă este „becisnică”, iernile blânde, că nu mai ai ce face cu dulama (haină lungă şi îmblănită). o porţi numai aşa, de fudulie. Coropcarul trebuia să-şi ducă marfa tocmai în vârful muntelui, că numai oamenii de acolo ,.n-au văzut încă târgurile”. Credinţa în Dumnezeu îi făcuse pe mulţi negustori să meargă în pelerinaj la Ierusalim, iar când Vodă ieşea de la Curtea Domnească, „prostimea se punea cu dosu-n sus şi cu fruntea-n pulbere”.

Acţiunea

În această povestire, Ienache este narator-martor, întrucât el asistase la o întâmplare ce-l impresionase şi pe care o povesteşte la persoana a III-a, în prezent (timpul povestirii), tuturor oaspeţilor de la hanul Ancuţei. Într-o zi, pe când se afla în târg la Iaşi, tocmindu-se pentru marfă cu doi negustori armeni, trece o ceată de arnăuţi, ducând cu ei un om legat. Cel prins era „om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate”, avea buzele însângerate sub mustăţile bălaie şi se uita „fudul” la toată lumea care se înghesuia zgomotos să-l vadă.

Mihail Sadoveanu

Ienache se alătură mulţimii curioase şi arnăutul Costea Căruntu îi spune că pe tânăr îl cheamă Todiriţă Catană, „un răzăş nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului”, care avusese neobrăzarea să-şi ridice ochii asupra surorii vornicului Bobeică. Ba, mai mult, atunci când l-au prins, în sfârşit, ticălosul răcnea că „pentru duduca Varvara poate să-şi dea viaţa”. Bobeică hotărâse s-o trimită pe soră-sa la mănăstirea Agapia, unde „să-şi plângă greşeala tinereţii”, iar pe tânărul îndrăzneţ urma să-l închidă în turnul Goliei, unde va aştepta porunca lui Vodă, care va fi - fără îndoială - condamnarea la moarte.

Toată mahalaua, „cu colb şi câni, cu muieri şi prunci” se ţinea după Todiriţă Catană, pe care Costea Căruntu îl „pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz”, în zorii zilei următoare, în uliţa Goliei, Ienache aude larmă cumplită, o mulţime de călăreţi „cu părul vâlvoi” ieşeau în goana calului pe poarta mănăstirii, într-o agitaţie de nedescris. Todiriţă Catană evadase din tumul Goliei, deşi fusese „cetluit (legat strâns) bine” şi uşa avea proptea. El rosese funia cu care era legat, o prinsese de gratiile de la fereastră şi coborâse pe ea de-a lungul turnului, atacase străjerii, luându-le „iataganul şi pistoalele”, găsise undeva un cal şi fugise nu se ştia încotro.

Se spunea despre Todiriţă Catană că luptase în războaie, că stă în picioare pe şa în goana calului, că ridică sacul de orz numai cu o mână, că „bate ca un berbec cu capul şi pe care-l păleşte îl dă jos fără suflare”. În timp ce slujbaşii porniseră călări după fugar, Costea avea misiunea ca, a doua zi dimineaţă, s-o ducă pe duduca Varvara la Agapia şi se temea că, dacă ticălosul nu va fi prins, iar în călătorie cine ştie ce se mai întâmplă, el îşi va pierde funcţia şi averea.

Plecând de la Iaşi, după ce trece de Târgu Frumos, Ienache se simte obosit de drum şi împovărat de marfa din spinare, când un om care mâna iute o căruţă uşoară, opreşte şi-l pofteşte să meargă cu el. Spre surprinderea coropcarului, omul era Todiriţă Catană, care îl recunoaşte pe boierul ce râsese de el atunci, în târg, când el era legat şi dus de jandarmi spre Golia.

Înfricoşat, Ienache îi spune tânărului că jupanul Costache pusese pe urma lui „oştire multă”, că pe duduca Varvara urmează s-o ducă la mănăstirea Agapia şi că jandarmii bănuiesc faptul că şi el va fi pe drumul respectiv. Todiriţă îi spune că nu se teme, îl ameninţă şi-l învaţă ce să-i declare lui Costea. Se vor opri la hanul Ancuţei şi vor aştepta împreună sosirea arnăuţilor, iar Ienache să spună că îl văzuse şi-l cunoscuse pe Catană, că acesta plecase, înspăimântat de poteră, spre Timişeşti.

Ajunşi la han, Ancuţa îi întâmpină şi-i spune tânărului că este nebun să se pună cu stăpânirea şi că patima lui pentru „o copilă de boier” este „dragoste cu primejdie”. Todiriţă îi răspunde că pentru dragostea lui este în stare să-şi dea viaţa „şi tinereţele mele” şi că va cuteza să o răpească pe duduca Varvara din mâinile lor, „ori izbândesc, ori îmi las aici oasele”.

Ancuţa se retrage cu tânărul într-un colţ şi pun împreună la cale un plan pentru răpirea duducăi Varvara, apoi Catană s-a uitat la Ienache „cu sprâncenele încruntate”, făcându-l să înţeleagă faptul că, dacă nu-şi ţinea legământul tăcut, va fi omorât. Todiriţă a plecat în goană cu căruţa şi, nu după mult timp, soseşte la han Costea Căruntu „cu mare larmă de glasuri şi pocnete de harapnic”, având cu ei pe duduca Varvara, istovită de atâta plâns.

Ienache îi spune lui Costea că îl cunoscuse pe Todiriţă Catană şi că acesta o apucase, „cu mare spaimă”, spre Timişeşti. Ancuţa declară că omul intenţiona să o răpească pe duduca Varvara, că se însoţise cu alţi răufăcători bezmetici care voiau să-l ajute. Atunci, Costea plănuieşte ca arnăuţii să plece prin Tupilaţi şi să-l încolţească pe fugar la Timişeşti, iar el cu duduca să treacă pe podul plutitor râul Moldova spre Agapia. După ce au băut cofe cu vin, slujitorii au prins curaj şi au plecat fiecare la treburile lui, aşa cum stabilise jupanul.

Ancuţa îl ţinea mereu lângă ea pe Ienache şi, împreună, îi conduc pe Costea şi pe arnăuţii care-l însoţeau la podul umblător, pe drumul cel mai scurt. Acolo, moş Bâra, „cu pletele-n ochi şi surd”, le spune că podul nu suportă atâta greutate, deoarece apele Moldovei se umflaseră peste măsură. La sugestia Ancuţei, Costea hotărăşte să treacă primul cu podul plutitor, împreună cu duduca Varvara, iar ceilalţi, cu transportul următor. Podul a ajuns cu bine la malul celălalt „ş-a rămas acolo neclintit şi tăcut”, nu se simţea nicio mişcare, nu se auzea niciun zgomot. Neliniştiţi, oamenii au început să strige, dar „nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat”.

În zori, gospodarii din Tupilaţi au găsit pe moşneag legat, iar pe Costea Căruntu „strâns în funii până la sânge, cu căluş de răşină-n gură”. Când l-au eliberat, jupanul era turbat de furie şi „atât de prăpădit, încât a trebuit să-l culce oamenii lui în căruţă, ca să-l poată duce înapoi la agie”. Ienache bănuieşte că Ancuţa făcuse farmece, deoarece în liniştea nopţii şi la lumina lunii, ea părea că aude ce se întâmpla pe malul celălalt. Nimeni n-a putut să afle ce fusese în noaptea aceea, jupanul Costea n-a povestit nimănui, dar Ancuţa spunea că mişelul reuşise să scape cu duduca Varvara în ţara ungurească.

Limbajul artistic

Limbajul artistic al lui Mihail Sadoveanu se particularizează prin îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Arhaismele, regionalismele, cuvintele şi expresiile populare

Arhaismele (răzăş, arnăut, jupan, cetăţuie), regionalismele, cuvintele şi expresiile populare (duduca, harapnic, sorcovăţ, clempuşuri, coropcă,) sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirii, prin intermediul cărora scriitorul creează o limbă literară admirabilă şi accesibilă, rămânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că „ţăranul român a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil

Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Astfel, Todiriţă Catană este „om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate”, iar Ancuţa cealaltă „era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-acum”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimării, Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.

Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o naraţiune mai amplă (Hanu Ancuţei) şi la care participă personaje puţine, palid conturate opera Cealaltă Ancuţă este o povestire în ramă.

Referindu-se la volumul Hanu Ancuţei, Tudor Vianu consideră că povestitorii lui Sadoveanu „vin din vremuri imemoriale şi-şi găsesc bucuria în evocarea lor, trăind ceea ce povestesc, transformând acele timpuri într-un izvor de nostalgii şi de priviri melancolice”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …