Cauzele mişcării revoluţionare din 1821

Îngrădirea monopolului turcesc după pacea de la Kuciuk-Kainargi a stimulat creşterea producţiei de cereale pentru piaţă, dezvoltarea meşteşugurilor şi înmulţirea manufacturilor, lărgirea relaţiilor comerciale interne şi externe şi dezvoltarea oraşelor. În urma creşterii populaţiei urbane, consumul de grâu a crescut şi înăuntrul ţării.

Războaiele ruso-austro-turce, succedându-se la Intervale scurte în tot cursul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au menţinut pe teritoriul ţărilor noastre armate care aveau efecte ruinătoare pentru gospodăria ţărănească, dar constituiau pentru producţia de cereale a marelui domeniu un debuşeu mai larg. În contact cu ofiţerii ruşi şi austrieci, boierii adoptă obiceiurile şi modele „europene” şi, pentru a-şi procura banii necesari unei vieţi de plăceri şi de lux, caută să tragă cât mai mare folos din domeniile lor feudale, agravând sub formă de monopoluri şi redevenţe exploatarea ţăranilor.

Pe moşiile din judeţele situate de-a lungul Dunării, claca tinde să devină forma dominantă a rentei feudale. În regiunile de la munte, unde majoritatea ţărănimii se compunea din moşneni liberi şi unde moşiile boiereşti şi mănăstireşti erau mai mici şi mai puţin productive, stăpânii de moşie au găsit mai avantajos să impună clăcaşilor lor o prestaţie în bani.

Pe de altă parte, pentru a atrage colonişti, stăpânii au continuat să încheie cu străinii care veneau să se aşeze pe moşiile lor învoieli pe mai puţine zile de clacă, care le creau faţă de clăcaşi o situaţie mai bună şi le confereau anumite garanţii împotriva arbitrarului stăpânilor de moşie. Aşa s-a accentuat diferenţierea economică şi socială care a contribuit la intensificarea contradicţiilor dintre exploatatori şi exploataţi.

Rolul principal în mişcare l-au avut, pe lângă burghezia în formare, ţăranii liberi, moşnenii, care, în urma creşterii producţiei de cereale pentru piaţă, se vedeau ameninţaţi de uzurpările boierilor şi care sufereau de îngrădirile exportului de porci, lână, vin şi rachiu în Transilvania. După conscripţia austriacă din 1722, revizuită în 1728, aproape jumătate (48%) din satele Olteniei erau moşneneşti. Proporţia lor scade în 1831 la 38%.

Scăderea se explică, pe de o parte, prin uzurpările boiereşti, iar pe de alta, prin creşterea numărului aşezărilor boiereşti şi mănăstireşti. Oricum, catagrafiile dovedesc că în regiunea de nord a Olteniei, la începutul secolului al XIX-lea, moşnenii formau 60% din populaţia rurală. Judeţele cu cel mai mare procent de moşneni erau Gorjul (63%) şi Vâlcea (63%). Venea apoi judeţul Mehedinţi, în partea de nord a căruia, în plaiul Cloşani, administrat de Tudor Vladimirescu, nu se afla nici o moşie boierească. Nu e o întâmplare că Tudor a lansat proclamaţia sa dintr-unul din satele acestui plai, din Padeş.

Concentrarea moşnenilor în anumite regiuni compacte explică rezistenţa lor la tendinţa de cotropire şi de acaparare a boierilor şi faptul că ei au constituit masa răsculaţilor care cei dintâi au răspuns la chemarea lui Tudor şi i-au rămas credincioşi până la urmă. Vămile şi havaieturile puse asupra tuturor vitelor şi mărfurilor în timpul lui Caragea şi Alexandru Suţu au paralizat comerţul şi au adus ţara „în cea desăvârşită lipsă a banilor”. Din cauza taxelor puse pe unele produse de vânzare, numite ale capanului, „vânzătorii nu se bucură de obicei decât de un mic câştig”. Ele au atins populaţia de moşneni a Olteniei în interesele sale vitale.

De aceea Tudor Vladimirescu avea să ceară ca, afară de vama de 3%, percepută la graniţă asupra tuturor mărfurilor care intrau şi ieşeau, să se desfiinţeze toate taxele, licenţele şi havaieturile care ruinează comerţul, „căci această ţară de dumnezeu păzită, altă tarapana (monetărie) nu are, decât numai cu neguţătoria trăieşte”. După pacea de la Bucureşti, poporul s-ar fi putut ocupa în linişte „de refacerea fericirii sale materiale de mai înainte, adică de înmulţirea vitelor sale şi prin urmare să se folosească cât mai mult de produsele sale agricole, singurul lucru care alcătuieşte în chipul cel mai strălucit fericirea Ţării Româneşti”. Dar, cu toate că lucrurile au revenit la starea lor normală, pentru ţară n-a rezultat decât sleirea finanţelor, „din pricina îngrădirilor meşteşugite în multe feluri ale negoţului, pentru a mulţumi aşa-zisele capcane pentru Constantinopol şi pentru folosul propriu al cârmuirii”.

În câmpia Dunării, unde se constituiseră moşii mari care produceau cereale pentru aprovizionarea capanului şi pentru export, populaţia rurală consta aproape exclusiv din clăcaşi. După recensământul din 1831, valabil şi pentru perioada imediat precedentă mişcării din 1821, ţărănimea din judeţul Brăila se compunea exclusiv din clăcaşi; veneau apoi judeţele Ilfov cu 99% clăcaşi, Ialomiţa cu 95%, Vlaşca cu 92%, Râmnicul Sărat cu 90%.

Statistica arată strânsa legătură dintre clacă şi producţia de cereale pentru piaţă. Ţărănimea din judeţele pomenite mai sus, mai izolată şi mai înapoiată, s-a mişcat mai încet decât moşnenii şi acţiunea ei s-a mărginit la acte locale de răfuială cu epistaţii şi vătafii proprietarilor şi arendaşilor fugiţi. Ea nu s-a ridicat la ideea unui război ţărănesc pentru desfiinţarea relaţiilor feudale de proprietate şi de producţie şi pentru eliberarea ţărănimii ca clasă.

Prin procedeele cele mai diverse, stăpânii de moşie caută între 1746 (1749) şi 1821 să-şi lărgească şi să-şi întărească drepturile asupra locuitorilor de pe domeniile lor şi să-i reducă din nou la starea de iobăgie. Lăturaşii sunt treptat asimilaţi cu clăcaşii. Într-o jumătate de secol, în judeţele din câmpie unde claca era de trei sau şase zile pe an, cuantumul obligaţiilor în muncă se dublează sau triplează, renta în bani se transformă în rentă în muncă, dreptul de folosinţă a pădurilor, păşunilor şi iazurilor e îngrădit şi supus unei redevenţe. Monopolurile se extind asupra scaunelor de carne şi asupra băcăniilor. Prin îngrădirea progresivă a drepturilor consuetudinare ale ţăranilor, stăpânii de moşie tind să-şi transforme titlurile feudale în drept de proprietate cviritară.

Dreptul de preferinţă, în virtutea căruia clăcaşii au încercat să se opună generalizării arendăşiei şi să ia ei cu arendă moşiile stăpânilor, a fost abolit în ceea ce priveşte licitaţiile publice, în 1815 în Moldova, iar în 1818 în Ţara Românească. Regulamentul organic nu va avea decât să consolideze şi să precizeze drepturi deja câştigate de stăpânii de moşie.

De asemenea, boierii atacă dreptul tradiţional al ţăranilor - confirmat şi de Mihai Suţu în 1794 - de a ara şi semăna pe moşia unde se aflau cu locuinţa, „cât va fi pentru trebuinţa lor”. Pământul necultivat şi deşert era atât de întins, încât oricine putea să-l lucreze, cu singura condiţie de a da proprietarului dijma din produsele recoltate pe acel loc. P. Kiselev confirmă şi el existenţa acestui drept: „sătenii erau obişnuiţi a întrebuinţa, după a lor voinţă, toată întinderea pământului ce le-ar fi trebuit”. Or, legiuirea lui Caragea îngrădi acest drept, condiţionându-l de autorizaţia prealabilă a stăpânului de moşie.

Arendăşia, care a apărut, ca procedeu caracteristic al exploatării marilor moşii, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se generalizează repede, mai ales în Ţara Românească, unde, în 1821, majoritatea moşiilor de la câmpie erau arendate. Arendăşia a înlesnit şi grăbit pătrunderea capitalismului în agricultură. Arendaşul lucra adesea cu capital de împrumut şi căuta ca, în termenul scurt al contractului de arendă, să realizeze un câştig cât mai mare. El storcea fără milă munca ţăranului şi secătuia fără cruţare fertilitatea solului.

În schimbul chiriei mari pe care o plătea proprietarului nominal, el îşi aroga drepturi pe care nici obiceiul pământului, nici aşezămintele domneşti, nici învoielile încheiate cu stăpânii de moşie nu le autorizau. Agravarea sarcinilor feudale şi îngrădirea drepturilor consuetudinare ale ţăranilor erau cu atât mai sensibile, cu cât ele se adăugau la crunta exploatare fiscală. Stăpânii de moşie înşişi şi-au dat seama că, pentru a putea mări numărul zilelor de clacă, era nevoie ca sarcinile fiscale să fie reduse, căci altfel, „din pricina lăcomii cererilor domnilor, neputând ticăloşii lăcuitori a birui răspunderile, stăpânii moşiilor rămânea tot în urmă” în ceea ce priveşte împărţirea produsului supramuncii ţăranilor.

Într-adevăr, înainte de Regulamentul organic, ţărănimea suferea mai puţin din cauza sarcinilor feudale decât din cauza exploatării fiscale. În vremea aceea, boierii îşi trăgeau principalele venituri nu din produsul moşiilor, ci din venalitatea slujbelor. De aceea ei îşi neglijau moşiile, pe care le lăsau în seama vătafilor sau le arendau, şi îşi concentrau eforturile pentru dobândirea slujbelor. Întreaga administraţie nu avea alt rost decât să stoarcă bani pentru îndestularea turcilor, domnului şi boierilor.

Domnul nou numit venea înconjurat de rude lacome şi de creditori care trebuiau îndestulaţi cât mai repede, fiindcă, în cel mai bun caz, domnia nu dura mai mult de trei ani. În acest scurt timp, trebuiau plătite datoriile, constituit un capital pentru noi competiţii şi îndestulaţi toţi demnitarii turci cu trecere la Poartă. Jaful devenise astfel temelia întregului sistem de ocârmuire. Boierii s-au asociat la acest sistem de jaf şi au făcut din slujbe principalul lor mijloc de chiverniseală.

În fiecare an, şi uneori de mai multe ori pe an, domnul, care-şi cumpărase scaunul de la turci, vindea la rândul său marile dregătorii acelora care ofereau mai mult. Marii dregători vindeau apoi slujbele subalterne şi aşa mai departe până la ultimele grade ale aparatului de stat. La cine ar fi putut găsi recurs victimele unui sistem de jecmăneală în care toţi slujbaşii, de la domn până la ultimul vătăşel, erau complici interesaţi?

Birul, care era plătit de toţi ţăranii de la vârstă de 16 ani, trebuia să asigure plata haraciului şi întreţinerea Curţii domneşti. Pe lângă bir, statul mai încasa o serie de impozite extraordinare la urcarea domnului în scaun, la reînnoirea domniei după trei ani şi în fiecare an pentru a nu fi mazilit. În 1818, fiecare liude - grup de contribuabili - a plătit 600 de piaştri. Dar impozitele nu erau grele numai prin masa lor, ci şi prin abuzurile la care dădeau loc. În afară de boieri şi de membrii clerului, mai erau scutiţi de bir scutelnicii şi posluşnicii, încât numărul „privilegiaţilor” fiscali era tot atât de mare ca acela al contribuabililor.

Astfel, toată povara sarcinilor publice cădea asupra unei părţi a populaţiei, în covârşitoarea ei majoritate formată din ţărani. Pentru a smulge acestora şi ultima leţcaie, zapcii puneau în aplicare cele mai înfiorătoare cazne. Langeron a văzut cum oamenii lui Constantin Samurcaş, caimacam al Craiovei şi mare vistier, biciuiau copiii şi puneau femeile pe cărbuni aprinşi ca să silească pe capul familiei să dea fiscului tot ce avea. Observatorii străini se miră cum de poate poporul român răbda atâta împilare. „Nu există popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale decât ţăranii din Moldova şi din Ţara Românească; nici un alt popor n-ar suferi cu aceeaşi răbdare şi resemnare aparentă jumătate din sarcinile care-l copleşesc”.

Mişcarea din 1821 avea să dovedească că şi răbdarea acestor ţărani avea limite şi că aceste limite au fost atinse. Revendicările lor denunţă - în povara impozitelor, în exploatarea boierilor, în lipsa oricărei ordini legale - sursele suferinţelor lor. De aceea, prin glasul lui Tudor, ţăranii cer dreptate, slobozenie, exterminarea făcătorilor de rău, a tiranilor boieri, care i-au prădat de au rămas „mai goli decât morţii cei din mormânturi”.

Regimul capitulaţiilor lăsa ţara deschisă comerţului străin, mai ales austriac şi levantin. Majoritatea negustorilor pământeni, reduşi la comerţul cu amănuntul de către sudiţii austrieci, se plâng că aceştia nu se mărginesc la comerţul cu toptanul, ci tind să acapareze şi comerţul cu amănuntul, interzis străinilor de legile ţării. În afară de aceasta, negustorii pământeni erau nevoiţi să plătească dăjdii şi să sufere o serie de angarale de care sudiţii erau scutiţi. Apărarea pieţei interne de concurenţa străină nu se putea face fără abolirea regimului capitulaţiilor şi, prin urmare, a dominaţiei otomane.

Economia ţării suferea pagube enorme de pe urma sistemului monetar al Porţii, care permitea circulaţia unui mare număr de specii monetare. Confuzia şi nesiguranţa întreţinute de această varietate au fost agravate de practicile frauduloase ale Porţii, care altera titlul monedelor şi le impunea la un curs arbitrar. Kiselev a evaluat la 25% pagubele pricinuite economiei noastre prin aceste practici.

Remediul era introducerea unui sistem monetar naţional, dar acesta, fiind un atribut al suveranităţii, nu putea fi realizat decât după cucerirea independenţei naţionale. Apoi, monopolul turcesc, lovind principalele produse, împiedica valorificarea bogăţiilor naturale ale ţării şi încuraja practica licenţelor vândute de domni, care păgubea şi pe negustori şi pe producători. Poarta a îngreunat comerţul cu Transilvania, Banatul şi Bucovina, interzicând construcţia de drumuri, pentru a crea o barieră naturală între Austria şi ţările române.

În sfârşit, prin sistemul moratoriilor acordate debitorilor influenţi şi prin confiscările arbitrare, regimul otoman a creat o stare de nesiguranţă a persoanelor şi averilor, care făcea precară orice acumulare şi orice investiţie de capital. Cu toate aceste piedici, economia noastră a făcut progrese. Faptul însuşi că protestele împotriva regimului otoman devin tot mai frecvente şi mai violente atestă creşterea forţelor de producţie şi incompatibilitatea relaţiilor de producţie dominante cu progresul acestor forţe. Într-adevăr, cu tot monopolul turcesc şi cu toată concurenţa austriacă, negustorii pământeni s-au înmulţit şi s-au întărit. Casele de comerţ din Transilvania au format şi ele negustori români, pe care i-a iniţiat în metodele şi practicile comerciale superioare şi i-au introdus în reţeaua lor de afaceri, care cuprindea tot sud-estul Europei.

O gravă criză financiară a făcut şi mai insuportabilă stăpânirea otomană şi a aruncat în lupta antiotomană şi marea boierime interesată în producţia pentru piaţă. Dificultăţile crescânde ale Imperiului Otoman, după o serie de înffmgeri dezastruoase, întinderea anarhiei interne, precum şi concurenţa aprigă între candidaţii la domnie, au mărit cu fiecare an obligaţiile Principatelor române faţă de Poartă şi, prin urmare, exportul de numerar.

Din cauza aceasta, cheltuielile ţării s-au soldat în 1820 cu un deficit de 7.000.000. Consulul general al Rusiei a stabilit pe baza actelor vistieriei că, în cei nouă ani de domnie ai lui Caragea şi Alexandru Suţu (1812-1821), Ţara Românească a fost despoiată de 63.000.000 de piaştri şi, adaugă autorii unui memoriu adresat ţarului Alexandru în 1822, dacă la această sumă s-ar adăuga banii luaţi neregulat, suma totală s-ar ridica la 120.000.000, şi chiar mai mult.

Criza financiară e atribuită de autorii memoriului în primul rând restrângerii negoţului care suferă „din cauza nevoilor capanului”, dreptului de stăpânire al unor străini asupra mănăstirilor închinate, guvernului fanariot şi acoliţilor lui, precum şi beneficiilor pe care guvernul le realizează din toate huzmeturile ţării (dijmărit, oierit şi vinărici) şi, mai cu seamă, de la vămi şi de la exporturi, din cauza cărora se împiedică liberul exerciţiu al comerţului particular. „Micşorându-se starea materială a Ţării Româneşti, poporul a fost împins la o desnădăjduire şi mai mare. Aceasta a dat curaj oamenilor să fie slobozi cugetători, aproape fără sfială”.

Reformele pe care semnatarii memoriului le propun sunt o expresie clară a crizei feudalismului, a nepotrivirii relaţiilor de producţie cu forţele de producţie şi a necesităţii de a scutura dominaţia otomană. Chiar şi marii boieri cer ca „toţi grecii, până şi cei ce să află însoţiţi cu pământence” să fie excluşi din toate slujbele ţării, ca talvegul Dunării să fie veşnic hotar între Turcia şi Ţara Românească, iar cetăţile Brăila, Giurgiu şi Turnu să fie restituite; în sfârşit, ca sarcinile ţării faţă de Poartă să fie reduse la cele stipulate în pretinsele capitulaţii încheiate cu Mehmed al IV-lea în 1641. Aceasta însemna întregirea hotarelor ţării şi reducerea obligaţiilor faţă de Poartă la plata unui tribut simbolic, un pas hotărâtor spre independenţa completă.

Pentru dezvoltarea relaţiilor capitaliste, autorii memoriului reclamă libertatea comerţului, adică facultatea de a exporta produsele ţării „în orice parte vom putea găsi folosul alişverişului nostru” dreptul de a deschide „fabrice de orice fel de meşteşug” şi de a desface liber produsele lor, precum şi posibilitatea de a exploata şi de a valorifica fără nici o restricţie metalele ce se vor găsi în România. La aceste revendicări burgheze se adaugă şi aceea ca meşteşugarii şi negustorii străini care se vor aşeza în ţară să fie supuşi legilor ţării, încadraţi în breslele pământenilor şi supuşi la sarcinile publice deopotrivă cu pământenii. În sfârşit, se prevede crearea unui „sfat de obşte”, care să legifereze „verice alte politiceşti lucruri folositoare patrii”.

Acest program de reforme era susceptibil să deschidă relaţiilor capitaliste de producţie largi perspective de dezvoltare, dacă ar fi fost susţinut de o burghezie puternică, interesată să ducă lupta până la desfiinţarea completă a relaţiilor feudale. Dar marea boierime care l-a formulat voia în acelaşi timp să-şi păstreze toate privilegiile de clasă şi chiar să le lărgească: scutirea de impozite şi de vămi; păstrarea scutelnicilor şi posluşnicilor; avantajul merticelor de sare; urcarea numărului zilelor de clacă de la 12 la 24; consacrarea printr-o pravilă a tuturor obiceiurilor pământului, deci şi a sarcinilor feudale; administrarea printr-o comisie de mari boieri a tuturor veniturilor statului; fixarea unui impozit unic pentru ca „ticăloşii locuitori” să poată răspunde noilor sarcini faţă de stăpânii de moşie. Marea boierime era deci dispusă să se angajeze în lupta antiotomană şi să adopte o politică de reforme, dar numai în măsura în care această politică i-ar fi asigurat privilegiile de clasă.

Sprijinul Rusiei ţariste, pe care se întemeia această politică era o garanţie că o răsturnare din temelie a vechii orânduiri nu se va produce. Când însă mişcarea lui Tudor, dezavuată de împăraţii Rusiei şi Austriei, ameninţă să se transforme într-un război al „săracilor împotriva celor socotiţi bogaţi”, boierimea a trădat mişcarea şi a fugit în Transilvania.

Boierii de rangul al doilea şi al treilea care invocau principiile Revoluţiei burgheze din Franţa nu urmăreau decât să obţină dreptul de a se împărtăşi de privilegiile marii nobilimi. Elementele pe care le-au dat mişcării din 1821 s-au dovedit nesigure şi slabe. Cei mai statornici luptători au fost pandurii din Oltenia, care aveau să continue lupta chiar şi după uciderea lui Tudor. Ei se recrutau din mijlocul moşnenilor liberi, cu vechi tradiţii ostăşeşti, pomeniţi încă din secolul al XVI-lea pentru apărarea cetăţii de la Tismana.

Pandurii au luat parte, în rândurile armatei ruse, la toate războaiele contra turcilor din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea. În războiul din 1806-1812, ei au format un corp, care s-a distins în luptele de la Rahova, Negotin şi Cladova. În aceste lupte şi-a stabilit Tudor reputaţia de comandant destoinic şi a dobândit experienţa militară care avea să surprindă aşa de mult pe contemporanii săi.

După pacea de la Bucureşti, corpul pandurilor a fost dizolvat de domnitorul Caragea, iar membrii lui au fost puşi la bir ca ruptaşi ai vistieriei, afară de 701 păstraţi în slujbă şi de cei mai înstăriţi, care au fost înălţaţi „cu aşezarea la neamuri, mazili şi alte orânduieli”. În februarie 1815 şi cei rămaşi în slujbă au fost trecuţi în rândul ruptaşilor, îndatoraţi să plătească pe lună câte patru taleri de lude. Supuşi la dajdie, în primejdie de a fi asimilaţi cu clăcaşii, pandurii au constituit în 1821 un teren deosebit de prielnic pentru propaganda revoluţionară.

În preajma anului 1821, toate clasele societăţii ajunseseră la convingerea că „aşa nu mai merge”. Toate erau interesate în lupta pentru răsturnarea dominaţiei otomane. Cu excepţia anturajului grec al domnului, chiar şi unii mari boieri doreau independenţa, pentru a-şi putea valorifica moşiile prin export. Dar ei nu voiau să renunţe la privilegiile lor feudale şi la stăpânirea exclusivă a statului, în schimb, celelalte categorii sociale, în primul rând orăşenimea şi ţărănimea, urmăreau, odată cu răsturnarea dominaţiei otomane, lichidarea tuturor relaţiilor feudale.

Pe acest teren, subminat de contradicţii adânci, avea să cadă sămânţa propagandei eteriste, care chema pe toţi creştinii din Imperiul Otoman la o luptă comună pentru cucerirea independenţei, în urma căreia boierii sperau să dobândească stăpânirea exclusivă asupra statului, negustorii şi meseriaşii libertatea întreprinderilor şi comerţului, iar ţăranii dreptate, libertate şi garanţie pentru stăpânirea liberă a pământului aflat în posesiunea lor.

În condiţiile feudalismului, lupta ţăranilor pentru eliberarea pământului lor de orice servitute şi pentru formarea unor gospodării independente avea un caracter progresist. „Libera proprietate a ţăranului care-şi lucrează el însuşi pământul este, evident, - scrie Karl Marx - forma cea mai normală a proprietăţii funciare pentru mica exploatare... Pentru deplina dezvoltare a acestui mod de exploatare proprietatea asupra pământului este tot aşa de necesară, ca şi proprietatea asupra uneltelor pentru libera dezvoltare a producţiei meşteşugăreşti. Ea constituie aici baza pentru dezvoltarea independenţei personale.

Pentru dezvoltarea agriculturii însăşi ea este un moment de trecere necesar. Moşnenii, din rândul cărora se recrutau pandurii, aveau să-şi apere libertatea, ameninţată de cotropirile boiereşti şi mănăstireşti. Ei erau liberi şi proprietari: primejdia pentru ei era tendinţa stăpânilor feudali de a-i aservi şi de aceea au făcut cauză comună cu clăcaşii. Aşa se explică rolul pe care l-au jucat moşnenii şi pandurii în mişcare. Pentru a izbucni, revolta n-avea nevoie decât de un prilej prielnic şi de un şef: ea a găsit prilejul în mişcarea pornită de Eterie şi şeful în Tudor Vladimirescu.

Check Also

Trăsături distinctive ale Revoluţiei pandurilor din 1821

Teza că revoluţia pandurilor a fost organizată de căpeteniile eteriste are drept corolar afirmaţia că …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Critica izvoarelor şi istoriografiei despre Revoluţia din 1821

Analizând critic documentele – nu o dată contradictorii – de la 1821, precum şi istoriografia …

Poziţia lui Constantin Samurcaş în timpul Revoluţiei din 1821

Omul de încredere al lui Alexandru Pini era vornicul Constantin Samurcaş. Ilie Fotino îl numeşte …

Ecoul mişcării revoluţionare din 1821 din Oltenia printre românii din Transilvania

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a trezit printre românii din Transilvania un ecou atât de puternic, …