Cauzele eşuării unirii politice a ţărilor române (1599-1600)

Unificarea politică a teritoriului românesc a fost de scurtă durată. A ţinut ceva mai mult de un an şi s-a prăbuşit în mai puţin de două luni. Eşecul a fost cauzat, în primul rând, de stadiul istoric în care se afla dezvoltarea legăturilor dintre cele trei ţări româneşti. Întărirea progresivă a legăturilor dintre acestea - pe plan economic, politic şi cultural - în veacurile XV-XVI şi mai ales după instaurarea dominaţiei otomane, a făcut cu putinţă unirea ţărilor române din 1599-1600. La sfârşitul veacului al XVI-lea, însă, se constată că dezvoltarea legăturilor economice nu ţinuse cadenţa cu cele politice şi culturale.

Unitatea de acţiune împotriva cotropirii - şi apoi a jugului turcesc - conştiinţa unităţii de neam şi de limbă, solidaritatea românilor din cele trei state feudale - toate acestea erau mai intense decât schimbul reciproc de mărfuri; din această cauză abia apăruseră primele elemente ale formării unei pieţe comune a celor trei ţări româneşti - proces care va dura timp de veacuri. Or, o condiţie absolut necesară pentru o centralizare interstatală, care ar fi cuprins într-un stat Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, ar fi fost tocmai existenţa unui început de piaţă internă comună a celor trei ţări. Existenţa acestor legături a făcut posibilă unirea; lipsa lor de tărie a determinat destrămarea ei.

În al doilea rând, o centralizare interstatală de acest fel cerea, de asemenea, ca o condiţie necesară, desăvârşirea procesului de centralizare internă, împiedicată de lupta clasei feudale pentru preluarea puterii politice. Neputinţa domniei de a rezolva aceste contradicţii făcea imposibilă constituirea unei baze social-politice statornice. Prima contradicţie, antagonistă, era cea dintre interesele generale ale clasei boiereşti şi interesele masei producătorilor direcţi - mai ales ale celor de la sate - care, solidară cu războiul antiotoman, nu a putut, în acelaşi timp, pactiza cu politica de clasă a regimului politic pe care se baza însăşi desfăşurarea războiului. A doua contradicţie era cea dintre minoritatea boierească pe care se sprijinea domnia lui Mihai Viteazul şi majoritatea alcătuind opoziţia boierească - spărtură în forţa dominantă a clasei conducătoare, care provoca frământări şi disensiuni.

Regimul de autoritate domnească trebuia să facă în acest fel faţă unei lupte interne pe două fronturi: frontul luptei de clasă şi acela al luptei politice din propria clasă. Domnia a putut să poarte, fără a fi înfrântă, această luptă numai în condiţiile dobândirii supremaţiei militare; dar supremaţia militară, obţinută în condiţiile date, mai ales prin mijloace de forţă, nu putea fi decât efemeră. De aceea, încercarea de reorganizare a statului feudal, ca şi încercarea de unificare politică a teritoriului românesc, au fost efemere.

În situaţia de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul veacului al XVII-lea, când boierimea se afla încă în plină dezvoltare, o altă clasă nu putea să fie purtătoarea acestei acţiuni de însemnătate istorică. Dar, în numele întregii clase boiereşti, nu orice regim politic putea să o ducă la bun sfârşit, ci numai regimul politic al domniei autoritare, capabil să desăvârşească centralizarea statului feudal, condiţie istorică fundamentală a unificării politice. Prăbuşirea regimului de domnie autoritară a trebuit să însemne din această cauză şi prăbuşirea încercării de unificare.

În afară de cauzele derivând din stadiul de dezvoltare a legăturilor dintre cele trei ţări şi din evoluţia contradicţiilor interne, eşecul din toamna anului 1600 se datora şi faptului că interesele de stat ale marilor puteri înconjurătoare veneau în contradicţie cu eventualitatea consolidării în spaţiul carpato-dunărean a unui stat centralizat puternic. Se poate spune, deci, că încercarea de unificare politică a teritoriului românesc nu a izbutit pentru că s-a lovit de împrejurări istorice vitrege. Cu atât mai mare este astfel îndrăzneala şi perseverenţa oamenilor care' au luptat pentru înfăptuirea ei.

„Legătura” lui Mihai Viteazul şi frământarea satelor din Ţara Românească

În Ţara Românească, contradicţia internă, antagonistă, a fost agravată de aplicarea „legăturii” lui Mihai Viteazul, prin care se anula dreptul de strămutare al ţărănimii dependente, se generaliza legarea de glie a rumânilor. Legarea de glie nu schimba de pe o zi pe alta situaţia de fapt a ţărănimii, ci însemna consfinţirea juridică a unei situaţii social-economice deja existente. Nici actul juridic denumit „tocmeala”, „întocmirea”, „aşezământul” lui Mihai, nu a fost elaborat şi promulgat dintr-o dată, ci reprezenta încheierea unei acţiuni care acoperă în timp aproape întreaga domnie a lui Mihai Viteazul.

Aşezământul se concretiza printr-un hrisov care trebuia să fie aplicat pe întreg teritoriul ţării; el nu a putut, ca atare, deveni realitate decât în momentul când aparatul de stat domnesc era în stare să asigure această aplicare, deci în anii 1597-1598 (dacă boierii la Alba Iulia au impus în tratat includerea unei clauze privitoare la şerbii fugiţi dintr-o ţară în alta, aceasta se datora în primul rând faptului că, în acel moment, domnia nu era capabilă să asigure aplicarea unei astfel de măsuri). Din această cauză, existenţa aşezământului trebuie legată de activitatea crescândă a” aparatului central şi local, de dregători angrenaţi de către domnie în acţiunea de „aşezare” a ţării (recensămintele fiscale, activitatea mai intensă a „crestătorilor de bir”, menţionarea mai frecventă a catastihelor domneşti etc.).

„Legătura” lui Mihai scotea la iveală, într-o deplină lumină, caracterul de clasă al regimului de domnie autoritară. „Legătura” - corespunzând intereselor generale ale clasei boiereşti - nu avea de ce să fie respinsă de regimul de domnie autoritară; ea a fost folosită de marea boierime pentru instaurarea regimului boieresc, iar de domnie pentru „îmblânzirea” opoziţiei boiereşti.

Caracterul de clasă al „legăturii” este indicat şi de intensificarea, constatată în vremea lui Mihai Viteazul, a cotropirii pământurilor ţărăneşti şi a „vecinirii” ţăranilor. Domnia a favorizat, pe această cale, acumularea unor mari averi boiereşti, ceea ce avea semnificaţia unei acţiuni politice conştiente. Se favoriza, în acest fel, creşterea domeniului domnesc, a averii personale a domnului, a bisericii, a boierimii partizane.

Era firesc ca astfel de împrejurări să determine împotrivirea crescândă a maselor ţărăneşti. Se dezvoltă, astfel, în anii din urmă ai domniei lui Mihai Viteazul, când primejdia otomană încetase de a mai fi gravă, o puternică frământare a ţărănimii, care îmbracă forma mişcării de răscumpărare, a nesupunerii la lucru, a spargerii unor sate întregi, a alcătuirii unor cete de haiduci. Această frământare trebuie să fi avut un caracter general, la care fapt se referă, între altele, hrisovul lui Radu Şerban, din 19 aprilie 1603, în care se spune: „când a fost Mihai vodă domn în Ardeal şi când s-a fost ridicat toate satele din ţară să se judecească”.

Frământarea satelor provoca o stare de tulburare, de anarhie internă, care - mai ales în a doua jumătate a anului 1600 - a grăbit căderea lui Mihai. Dacă un sat întreg, ca Radovanul, de pildă, putea să apuce - în căutarea „milei” domneşti - calea lungă a peregrinării de la Bucureşti la Alba Iulia, de aci la Iaşi şi apoi la Făgăraş, aceasta arată şi gradul suferinţei ţărăneşti, dar şi - la sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul - un început de destrămare internă.

Mişcarea ţărănească din Transilvania

Prima etapă a unificării politice - ocuparea Transilvaniei de către armata Ţării Româneşti - a fost întâmpinată de ţărănimea transilvăneană printr-o puternică mişcare de revoltă împotriva vechilor stăpâni feudali ai ţării. Mişcarea ţărănească din Transilvania a atins o intensitate atât de mare, încât părea să pună în primejdie însăşi fiinţa statului feudal. Trebuie mai întâi subliniat, în această privinţă, caracterul general, de mişcare a ţărănimii române şi maghiare, împotriva asupritorilor comuni - magnaţii şi nemeşii Transilvaniei. Informaţia unor izvoare cu privire la caracterul exclusiv românesc al mişcării nu trebuie să înşele; nobilimea ardeleană avea interes să răspândească o imagine greşită despre mişcarea din 1599-1600, să-i dea o culoare exclusiv etnică şi nu socială, pentru ca să justifice în acest fel acţiunile de represiune antiromâneşti.

Hotărârile dietelor în legătură cu reprimarea mişcării ţărăneşti, afirmaţii ca cele ale cronicarului Fr. Miko: „Secuimea s-a răsculat asupra nobilimii, începând să le pustiască şi să le ardă casele” - arată neadevărul unor asemenea insinuări. În afară de acest caracter de luptă socială generală, mişcarea ţărănească din Transilvania - dacă ţinem seama de ştirile bogate din izvoarele diplomatice - a avut şi un pronunţat caracter românesc. Se pare că, în perioada pregătirii campaniei care trebuia să ducă la victoria de la Şelimbăr, Mihai Viteazul ar fi agitat „întreaga plebe a românilor din Transilvania, prin acţiunea tainică a călugărilor săi”.

Fapt este că ţărănimea română din Transilvania a întâmpinat intrarea lui Mihai Viteazul printr-o mişcare care vădea o anumită solidaritate de neam. Ocuparea Transilvaniei de către armata comandată de domnul Ţării Româneşti crea iluzia înlăturării asupririi de neam. Ţăranii români din Transilvania se înfăţişau, astfel, la sfârşitul veacului al XVI-lea, ca o clasă socială în care era profund înrădăcinată conştiinţa unităţii etnice, într-o formă mai puternică decât la boierime. Evenimentele ulterioare au arătat însă că aşteptările ţărănimii trebuiau să fie înşelate. Solidaritatea feudală a fost mai puternică decât cea etnică şi reprimarea sângeroasă, propusă de diete şi întreprinsă de regimul lui Mihai Viteazul, a lovit întreaga ţărănime, pierzându-se în felul acesta sprijinul pe care era dispusă să-l acorde ţărănimea transilvăneană, în general, şi cea românească, în special.

În Transilvania, Mihai Viteazul a acordat unele înlesniri secuimii, preoţimii române şi, într-o măsură mai mică, iobagilor români. Acestea nu estompează însă decât în mică măsură caracterul adânc de clasă al regimului lui Mihai Viteazul. Experienţa transilvăneană este ilustrativă pentru domnia lui Mihai Viteazul: incapacitatea de a dobândi o solidă bază de masă.

Masele populare din Moldova şi regimul lui Mihai Viteazul

Acţiunea politică şi militară întreprinsă de Mihai Viteazul s-a bucurat de adeziunea maselor moldoveneşti. Această adeziune a îmbrăcat - în timpul campaniei militare - forma colaborării dintre populaţie şi unităţile militare moldoveneşti şi căzăceşti răsculate împotriva lui Ieremia Movilă. Într-o ştire se spune: „moldovenii, răsculându-se, au întors armele în sprijinul lui Mihai, împotriva lui Ieremia Movilă”.

Ocupanţii poloni nu ezitau să afirme că cel mai mult se tem de moldoveni şi nici să vorbească de acţiunile comune ale ţăranilor moldoveni şi ale celor din Podolia împotriva feudalilor poloni, să precizeze rolul acestei mişcări în destrămarea şi risipirea armatei lui Ieremia Movilă. Victoriile de la Suceava, Verbia etc. s-au datorat în bună parte dezertărilor în masă din armata moldo-polonă.

Aportul moldovenesc la înaintarea trupelor lui Mihai Viteazul avea un pronunţat caracter politic şi social, în Moldova neexistând o asuprire de neam. Instaurarea regimului lui Mihai Viteazul era privită ca înlăturarea regimului nobiliar, impresie desigur întărită de măsurile, luate încă de la începutul scurtei domnii moldoveneşti, de atenuare a fiscalităţii împovărătoare. Dar şi în Moldova s-au învederat cu repeziciune limitele regimului de domnie autoritară.

Renunţarea la scutirile de dări şi impunerea deosebit de grea a producătorilor direcţi, pe de o parte, apăsarea ocupaţiei militare, pe de altă parte, explică lipsa de sprijin din partea maselor moldoveneşti. Astfel la sfârşitul verii anului 1600, baza social-politică a regimului lui Mihai Viteazul în Ţara Românească, Transilvania şi Moldova devenea tot mai îngustă. Orice lovitură externă putea fi în acest fel deosebit de gravă, cu atât mai mult cu cât în interior se dezvolta între timp acţiunea făţiş ostilă a marilor feudali.

Marea boierime a Ţării Româneştişi problema Transilvaniei

În legătură cu problema Transilvaniei s-au cristalizat poziţiile profund contradictorii ale celor două grupări politice principale ale boierimii: gruparea de opoziţie şi cea „domnească”. După ocuparea militară a Transilvaniei, gruparea boierească de opoziţie se transforma cu repeziciune într-o grupare închegată unitar, sub conducerea Buzeştilor.

Opoziţia acesteia la diferitele acţiuni politice şi militare ale domniei se manifesta sub mai multe aspecte, în primul rând - după ce reprezentase cândva interesele lui Sigismund Bathory - gruparea politică aflată sub conducerea Buzeştilor se înfăţişează, în împrejurările luptei pentru consolidarea independenţei şi ale primei etape a unificării politice, ca reprezentând interesele Habsburgilor.

În această privinţă, părerea lor era clară: erau pentru renunţarea la Transilvania, într-un raport din noiembrie 1599 către curtea de la Praga, se spunea: „Boierii români şi mai ales Buzeştii nu sunt doritori ca domnul să rămână în această ţară şi s-o păstreze pentru el”. De altfel, cronica zisă a Buzeştilor împărtăşeşte întru totul, în privinţa problemei Transilvaniei, această părere.

În al doilea rând, se constată o vădită unitate de interese între marea boierime grupată în jurul Buzeştilor şi marea nobilime din Transilvania. Radu Buzescu şi Dionisie Rally - care în Transilvania a jucat mai mult rolul de agent al Buzeştilor şi al imperialilor pe lângă domn - au împiedicat cu multă perseverenţă orice acţiune a domniei menită să reprime manevrele nobilimii, încât cronicarul Szamoskozy are cuvinte de caldă recunoştinţă la adresa lui Radu Buzescu. Toate acestea nu făceau decât să pregătească terenul pentru „hiclenirea” din toamna anului 1600, în împrejurările invaziei polone în Ţara Românească.

Faţă în faţă cu gruparea Buzeştilor, se afla gruparea „domnească” a boierimii, care sprijinea regimul lui Mihai Viteazul şi, ca atare, era pentru păstrarea Transilvaniei. Acest punct de vedere era considerat într-un raport imperial ca „un lucru cerut cu încăpăţânare de boieri, care speră să dobândească în ţară (în Transilvania) bunuri frumoase şi venituri”.

Cei mai consecvenţi partizani ai acestei atitudini politice erau banul Mihalcea, logofătul Teodosie şi vistiernicul Stoica. Cauzele acestei atitudini erau: nesiguranţa din Ţara Românească din pricina puterii Buzeştilor şi, în acelaşi timp, atracţia pentru marile bogăţii ale Transilvaniei. De aceea au cerut şi au căpătat de la Mihai Viteazul castele şi moşii şi au împins domnia la îngăduirea abuzurilor, câteodată foarte grave, săvârşite de trupele de ocupaţie.

Se poate spune că regimul de domnie autoritară a fost slăbit nu numai de lupta dintre grupările boiereşti în problema Transilvaniei, ci şi de faptul că gruparea boierească din jurul domniei era principala responsabilă pentru starea de anarhie din Transilvania, care a făcut ca, în toamna anului 1600, Mihai Viteazul să se găsească descoperit în faţa duşmanilor săi.

Opoziţia nobilimii transilvănene şi a marii boierimi moldovene faţă de regimul lui Mihai Viteazul

Cu toate că regimul lui Mihai Viteazul i-a menţinut privilegiile şi chiar a luat unele măsuri ca s-o câştige de partea sa, nobilimea transilvăneană a opus o rezistenţă înverşunată - imediat după victoria de la Şelimbăr - mai întâi sub forma neacordării de ajutoare financiare, a refuzului de a executa obligaţiile, a colportării minciunilor etc., până când a putut trece la lupta făţişă, la insurecţia generală. O primă cauză a acestei opoziţii era de natură politică. Nobilimea din Transilvania nu avea încredere în regimul politic instaurat de Mihai Viteazul, nu i se părea destul de bun păzitor al privilegiilor şi drepturilor ei.

Favorizarea ţărănimii secuieşti, reprimarea insuficient de sângeroasă - după părerea nobililor - a mişcării ţărăneşti, asprimea arătată faţă de nesupunerea nobilimii, toate acestea măreau neîncrederea şi o transformau într-o ostilitate crescândă. De aci provin toate învinuirile aduse regimului lui Mihai Viteazul, care ar fi fost duşman al nobilimii, opresor şi omorâtor de nobili, protector al iobagilor împotriva nobilimii. De aci toate acuzaţiile că Mihai Viteazul ar fi intenţionat să-i ucidă pe toţi „nemeşii Ardealului”.

O altă cauză a acestei opoziţii era de natură etnică. În regimul lui Mihai Viteazul de „stăpânire românească”, nobilimea feudală din Transilvania vedea primejdia ameninţătoare de a pierde averile în favoarea boierilor din Ţara Românească. De aci toată ura nestinsă împotriva guvernării româneşti a Transilvaniei, toate învinuirile aduse lui Mihai Viteazul că voia să golească Transilvania de maghiari şi să-i înlocuiască cu români şi sârbi.

Duşmănia nobilimii din Transilvania faţă de regimul lui Mihai Viteazul a contribuit în mare măsură la căderea acestuia. Nobilimea - în numele apărării regimului nobiliar - a jucat rolul de mobilizatoare a feudalilor din ţările vecine, Polonia şi Moldova, împotriva regimului de autoritate domnească. Corespondenţa întreţinută între o nobilime - ca un tot organizat - şi alta scoate la iveală acest rol de mobilizare, care a dăunat atât de mult acţiunii lui Mihai Viteazul.

Ca şi contra domniei lui Aron, marea boierime moldoveana a ales aceeaşi metodă de luptă şi faţă de regimul lui Mihai Viteazul: exilul voluntar, refuzul de colaborare. Ca şi nobilimea din Transilvania, marii boieri ai Moldovei, ca un corp organizat, şi-au manifestat ostilitatea faţă de încercarea de unificare politică. În interior, anularea scutirii de dări a boierimii şi regimul de ocupaţie militară au împiedicat o colaborare efectivă între boierimea moldoveana şi regimul lui Mihai Viteazul.

În Moldova s-a vădit, mai clar chiar ca în Transilvania, că fără sprijinul marilor boieri nu se putea guverna o ţară în care marea boierime era forţa dominantă a clasei conducătoare. Pe această bază, boierimea moldoveana colaborează cu nobilimea din Transilvania şi cu şleahta polonă - printr-un fel de alianţă a regimurilor nobiliare împotriva regimului lui Mihai Viteazul şi, implicit, împotriva unificării politice.

Ostilitatea marilor puteri faţă de unificarea politică a ţărilor române

Atitudinea marilor puteri vecine: Imperiul habsburgic, Imperiul Otoman, Polonia, a fost de netă ostilitate faţă de unificarea politică a teritoriului românesc. Aceasta lovea în planurile habsburgice şi polone de a întemeia, sub egida proprie, un sistem politic şi militar în spaţiul carpato-dunărean, ca şi în planurile Imperiului Otoman de a-şi restaura dominaţia în această regiune.

Cu toate cererile lui Mihai Viteazul, din vremea pregătirii campaniei din 1599, imperialii nu au dat acestuia o încuviinţare expresă, ci poate doar una tacită. Campania din Moldova nu a fost de asemenea aprobată. Tratativele în jurul stabilirii titlului juridic definitiv de stăpânire asupra Transilvaniei au vădit de la început ostilitatea curţii de la Praga faţă de acţiunea lui Mihai Viteazul, în această privinţă, un rol deosebit l-a jucat stăruinţa generalului G. Basta, comandantul trupelor imperiale din Ungaria de sus, şi a nunţiului apostolic Malaspina, de a calomnia şi a denigra faptele lui Mihai. Din această cauză, în timpul guvernării româneşti a Transilvaniei, propunerile de acţiune militară comună ale lui Mihai nu au fost ascultate.

Cererile de ajutor din timpul concentrărilor masive de trupe polone din vara anului 1600 nu au fost luate în seamă şi, până la urmă, s-a ajuns la situaţia ca un general imperial, George Basta, să sprijine mişcarea nobiliară împotriva unui aliat al Imperiului, iar după înfrângerea acestuia să se înfăţişeze ca moştenitor „legal” al situaţiei. Pentru Imperiul Otoman, regimul lui Mihai Viteazul era „autorul tuturor relelor din Ardeal şi Moldova”.

Posibilitatea restaurării dominaţiei otomane în ţările române era condiţionată de înlăturarea acestui regim. Din această cauză, la Constantinopol, în intervalul de timp dintre toamna anului 1599 şi toamna anului 1600, s-a desfăşurat o febrilă activitate diplomatică şi de pregătiri militare în vederea împiedicării, la momentul oportun, a acţiunii de unificare politică.

Un adversar primejdios, a cărui intervenţie a pus, de fapt, capăt acţiunii de unificare, a fost Polonia. Trebuie subliniată aci concepţia politică prin care se justifica intervenţia polonă. În împrejurările caracteristice ale vremii, în toamna anului 1600, acţiunea lui Ian Zamoyski se înfăţişa ca reprezentanta tipică a regimului nobiliar. Din această cauză, acţiunea propagandistică a cancelarului Poloniei, de pregătire şi apoi de justificare a intervenţiei, înfăţişează mai întâi regimul lui Mihai Viteazul ca primejdios din punct de vedere social, ca un regim politic al „ţăranilor”. Ofensa cea mai curentă la adresa lui Mihai - mare boier şi dregător înainte de a fi domn - era aceea că e „ţăran”, „ţăran ambiţios şi ahtiat după slavă.

În al doilea rând, regimul lui Mihai Viteazul era considerat ca reprezentând primejdia instaurării unei stăpâniri străine în Polonia. Este sigur că Mihai Viteazul a întreţinut legături strânse cu nobilimea ortodoxă din Polonia, că emisarii săi au întreprins o anumită acţiune de agitaţie în straturile mai de jos ale societăţii, că lupta victorioasă împotriva dominaţiei otomane şi desfăşurarea acţiunii de unificare politică a ţărilor române a stârnit admiraţie şi simpatie în societatea polonă contemporană.

În aceste împrejurări s-a făurit poate planul îndrăzneţ al domnului de a înlătura facţiunea lui Ian Zamoyski de la putere şi de a deveni rege peste un stat uriaş, înglobând Polonia, ţările române şi chiar Bulgaria. Fapt este că primejdia acestui plan pentru Polonia era considerată atât de gravă, încât pentru organizarea campaniei a fost socotită necesară chiar amanetarea tezaurului regal.

Singura putere mai apropiată de teritoriul românesc care a avut o atitudine de simpatie faţă de regimul lui Mihai Viteazul a fost Rusia. Apropierea ei de coaliţia antiotomană, din cauza contradicţiei de interese cu Polonia, a prilejuit lui Mihai Viteazul trimiterea episcopului Luca, în 1597, la Moscova, unde au fost stabilite legături politice strânse şi s-a obţinut chiar un ajutor în bani. La sfârşitul anului 1599, la Praga, cu prilejul unor tratative ruso-imperiale, au avut loc şi negocieri între trimisul lui Mihai Viteazul, Petru Armeanul, şi reprezentanţii ţarului Boris Godunov. Polonia bănuia chiar existenţa unei alianţe între Mihai Viteazul şi Moscova.

Ştirile din sursă polonă ilustrează faptul că succesele lui Mihai Viteazul erau folosite de Rusia pentru a obţine concesii din partea Poloniei şi că desfăşurarea nefavorabilă pentru români a evenimentelor din toamna anului 1600 a contribuit - în problemele ruso-polone - la unele succese diplomatice ale lui Ian Zamoyski. Depărtarea şi angajarea în probleme interne şi externe complicate au împiedicat Rusia să-şi extindă ajutorul, astfel că unificarea politică a ţărilor române s-a găsit singură în faţa a trei mari puteri duşmane. Acţiunea de unificare s-a desfăşurat cu o forţă atât de mare, încât nici o acţiune agresivă nu a fost întreprinsă până la apariţia primelor semne de dezagregare internă. În astfel de împrejurări, regimul lui Mihai Viteazul nu a putut face faţă frământărilor interne şi unei triple agresiuni externe.

Pierderea Transilvaniei

Insurecţia nobiliară s-a dezlănţuit la 1 septembrie 1600, odată cu refuzul nobilimii de a participa la dieta convocată la Sebeşul Săsesc. Planul nobilimii transilvănene era de a-şi concentra forţele în aşteptarea celor ce trebuiau să vină din Polonia şi din Moldova, cu Sigismund Bathory. Întârzierea acestui ajutor a precipitat înţelegerea dintre generalul Basta şi nobilime. Trădarea lui aga Leca, care a predat lui Basta cetăţile Chioarul şi Uioara, a uşurat unirea trupelor lui Basta cu cele ale nobilimii.

La 18 septembrie 1600, s-a desfăşurat lupta de la Mirăslău, unde armata lui Mihai Viteazul a suferit o gravă înfrângere. Aceasta nu s-a datorat într-atâta inferiorităţii numerice, cât faptului că victoria decisivă a fost câştigată în chip firesc de o armată modernă, împotriva uneia în curs de modernizare. La Mirăslău, şi-au spus cuvântul armamentul şi tactica de luptă, superioare, ale armatei lui Basta, fără de care trupele nobilimii din Transilvania ar fi fost învinse cu desăvârşire. Retrăgându-se cu puţine trupe, Mihai Viteazul se opreşte la Făgăraş, şi de aci la Râşnov, unde aşteaptă întăririle menite să-i refacă armata. Între timp, se dezlănţuia în întreaga Transilvanie o sângeroasă teroare contra celor care luptaseră în armata lui Mihai Viteazul. Prigoana lovea în primul rând ţărănimea română şi secuiască.

Această situaţie a schimbat cu repeziciune starea de spirit, astfel că, la sfârşitul lunii septembrie, cu oastea refăcută, după sosirea forţelor proaspete din Ţara Românească, care în acest fel se arăta în continuare capabilă de a fi o puternică rezervă militară, Mihai Viteazul dispunea de o armată şi de condiţii cu care ar fi putut încerca recucerirea Transilvaniei. Într-adevăr, el încearcă să ia cu asalt Braşovul. Întorsătura pe care au luat-o evenimentele în Moldova şi primejdia în care se afla Ţara Românească l-au obligat însă să renunţe la Transilvania şi să-şi încordeze toate puterile pentru apărarea ţării de baştină. Cu generalul Basta şi cu stările Transilvaniei ajunsese între timp la un armistiţiu, care-i acoperea în felul acesta flancul de miază-noapte.

Pierderea Moldovei şi a Ţării Româneşti

Odată cu pierderea Transilvaniei avea loc şi pierderea Moldovei. Hotărârea lui Ian Zamoyski, care conta mai ales pe puterea facţiunii sale, fusese luată de la sfârşitul verii. La începutul lunii septembrie, în momentul când în Transilvania se producea ruptura dintre nobilime şi Mihai Viteazul, trupele polone pătrundeau în Moldova. La 27 septembrie, Suceava cădea în mâinile asediatorilor poloni. Planul lui Zamoyski era ca din Moldova să pătrundă în Transilvania şi de acolo în Ţara Românească, pentru ca, în acest fel, nimicirea lui Mihai Viteazul să fie integrală. Evenimentele din Transilvania au determinat schimbarea planului de campanie: se puteau concentra toate forţele împotriva Ţării Româneşti.

La 1 octombrie, armata polonă se găsea la graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească, de unde Ian Zamoyski lansa un manifest către boierimea Ţării Româneşti. Între timp, Mihai se întorcea în Ţara Românească, cu oastea din Transilvania. După ce ocupă Buzăul, trupele polone înfrâng detaşamentele muntene în două lupte, la Năieni şi Ceptura. Bătălia hotărâtoare s-a dat la Bucov, pe Teleajen, la 20 octombrie 1600. Aci şi-a spus cuvântul superioritatea ca număr şi armament a oştirii polone. Armata Ţării Româneşti a fost înfrântă şi a trebuit să se retragă. Dar forţa militară a ţării, deşi foarte slăbită, era încă în picioare. O invazie turcească, la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie, a putut fi astfel respinsă.

Retras în Oltenia, la Craiova, Mihai Viteazul îşi reface armata şi izbuteşte să sfărâme un complot boieresc şi să înfrângă o nouă încercare de ofensivă turcească. Dar la 25 noiembrie 1600, se dă bătălia de pe Argeş, în care armata de sub comanda lui Udrea este învinsă. În aceste împrejurări, opoziţia boierească de sub conducerea Buzeştilor - care în ultimele luni îl sprijinise pe Mihai de teamă ca înscăunarea lui Simion Movilă să nu aducă la putere gruparea boierească din Moldova - trece de partea noului domn, adus de oştile moldo-polone. Mihai nu mai avea altă soluţie decât cea a pribegiei.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …