Căsătoria lui Ştefan cel Mare. Luarea Hotinului şi a Chiliei. Luptele cu Matei Corvin

Domnul moldovean, care avea din legătura sa cu o femeie anume Maruşca un fiu Alexandru, numit astfel după Alexandru cel Bun, spre mărirea liniştită a căruia se duceau toate gândurile lui, Ştefan se însură în acest an, la 5 iulie 1463. Până la dânsul, domnii urmaşi ai lui Ilie, care ţinuse pe Marinka, fiică de cneaz rutean şi cumnată de rege polon, îşi luaseră neveste din ţară, fete de boieri, căci în afară nimeni nu s-ar fi încuscrit bucuros cu neînsemnătatea şi netrăinicia lor. Ştefan peţi şi el, ca şi unchiul său Ilie, la prinţii din vecinătate. Nevasta şi-o găsi tot printre fruntaşii rutenimii: ea era Evdochia, soră cu Simion, cneazul din Kiev.

Simion, fiul lui Olelko, care avea un frate, Mihail, un fiu şi o fiică, era un vestit războinic, un straşnic vânător de tătari, care, la moartea sa, în 1471, lăsă regelui Cazimir, ca amintirea cea mai scumpă despre sine, „calul şi arcul”. Nunta se va fi serbat în Suceava, unde Ştefan se întorsese, după ce, la începutul anului, el petrecuse câtva timp în Iaşi, care erau pe atunci numai un biet târguşor de case de lemn, în drumul negustorilor armeni şi nemţi ce veneau din Galiţia spre porturile Dunării şi Mării Negre. La un astfel de prilej rar, când cununa mirelui se cobora pe un cap împodobit cu cununa ţării, vor fi fost de faţă pentru a lega şi binecuvânta, toţi fruntaşii clerului moldovean: Teoctist, mitropolitul, Tarasie, episcopul de Roman, egumenii de la Bistriţa, Neamţ, Moldoviţa, Pobrata: Teodor, Ioasaf, Anastasie şi Stahie.

Dar căsătoria nu fu fericită. În 1466 (după 9 iulie) sau 1467, doamna se stingea fără să fi văzut adevărata mărire a soţului ei. Ea n-a fost mama copiilor Iliaş, Bogdan şi Petru, care nu se ivesc nici prin mărturiile hrisoavelor cât timp ţinea încă această dintâi căsătorie a tatălui lor, ci abia în 1472-1473, toţi trei în acelaşi timp, când Ştefan cel Mare avea lângă dânsul acum o a doua doamnă.

A Evdochiei a fost numai singura fiică a lui Ştefan, Elena, care pentru aceasta putu să se şi mărite în Moscova, luând, cum vom vedea, pe un fiu de ţar, care era să fie ţar el însuşi, dacă acest neam ar fi avut mai mult noroc. Până la moartea înainte de vreme a Evdochiei, Ştefan avu însă două mari izbânzi, care-i întregiră hotarele fără multe silinţe, iar cea de-a doua chiar fără vărsare de sânge. El câştigă din nou Hotinul, care se înstrăinase la înfrângerea lui Petru Aron, şi izbuti să aşeze, după o întrerupere de vreo douăzeci de ani, căpitani, pârcălabi moldoveni în Chilia.

Încă din septembrie 1463, între boierii lui Ştefan se înseamnă şi un pârcălab de Hotin, anume Goian, care intrase în sfatul lui vodă de foarte puţină vreme. Va să zică, pe atunci, un an după ispitirea Chiliei, Hotinul nu mai avea în el oaste leşească, ci primise oameni de-ai domnului Moldovei. Cum şi ce fel - fără îndoială, însă, paşnic - s-a făcut schimbarea de stăpânire în această puternică strajă a Nistrului, nu se spune nicăieri. Regele Poloniei se plânse pentru încălcarea făcută de Ştefan împotriva păcii din 1459, prin mareşalul său Rytowski.

La 4 octombrie 1466, stăteau la Hotin soli din amândouă părţile pentru a se înţelege hotărâtor: din partea lui Cazimir venise arhiepiscopul de Lemberg, palatinul Rusiei şi Mihai Buciaţchi (Buczaczki), palatin al Podoliei şi comandant al cetăţilor din Pocuţia, care aveau amândoi drepturi asupra Hotinului, iar ca trimis de-a dreptul al craiului, fără nici un interes în afacere, venise Nicolae Grimalo; Goian pârcălabul, Vlaicu, unchiul domnesc, peste puţin şi el pârcălab în Hotin, şi bogatul vistier Iuga vorbeau în numele lui Ştefan-vodă. Pentru unele lucruri se trimise apoi la o nouă întâlnire, care era să se facă în anul următor, de Sf. Gheorghe.

În 1466 se mântuise şi cu străinii din Chilia, şi Dunărea de Jos era moldovenească, precum fusese pe vremea puternicului moş, Alexandru cel Bun. Şi în vara anului 1464 - pe când Matiaş Corvinul era împiedicat de afacerile din Boemia şi turcii aveau de lucru în Asia, aşa încât mâinile lui Ştefan puteau să se mişte în voie spre îndeplinirea unor planuri neapărate şi de multă vreme chibzuite - domnul Moldovei se coborî în Ţara-de-Jos, stând în curţile din Vaslui, unde locuise odată alături fraţii Ilie şi Ştefan. La începutul lui 1465, regele Matiaş fusese silit a se întoarce din Serbia, unde iarna şi alte greutăţi îl împiedicaseră de a lua cetatea Zwornik. Gândul lui nu se putea întoarce asupra acestui colţ de stăpânire munteană prin unguri care era Chilia.

În toiul iernii, Ştefan răsări pe marginea Dunării îngheţate, în miezul nopţii, la 23 spre 24 ianuarie. Acum el avea tunuri, şi ele începură să bată a doua zi în pereţii cetăţii puternice. Toată ziua i se răspunse din dosul ei cu alte lovituri omorâtoare, dar a treia zi porţile se deschiseră. Cu bucuria celui ce şi-a îndeplinit un mare vis al vieţii sale intră Ştefan printre dărâmături în cetatea unde trăia amintirea Corvinului celui mare, Iancului-vodă, „părintele” părintelui său.

Ştafete vestiră pretutindeni în jurul mării, unde erau negustori şi prieteni, şi până la Caffa în Crimeia genovezilor, cu multe corăbii şi frumoşi bani de aur, că portul Chiliei e deschis pentru oricine, acum, când el se găseşte sub steagul nou al domniei moldoveneşti. După trei zile, cuceritorul plecă înapoi spre capitala sa, dând cheile în mâna celor doi pârcălabi: Isaia, care păzise până atunci Neamţul şi Buftea.

Regele Matiaş suferi şi aceasta, ca unul ce avea aiurea scopuri mai înalte de urmărit decât pedeapsa voievodului nesupus al ţării sale - aşa scria el încă în 1462, când întărea drepturile unui Scaun secuiesc de la hotar - Moldova. Pentru ca el să alerge în Ardeal şi de aici peste trecătorile muntelui, pentru ca să creadă că a sosit în sfârşit ceasul de răsplătire pentru păcatele nouă şi cele vechi ale vecinului din Răsărit, trebui să se petreacă aici, în Carpaţi, ceva deosebit de zguduitor şi care nu putea fi trecut cu vederea. Aceasta fu răscoala Ardealului în 1466, atunci când Ştefan se înţelegea cu polonii pentru Hotin şi când Cazimir se înduşmănise cu Matiaş pentru moştenirea ispititoare a bătrânului Gheorghe Podiebrad, regele Boemiei.

Dările pe care le punea Matiaş asupra tuturor supuşilor săi erau foarte grele, căci, cu câte gânduri de mărire îi umblau în mintea tânără şi îndrăzneaţă - doar avea 25 de ani numai mândrul fiul al lui Iancu-vodă, feciorul de opincă învingătoare şi norocoasă! - trebuia plată în multe locuri, la prieteni, la ajutători şi la duşmani. Ţăranii erau deprinşi demult să sufere orice, dar negustorii oraşelor, care puteau să se lupte, mai ales în părţile de graniţă, erau mai puţini răbdători faţă de regele cheltuielilor prea mari.

Fireşte, cu deosebire în Ardeal, care se deprinsese a trăi cam deoparte, a fi îngrijit părinteşte de cel dintâi Corvin, un ardelean trăit mai mult între ai săi, a vedea că, în cumpănirea împrejurărilor, interesele sale trec înainte. Saşii, care întemeiase cu două-trei veacuri în urmă înfloritoarele cetăţi din această ţară de munte şi de margine, nu primise bine de la început alegerea copilului Matiaş, sub care era să stăpânească, deocamdată unchiul de pe mamă, Mihai Szilagyi; ei nu ţinură în samă multă vreme pe regele ales, recunoscând în locul lui pe împăratul Frederic.

Până şi în războiul din 1462 ei nu ascultară de poruncile ce dăduse craiul ca să ajute pe Vlad, ce se lupta cu moartea; la sosirea lui Matiaş, ei nu-l încunjurase, nu-i dăduse bani şi-l silise oarecum să părăsească pe ocrotitorul lor. Măsura luată de rege la întoarcerea sa în Buda ca Ardealul să fie apărat de acum înainte de cea mai mare parte a locuitorilor lui, şi nobili şi iobagi, sub călăuzirea voievozilor sau a vice-voievodului, va fi trezit destulă nemulţumire printre cei ce de la 1442 - încă nu mai avuse să dea piept cu vreun duşman, ci îşi căutau în linişte de meşteşugul şi negoţul lor prin păsurile muntene şi moldoveneşti ale Carpaţilor. Astfel, se ajunse la hotărârea lui Benedict Roth de a aprinde o răscoală în aceşti munţi răsăriteni ai Ţării Ungureşti.

El voia neatârnarea Ardealului, de care Ungaria avea nevoie, dar care n-avea nevoie de Ungaria, ci mult mai mult de vecinii ce se aflau pe cealaltă clină a munţilor. Radu-vodă, mai mult omul turcilor, şi, pe lângă aceasta, dator cu recunoştinţă saşilor pentru ajutorul de căpetenie ce i-l dăduseră, de la început, în 1462, n-avea de ce să respingă îndemnul ce i-ar fi venit de la răsculaţi.

Ştefan, el, ar fi fost cum nu se poate mai bucuros de o astfel de prefacere: cu ardelenii el n-avusese nimic, ci stătuse, împreună cu dânşii, de partea împăratului; năvălirea în secuime o făcuse pentru a găsi acolo pe Petru Aron, care se găsea acum departe de aceste locuri, la curtea craiului. Un voievod ardelean care n-ar fi avut nici o altă grijă, care nu şi-ar fi risipit puterile după tronuri mari şi depărtate,- ca Matiaş, ar fi fost în adevăr pentru domnul moldovean, ca şi pentru un domn muntean asemenea cu dânsul, un „frate”, un prieten sigur, un tovarăş în marile lupte de apărare faţă de vecinii puternici. Ar fi fost atunci trei ţări româneşti, apărând creştinătatea sub trei steaguri nedezlipite unul de altul.

Voievodul se găsi. Magnaţii, şi mai ales magnaţii din margine, ca, de pildă, contele de Zibs, sus, către Polonia, se înfiorau de mânie sub aspra mână de fier a necruţătorului tânăr regal, care înţelegea să domnească de fapt asupra tuturora, să dea întregii Ungarii un singur suflet, al său. Voievodul Ardealului era un comite Ioan de Posing şi Sank-Georg, de loc din Austria vecină, om puternic, bogat, cu multe rude. Şi el stătuse cu mâinile în sân, în 1462, când poruncile regale îl mânau spre Carpaţi, într-ajutorul lui Vlad. Şi el se simţise jignit de apucăturile stăpânitoare ale tânărului crai.

Hotărârea acestuia de a pune în Ardeal totdeauna doi voievozi, de a le alipi un vicevoievod, măsurile lui de părtinire a iobagilor nu-i vor fi fost deloc pe plac. Astfel, el se învoi, aşteptându-se şi la sprijin din partea polonilor, la care fugi după înfrângere Roth. Prin târguri şi sate merseră crainicii pentru a vesti oamenilor că s-a ales un nou crai unguresc, din Ardeal şi pentru Ardeal, măria-sa Ioan. Focuri se aprinseră pe dealuri, sabia cruşită de sânge se purtă prin toate unghiurile ţării, tobele vuiră pretutindeni, chemând la oaste pentru neatârnare, pentru birurile uşoare şi cârmuirea părintească.

Încinsă repede, flacăra se stinse îndată. Încă în august se putea spune la Buda că Ardealul s-a întors sub ascultarea lui Matiaş. Luând cu dânsul 8.000 de călări şi patru mii de pedeştri, între care şi Giskra, un om foarte potrivit pentru războaie ca acel din 1462 şi ca acesta, regele alergă în Ardeal, ca să potolească lucrurile cu totul. Nicăieri n-avu nevoie să se lupte cu sprijinitorii lui Ioan, care, la venirea adevăratului crai, se făcu de la sine voievodul de până ieri. Matiaş era la Cluj la ziua de 28 septembrie, şi se îngrijea ca Sibiul, unde era pe la 20 octombrie, să nu cadă în mâna neprietenilor săi. Înaintarea lui se făcu foarte încet însă, cu multă cumpănire şi sfială, dezlegând pe încetul, cu răbdare, multele legături ale răscoalei.

Abia la 2 noiembrie regele se afla în Sighişoara; numai spre mijlocul lui noiembrie el ajungea la graniţă. Fruntaşii răscoalei fugise, fusese aruncaţi în străinătate - mulţi, desigur, în Moldova sau, prin Moldova, în Polonia; alţii pieriseră de mâna călăului; însă, în descurcarea firelor pânzei de trădare, Matiaş găsea tot mai multe lucruri noi. Între altele, sprijinul vădit pe care-l dăduse Ştefan-vodă al Moldovei. Cele aflate trebuie să fi fost de mare însemnătate, de vreme ce Matiaş, care era, altfel, deprins cu războaie de iarnă, porni asupra Moldovei pe un astfel pe timp, lăsând în urmă o ţară ce mai trebuia să fie încercată în credinţa ei nouă.

Ştefan nu era dintre oamenii uşuratici şi leneşi ce se prind fără de veste. Ştia că drumul craiului, care venea aducând cu dânsul şi pe Petru Aron, nu se va opri la Carpaţi, că gândurile rele de la 1462 vor fi duse mai departe de paguba domniei, a libertăţii, a vieţii sale. De mult, la pasuri lucrau satele vecine, grămădind asupra bolovanilor risipiţi de pe munte trunchiuri de copaci tăiate din pădurile bătrâne, laţuri de mărăcini, pânza înţepătoare a spinilor.

Locuitorii din marginea drumului plecau în bejenie, lăsându-şi căsuţele pustii. Toate uşurinţele călătorului erau nimicite în calea duşmanului, ce trebuia să sosească neapărat. Până şi din cetăţi se scoaseră pârcălabii şi ostaşii, lăsând parmaclâcurile de lemn neapărate. Ca şi Vlad în 1462, el înarma împotriva duşmanului pustiul, cu piedicile, primejdiile, foamea şi setea lui.

Matiaş intră în ţară la începutul lui noiembrie prin pasul Oituzului, cel mai apropiat de Braşov. Oastea lui, de care se alipiseră o mulţime de luptători ardeleni, era într-adevăr frumoasă; Ştefan o preţui la 40.000 de oameni, în jurul craiului călăreau, pe lângă acela ce se visa iarăşi domn al Moldovei, pe care n-o mai văzuse de zece ani, episcopul de la Cinci-Biserici, apoi îndrăzneţul Giskra, palatinul Mihai al Ungariei, Ioan Gara şi Ladislas de Kanisza, din neamuri care se amestecase deseori cu arma în mână în afacerile româneşti, voievodul cel nou al Ardealului, Ioan de Darocz, Nicolae Banffy, Ştefan Bathory, care peste puţin era să fie, el, un isteţ şi harnic voievod ardelean.

Tunuri vuiau pe stânca muntelui şi pe pământul îngheţat al plaiurilor; căruţe şi trăsuri se înşirau în urma oştirii, în vântul rece al Carpaţilor fluturau, sigure de biruinţă, steaguri ce nu se mai văzuse în Moldova de trei sferturi de veac, de când ele fugiseră. Se ajunse la Trotuş în ziua de 19 noiembrie, după ce trecătorile fură curăţite de piedici prin sabie şi foc. Târguşorul de unguri era tot aşa de mort ca şi toate aşezările omeneşti ce răsăreau în cale.

Tot aşa la Bacău, unde nici călugării catolici nu ieşiră înaintea marelui stăpânitor de legea lor. Întăriturile de lemne ale Romanului, unde ungurii statură o săptămână (29 noiembrie - 7 decembrie), arseră şi ele fără să primejduiască pe nimeni, căci pârcălabul Oancea nu era aici. Tot astfel lipsea Bourean din Neamţ, când tăciunarii regelui dădură foc cetăţii părăsite.

Dacă va fi uitat soarta lui Mohammed în Ţara Românească, Matiaş putea crede că această „ţărişoară” îngrozită s-a ascuns în adâncurile pământului înaintea pedepsei de care se făcuse vrednică. Urmând din stânga Siretului, pe o cale ce fusese aleasă şi de Ştefan cu zece ani înainte, când se aşezase în domnie, craiul ajunse la Baia. De aici se deschidea în dreapta, fără nici o îngustare primejdioasă, fără nici o înălţime ameninţătoare, cu vaduri uşoare, drumul spre Suceava, capitala de mâine a lui Petru-vodă Aron.

Baia, astăzi un sat, nu prea departe de Fălticeni, într-un ţinut al Sucevei ce nu mai cuprinde Suceava, care ni s-a luat de austrieci, era atunci un mare târg, locuit de saşi ce venise din Ardeal. Pe lângă căsuţele ţăranilor noştri, erau clădiri trainice de piatră ale negustorilor, care se lăudau în pecetea lor că au venit dincoace de munte în anul 1200; Alexandru cel Bun înălţase o biserică a Sfintei Fecioare, cu cinci altare, unde se slujea după datinile Apusului, o frumoasă biserică de cărămidă tare, împodobită cu stâlpi şi podoabe de bolţi în piatră, acoperită cu zugrăveli îngrijite; de jur împrejur se întindeau ziduri de mănăstire, şi un turn înalt păzea deasupra pieţii. Mai departe era altă biserică, tot catolică, a Sfântului Petru, unde stătea episcopul de Baia.

Două străzi mari duceau la piaţă. În jurul locuinţelor orăşeneşti se întindea o împrejmuire de răchită şi spini, prin care nu puteau străbate călăreţii, ziduri înflorite vara, păzind cetatea harnică în zumzetul albinelor de aur. Şi Baia era pustie. Episcopul nu mai stătea de mult aici. Vodă nu ţinea pârcălabi. Saşii se împrăştiaseră. Iar ţăranii erau unde nu se duceau gândurile puternicului crai, atunci când paharele se ridicau la masa-i strălucită în sunetul vesel al trâmbiţelor care urau noroc în războaie; ei erau, cu săgeţi, ciomage şi săbii, cu măciuci şi coase, în codru la vodă, în codrul alb din preajma Crăciunului.

În seara de 14 spre 15 decembrie, un trădător strică veselia neîmpărţită a ospăţului: el vesti craiului său - căci era un ungur venit pentru afaceri în Moldova - că pădurile dimprejur sunt vii şi că le străbate, clipă de clipă, fiorul răzbunător al mersului ostaşilor. Putinţă de plecare nu era, nici un pas nu se afla pe aproape, şi, cu astfel de duşmani ca moldovenii, cine s-ar fi înfundat într-o trecătoare necunoscută şi pe ce drum s-ar fi putut ajunge cu siguranţă acolo?

Lupta trebuia aşteptată în Baia, „o luptă pentru viaţă, nu pentru cinste”, scrie italianul care a fost chemat ca să cânte laudele craiului Matiaş. Două sute de pedeştri încercaţi în războaie fură aşezaţi în jurul regelui însuşi; cealaltă oaste fu împărţită pe unde se credea că poate fi mai de folos. Ochii tuturora căutau cu spaimă în noaptea de unde trebuia să vină duşmanul: ce duşman şi de unde, cine putea să ştie!

Era abia întâia strajă a nopţii, după socoteala ostaşilor, când zori de flacără înroşiră cerul într-un întreit răsărit de groază, şi un lung chiot sălbatic zgudui văzduhul de ger. Erau moldovenii, care-şi aprinsese făcliile şi se îndemnau la lucru, un lucru lung şi greu, care putea să ţină până dimineaţa. Învălmăşeala începu, nebună, prin uliţele înguste, în piaţa înghesuită, în livezile ai căror copaci goi se desfăceau ca de aramă nouă pe cerul de sânge.

Unii se luptau sătui, beţi, din fală, din credinţă pentru rege, din setea de a trăi, de a vedea pe ai lor de acasă; ceilalţi veniseră să răstoarcă oboselile lor, suferinţele sărmanilor aruncaţi în decembrie pe potecile de zăpadă îngheţată ale muntelui, jignirea adusă domnului lor, ameninţarea de nimicire sau de îngenunchere aruncată ţării. Ziua singură descleştă braţele ce se strângeau cu furie: ea arătă învinşilor pe unde să fugă.

Baia, târguşorul paşnic, era un rug pe care ardeau morţii, mii de oameni din oastea năvălitoare, mai toată secuimea şi săsimea pe care o adusese voievodul Ardealului, care rămase între ai săi, în mormântul de flăcări. Lăsând în urmă toată bogăţia prădată şi cea adusă de acasă, ungurii se întorceau spre Oituz, fără să-i neliniştească cineva, şi, dacă nu s-ar fi văzut aşa de împuţinaţi, ei ar fi putut crede că a fost numai visul rău al unei nopţi vrăjite.

Steagurile fâlfâiau acum în altă parte, în mâinile celor ce le răpise. Călăreţii mândri erau rupţi de oboseală şi pătaţi de sângele prietenilor. Iar craiul nu mai călărea în frunte, ca un tânăr erou ce cucereşte jucându-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dânsul, şi fierul unei săgeţi ţărăneşti îi rămăsese, nu în faţă, ca să se poată mândri măcar, ci în spate.

Hotarul se trecu în învălmăşeală, printre buştenii, mărăcinii şi spinăria care crescuseră la loc de când Matiaş îşi deschisese un drum prin acest zăgaz sălbatec. Trăsurile fură date focului: tunurile se ascunseră în gropi ca să nu cadă în mâinile moldovenilor. Oastea de fugari - care şi acasă uită aproape să se laude, - pripindu-se în stolul lacom al săgeţilor şi grindina strivitoare a bolovanilor, se găsi în sfârşit acasă pentru sărbătorile de Crăciun.

Matiaş, care stătu multe zile în Braşov, oprit în loc de rănile sale, era aşa de tulburat în suflet de ce i se întâmplase pe pământul moldovenesc, încât nu mai cruţă nici un vinovat din timpul răscoalei. El, care iertase atâtea până atunci, puse să se rupă de vii cu cleştele la Cluj câţiva dintre trădătorii ardeleni şi tăie capul pribeagului muntean Mihail. Mânia nu se putea risipi altfel, şi faţă de Ştefan el nu-şi plăti niciodată datoria de sânge.

Mulţi vor fi crezut că învinsul se va întoarce, şi Ştefan căută să se asigure pentru orice împrejurare. El trimise peste Nistru ca să ceară sfaturi asupra viitorului pe Standul pârcălabul de Cetatea Albă; împreună cu diacul Teodor al lui Prodan. La 28 iulie 1468, soli piloni, Dobko Bysowski şi Stanislav Tencinski, se găseau astfel în Suceava, pentru a primi un nou jurământ din partea domnului Moldovei, care vestise lui Cazimir biruinţa sa şi-i trimisese la Vilna câteva din steagurile dobândite de la unguri. Ştefan se învoi faţă de dânşii a fi pentru Polonia ceea ce a fost bunicul său, marele Alexandru.

Împotriva oricărui, „creştin sau păgân” - creştinul fiind uneori mai rău decât păgânul - el va da ajutorul cuvenit craiului. Nici un război nu-l va începe fără de voia acestuia. Dar Cazimir să-l apere în schimb şi de turci, şi de tătari, şi de unguri, acei de la care până acum avea să se teamă. Dacă, ferească Dumnezeu, Ştefan ar fi silit a-şi părăsi ţara, el va fi adăpostit de dregătorii regali. Şi, dacă regele va veni cândva, îngăduindu-i alte trebi din cele multe, la Cameniţa, sau în Cetăţile Pocuţiei, domnul va merge la dânsul şi i se va închina de faţă. Cazimir, care venise până la Cracovia, nu mai era de mult în acest oraş când oamenii lui încheiară cu Ştefan această învoială.

Asigurat astfel din partea leşilor, Ştefan se aruncă iarăşi asupra secuilor, care avuse menirea să-l supravegheze şi se vor fi luptat la Baia cu înverşunare. Ca o săgeată trasă dintr-un arc încordat voiniceşte, el străbătu în câteva zile de vară Scaunele secuieşti, cu 1.800 de călăreţi după dânsul, tot boieri şi curteni. Vicleşugul desăvârşi cu acest prilej ceea ce începuse vitejia. În adăpostul său, Petru Aron primi o carte iscălită de mai mulţi boieri, prin care era poftit să se întâlnească cu ei pentru a pregăti pieirea lui Ştefan. El găsi însă astfel pieirea lui, căci la locul de întâlnire stăteau ostaşii voievodului duşman.

Acel care ţinuse în mâinile sale, deşi nevrednice, mai mulţi ani de zile frânele Moldovei, fu osândit la moarte şi pieri aşa cum ucisese, prin tăierea capului. Aşa se mântui, o dată cu viaţa acestui nenorocit vânător de domnie cu ajutorul străinilor, lunga vrajbă sângeroasă între urmaşii lui Alexandru cel Bun, dintre care nu mai trăia acum decât o soră a lui Petru-vodă cel dintâi, zisă Cheajna-doamna. Aşa rămase cel mai vrednic dintre urmaşii marelui domn singurul moştenitor al bunicului măreţ, singurul om care putea zice că are în sângele său drepturi asupra Moldovei. Sufletul celui ucis fără de vină la Reuseni se odihni în sfârşit.