Carpii şi dacii liberi în secolele III-IV

Încă din secolul al II-lea d.Hr., dacii liberi care locuiau în preajma provinciei Dacia, începuseră să atace hotarele stăpânirii romane. Cunoscutele acţiuni ale costobocilor şi ale altor triburi dacice în vremea războaielor cu marcomanii constituie însă numai preludiul marilor atacuri ale carpilor din secolul al III-lea. Pe la începutul secolului al III-lea începe să se afirme din ce în ce mai viguros seminţia carpilor, populaţie stabilă dacică ce locuia în podişul central moldovenesc până la munţii Carpaţi.

Descoperirile arheologice sunt de natură să dovedească dezvoltarea pe care o luaseră triburile carpice în secolele II şi III din d.Hr. Analiza inventarului culturii materiale a carpilor arată în modul cel mai limpede că aceasta era în esenţă cultură geto-dacică într-o etapă mai evoluată, influenţată de contactul cu civilizaţia romană şi cu cultura sarmatică.

Cultura carpilor este cunoscută, deocamdată, mai ales prin cimitirele de tip Poieneşti, descoperite la Poieneşti (lângă Vaslui), Vârtişcoi (lângă Focşani), Pădureni (lângă Panciu), pe dealul Gabăra, comuna Porceşti (lângă Roman), Ţifeşti şi Butnăreşti (lângă Bacău). Descoperiri izolate s-au făcut însă în numeroase alte locuri din Moldova, ceea ce dovedeşte răspândirea acestei culturi şi totodată, mulţimea populaţiei carpice. În Muntenia, de asemenea, dacii constituiau populaţia băştinaşă prin excelenţă, cultura lor fiind cunoscută din materiale descoperite în aşezările de tip Bucureşti-Militari şi Bucureşti-Tei şi în cimitirele de tip Chilia (lângă Piteşti) şi apoi Olteni.

Principalele indicii pentru atribuirea cimitirelor de tip Poieneşti carpilor este ritul funerar şi materialul ceramic. În adevăr, în timp ce triburile sarmatice şi gotice îşi înhumau morţii cu un ritual propriu, bine cunoscut, geto-dacii, potrivit unui străvechi obicei, practicau incineraţia cu urne. Pe lângă acest rit, care rămâne caracteristic şi practicat în general de carpi, cercetări recente au scos în evidenţă că în unele cimitire, cum este cel de la Porceşti, începe să-şi facă apariţia şi ritul inhumaţiei, alături de cel al incineraţiei.

În ceea ce priveşte ceramica, reţinem prezenţa urnei lucrate cu mâna şi împodobită cu brâu alveolar în relief, a vasului fructieră, precum şi a opaiţului-afumătoare, forme de veche tradiţie geto-dacică. Aceste elemente dovedesc clar originea daco-getică a populaţiei respective care în izvoarele antice era cunoscută cu numele de carpi. Puternica influenţă a civilizaţiei romane este vizibilă mai ales în ceramică. Aceasta s-a îmbogăţit cu forme noi de vase, de exemplu amfora, castronul, patera, iar din punct de vedere tehnic prin procedee mai avansate care au dus la folosirea unor paste mai fine şi la ardere uniformă, la roşu sau cenuşiu.

În urma contactului cu sarmaţii roxolani, cultura carpilor s-a îmbogăţit nu numai cu unele elemente din domeniul culturii materiale, în olărie şi în obiecte de podoabă, ci influenţa a fost mai adâncă, ajungând, pe alocuri să modifice chiar ritul de înmormântare. În sensul acesta credem că trebuie explicată prezenţa mormintelor de inhumaţie din cimitirul biritual de la Porceşti, în care inventarul funerar este acelaşi în ambele categorii de morminte.

În ceramică apar vase cu mănuşi modelate în formă de animale (zoomorfe), asemănătoare celor cunoscute în cultura sarmaţilor. Carpii au împrumutat de asemenea mărgele de tip sarmatic lucrate din coral, ca şi oglinda de metal alb, purtând pe partea din spate semne în relief, cărora sarmaţii le atribuiau un rol magic, acela de a îndepărta influenţele vătămătoare. Deşi aceste mici oglinzi se produceau în regiunea nord-pontică, se pare că la o anumită dată ele începuseră să fie lucrate şi de către carpi. Numai aşa se poate interpreta descoperirea unui tipar de turnat asemenea oglinzi la Bucureşti-Militari.

Din punct de vedere cronologic, necropolele amintite aparţin secolului al III-lea, poate, în parte, şi celui de-al II-lea. Lipsa elementelor care să poată fi atribuite cu certitudine secolului al IV-lea, este o dovadă că cimitirele au fost părăsite către sfârşitul secolului al III-lea. Este, aşadar, limpede că secolele al II-lea şi, mai ales, cel de-al III-lea reprezintă perioada de maximă dezvoltare socială, economică şi politică a carpilor. Din punct de vedere social, triburile carpilor se aflau în etapa de destrămare a relaţiilor de comună primitivă.

Ele se constituiseră într-o puternică uniune de triburi, având o organizare de democraţie militară. Cele două ramuri principale ale economiei lor le constituiau agricultura extensivă cu plugul şi creşterea vitelor. Meşteşugurile luaseră de asemenea o oarecare dezvoltare, însă păstrau încă un caracter casnic. Descoperirea pe teritoriul Moldovei a numeroase tezaure de monede romane ca şi a altor obiecte de provenienţă romană dovedeşte o relativă dezvoltare a schimbului cu produse din provinciile romane, ceea ce însemnează că producţia era în creştere, că triburile carpice începuseră să dispună de prisosuri ce puteau fi schimbate.

Puterea militară a uniunii carpice începe să se manifeste încă în prima jumătate a secolului al III-lea prin atacurile dirijate de ei fie în Moesia Inferior, fie către Dacia. Din acest moment carpii sunt documentaţi nu numai arheologic ca până atunci, ci sunt menţionaţi tot mai des şi în izvoarele literare, epigrafice şi numismatice. Pe bună dreptate istoricul Iordanes îi caracteriza ca o seminţie totdeauna gata de război, adeseori primejdioasă pentru romani.

Deplasările de triburi cauzate de presiunea exercitată de goţi în trecerea lor înspre nordul Pontului Euxin se reflectă în Moldova prin îngroparea unor tezaure monetare de către populaţia autohtonă mai întâi în vremea lui Commodus, apoi în timpul domniei lui Severus Alexander. După ce goţii au ajuns vecinii carpilor la Nistru, între cele două seminţii s-a stabilit un contact mai strâns, care a dus apoi la un fel de coaliţie carpo-gotică. De acum înainte atacurile lor asupra provinciilor romane iau o amploare tot mai mare, carpii având la început rolul principal în acţiunile împotriva Daciei şi Moesiei şi oarecum conducerea acestora, pentru ca mai târziu, raportul de forţe să se schimbe în favoarea goţilor.

Atacurile desfăşurate de carpi împotriva provinciilor imperiale situate la Dunărea de Jos, după informaţiile de care dispunem, nu sunt anterioare secolului al III-lea. Începuturile mai precise ale acestor incursiuni sunt şi ele supuse încă discuţiei. Unii cercetători au crezut, pe baza unei inscripţii descoperite la Oescus (Ghighen, Bulgaria), păstrată fragmentar şi întregită în mod discutabil, că pot documenta o incursiune a carpilor în Moesia Inferior încă din anul 214. Cercetări recente pun la îndoială întregirea şi deci şi lectura propusă până acum.

Se pare că personajul onorat în acea inscripţie nu s-a luptat cu carpii, ci cu un alt trib şi în alte regiuni ale imperiului. Alţi autori au susţinut că împăratul Maximin Tracul ar fi avut lupte cu carpii şi goţii la Dunărea de Jos, în anul 236. Documentarea pe care se sprijineau aceşti cercetători era furnizată de un fragment de inscripţie descoperit la Histria de V. Pârvan. Întregită şi cu alte fragmente şi supusă în ultima vreme unui examen mai minuţios, inscripţia s-a dovedit a nu avea nici o legătură cu problema ce ne preocupă.

În general documentarea de care dispunem cu privire la evenimentele pe care le cercetăm este foarte săracă. Ea se reduce de cele mai multe ori la o scurtă notiţă epigrafică, constând, de regulă, din menţionarea printre titlurile triumfale ale împăraţilor şi pe acela de Dacicus sau Carpicus, întovărăşit de obicei de epitetul Maximus. Incursiunile carpilor se desfăşoară în condiţiile accentuării crizei economice şi sociale prin care trecea imperiul sclavagist roman pe la mijlocul secolului al III-lea.

Profundele nemulţumiri de care era cuprinsă o parte din populaţia provinciilor se reflectă şi în plângerile pe care locuitorii satelor le adresează împăratului, prin care cer să se ia măsuri împotriva abuzurilor soldaţilor şi funcţionarilor de tot felul, dar în primul rând a celor fiscali. Este foarte probabil că în asemenea condiţiuni categoriile sociale exploatate şi nemulţumite din imperiu s-au alăturat carpilor şi împreună au luptat împotriva exploatatorilor. Dar pe lângă condiţiile generale amintite, carpii au folosit şi situaţia specială în care imperiul a intrat chiar în acel timp şi din care va ieşi mult mai târziu. Este vorba de perioada anarhiei militare.

În anul 238 imperiul roman cade pradă unor lungi lupte pentru tron, generate în primul rând de antagonismul existent în sânul păturilor conducătoare, în timpul luptelor care s-au desfăşurat în prima jumătate a anului, cea mai mare parte a trupelor romane au fost retrase de la graniţă şi angajate în luptele pentru tron. În această situaţie este sigur că forţele armate ale provinciei Moesia Inferior n-au făcut excepţie şi au lăsat paza limes-ului în seama unor slabe formaţiuni de acoperire. De aceste împrejurări au profitat carpii, care însoţiţi de unele contingente gotice, au atacat Moesia Inferior şi au supus-o unor cumplite jefuiri şi devastări. Înfloritoarele oraşe ale acestei provincii au constituit primele obiective ale cârpo-goţilor. Se pare că oraşul Histria a avut foarte mult de suferit de pe urma acestui atac.

Pe baza unei informaţii păstrată în Historia Augusta s-a crezut că oraşul Histria a fost distrus cu această ocazie „... fuit et Histriae excidium eo tempore”. Cercetări mai atente au arătat că informaţia din Historia Augusta nu priveşte acest eveniment, dar, cu siguranţă că înfloritoarea colonie de pe malul lacului Sinoe a avut mult de suferit de pe urma acestei devastări. De altfel, aceeaşi soartă au avut-o şi celelalte oraşe dobrogene şi în primul rând Tomis şi Callatis. Incursiunea de jaf şi pradă a carpo-goţilor nu s-a limitat la oraşele menţionate mai sus. Ea a continuat şi mai departe spre sud, în interiorul Moesiei Inferior. Unele ecouri în legătură cu prezenţa şi isprăvile invadatorilor au fost păstrate de izvoarele vremii, mai ales de cele epigrafice.

Astfel la Durostorum (Silistra, Bulgaria) s-a găsit o inscripţie prin care un locuitor aduce mulţumiri zeilor pentru faptul că a scăpat din captivitatea barbarilor (receptus ex captivitate barbarorum), în anul consulatului lui Pius şi Proclus (Tio et Proclo consulibus), adică anul 238. Aceeaşi soartă pare să fi avut şi alte oraşe din Moesia Inferior, ca de exemplu Marcianopolis (azi Reka Devnia în Bulgaria), pe care guvernatorul provinciei se străduieşte să-l refacă după restabilirea liniştii. Nu putem fixa geografic locul până unde au ajuns carpii în atacul lor din Moesia, dar în schimb ne putem da seama de vigoarea şi profunzimea acestuia, datorită numeroaselor monumente ridicate în cinstea noului împărat, Gordianus III.

Este probabil ca unele inscripţii ridicate în cinstea acestuia în anul 238, în oraşe ca Tomis şi Tropaeum, să aibă nu numai semnificaţia de lealitate faţă de noul împărat, ci şi pe aceea de a saluta în el pe izbăvitorul lor din primejdia prin care au trecut. În adevăr, în a doua jumătate a anului 238, când lupta între pretendenţii la purpura imperială s-a terminat în favoarea lui Gordianus III, una din primele măsuri a fost aceea de a trimite în Moesia pe Tullius (?) Menophilus, un încercat general, cu sarcina de a respinge atacul cârpo-gotic şi de a restabili ordinea în provincia de la Dunărea de Jos.

Îmbinând abilitatea diplomatică cu forţa, noul guvernator va cumpăra retragerea goţilor prin, acordarea de subsidii. Rămaşi singuri, carpii au cerut să li se acorde şi lor aceleaşi subsidii ca şi goţilor. Istoricul grec Petrus Patricius, care relatează acest episod, ne informează că în argumentarea lor carpii îşi susţineau cererile faţă de guvernator pe considerentul că ei, carpii, sunt mai puternici decât goţii. Socotim că informaţia scriitorului antic are o deosebită importanţă pentru istoria carpilor din secolul al III-lea, importanţă ce trebuie subliniată.

Din ea se poate trage concluzia că la acea dată carpii erau mai numeroşi decât goţii, şi ca atare dispuneau de forţe de luptă superioare primilor. Ca urmare a acestui raport de forţe, conducerea expediţiilor era în mâinile carpilor. Abilul general roman a manevrat în aşa fel încât să dezbine pe cei doi membri ai coaliţiei. Sursele de care dispunem cu privire la acest atac al carpilor nu ne dau detalii asupra modului în care el s-a încheiat. Este sigur că şi carpii, rămânând fără aliaţi, au trebuit să părăsească teritoriul Moesiei, fără ca subsidiile pe care ei le cereau să le fi fost acordate. Evenimentele întâmplate la scurt timp după cele povestite mai sus, par a ne da indicaţii în acest sens.

Câţiva ani mai târziu, în anul 242, carpii au iniţiat un nou şi puternic atac împotriva provinciilor carpato-balcanice ale imperiului roman. Informaţiile literare antice care se referă la acest eveniment sunt sărace şi imprecise. Evenimentul de care ne ocupăm este pomenit într-un pasaj din Historia Augusta în care se povesteşte că, pe când împăratul Gordianus se îndrepta în fruntea unei puternice armate împotriva părţilor, a fost nevoit să zăbovească un timp în Tracia şi Moesia, pentru a alunga pe duşmanii care au pătruns în aceste provincii. Izvorul antic nu precizează cine sunt aceşti duşmani (hostes), nu aminteşte numele nici unei populaţii antice, dar cercetătorii din zilele noastre socotesc că iniţiatorii acestei incursiuni trebuie să fi fost carpii. Nu este exclus ca alături de ei să fi luat parte şi alte populaţii situate în regiunea de nord a gurilor Dunării.

Sărăcia izvoarelor literare a putut fi suplinită de data aceasta pe de o parte de cercetările arheologice, iar pe de alta de cele numismatice. Săpăturile arheologice au dovedit că limesul transalutan, hotarul fortificat pe care romanii l-au construit la est de Olt, pe teritoriul Munteniei, a fost străpuns în anul 242. Pe de altă parte, cercetări numismatice recente, care au studiat îngropările de tezaure monetare în timpul lui Gordianus, au putut stabili faptul că azi se cunosc nu mai puţin de 10 asemenea tezaure monetare îngropate pe teritoriul Daciei romane în această vreme. Localităţile în care s-au făcut îngropări de monede în timpul domniei lui Gordianus se află răspândite atât pe teritoriul Daciei transilvane, cât şi pe al celei din dreapta Oltului.

Explicaţia ascunderii acestor tezaure monetare este de pus în legătură, dacă nu în totalitatea lor, cel puţin marea lor majoritate, cu atacul carpilor din anul 242. Din faptul amintit mai sus, că ascunderile s-au făcut pe întreg teritoriul Daciei, reiese că în timpul incursiunii lor, carpii au invadat Dacia în întregime, inclusiv centrul ei din regiunea transilvană. Acelaşi material documentar amintit mai sus, îngropările de tezaure monetare, ne îngăduie să urmărim pe carpi în incursiunea lor şi la sud de Dunăre, pe teritoriul de azi al Bulgariei. Din felul în care se înşiruie topografic aceste localităţi, de-a lungul marilor drumuri romane, reiese şi direcţia şi calea străbătută de carpi în timpul incursiunii lor.

Este foarte probabil că unele monumente epigrafice ridicate în Dacia în timpul lui Gordian III, şi închinate zeului războiului, Mars Gradivus sau Mars Augustus să facă aluzie la evenimentele istorice studiate mai sus. Două concluzii încep să se contureze de pe urma acestei situaţii, concluzii care se completează reciproc. Pe de o parte constatăm marea forţă de şoc pe care o reprezentau în această vreme carpii, cărora li s-au alăturat şi elementele exploatate şi nemulţumite din provincie, iar pe de altă parte constatăm că imperiul sclavagist, ros de contradicţiile interne, este devastat şi jefuit periodic de aceste forţe noi, care nu-i mai dau răgazul necesar să se refacă. Pentru regiunea noastră, consecinţele puternicei presiuni exercitate de carpi asupra apărării romane de la Dunărea de Jos nu vor întârzia să se arate. În primul rând capul de pod roman de la Bărboşi pare să fi fost părăsit în urma incursiunii din anul 242. Tot cu acest prilej limesul transalutan a fost străpuns.

Trei ani mai târziu, în 245, triburile carpice au supus Dacia, Moesia Inferior şi Tracia unei noi şi puternice incursiuni care prin violenţa şi prin urmările ei a întrecut pe toate cele anterioare. Numeroşi cetăţeni romani au fost luaţi prizonieri. Un oarecare C. Valerius Serapio ridică un altar la Apulum după ce a reuşit să se elibereze din captivitatea carpilor. Numeroase îngropări de tezaure monetare ce pot fi urmărite mai ales în Dacia şi Moesia Inferior arată că această incursiune a fost de o amploare puţin obişnuită. Încercările făcute de guvernatorul Moesiei Inferioare, Prastina Messalinus, de a stăvili atacul carpilor, s-au dovedit neputincioase.

Însuşi împăratul Filip Arabul a trebuit să vină pe câmpul de luptă spre sfârşitul anului 245. Luptele au fost grele şi par să se fi prelungit pe alocuri până în anul 247. Forţele locale nu erau suficiente pentru a înfrânge pe carpi. De aceea, Filip Arabul a fost silit să concentreze în Dacia detaşamente din alte provincii: din legiunea VII Claudia de la Viminacium şi din legiunea XXII Primigenia ce-şi avea lagărul la Mainz, în Germania. În anul 247 se pare că împăratul reuşise să alunge pe carpi şi să restabilească situaţia în Dacia. O emisiune monetară specială, cu efigia Victoria Carpica, a consemnat acest eveniment. În anul următor, 248, senatul roman i-a acordat titlul de Carpicus maximus.

Este foarte probabil că şi în cursul acestei acţiuni, ca de altfel şi în cursul celor anterioare sau următoare, cetelor de carpi li s-au alăturat şi elemente din populaţia exploatată şi nemulţumită din imperiu. Cele două forţe au lovit cu tărie şi au reuşit să zdruncine apărarea romană a Daciei. În urma luptelor din 242, dar mai ales a celor din 245-247, apărarea romană a fost obligată să se retragă de pe limesul transalutan pe vechea linie a Oltului, făcând eforturi febrile să fortifice nu numai această linie, ci şi oraşele din Dacia.

Până la această dată elementul predominant şi conducător în diferitele incursiuni îl formau carpii. Celelalte seminţii care au participat alături de ei, au jucat un rol secundar. De aci înainte, însă, conducerea şi iniţiativa atacurilor a trecut într-o anumită măsură în mâna altor seminţii, în special a goţilor. Astfel în anul 248, când numeroase oraşe ale Moesiei Inferior printre care şi Histria, au fost distruse, printre populaţiile ce năvălesc în imperiu îi găsim şi pe carpi, însă conducerea o aveau goţii.

În cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al III-lea şi în parte şi la începutul celui următor, carpii au continuat să lupte cu aceeaşi vigoare împotriva imperiului, atacând alături de goţi provinciile romane de la Dunărea de Jos. Deşi documentele vremii nu au înregistrat toate aceste incursiuni, totuşi ele au continuat sub Decius şi sub împăraţii următori până la Aurelian. Acesta a reuşit să înfrângă pe carpi, undeva la Dunărea de Jos şi în urma victoriei obţinute a primit din partea senatului titlul triumfal de Carpicus maximus.

Pe lângă acţiunile carpilor izvoarele antice menţionează şi atacuri ale dacilor (liberi), denumire sub care trebuie să înţelegem triburile dacice din nord-vestul şi vestul provinciei. Documentaţia foarte sumară de care dispunem nu ne îngăduie preciziuni geografice sau de altă natură, ecoul acestor incursiuni fiind păstrat doar în titlurile triumfale ale împăraţilor. Astfel, împăraţii Maximinus, în anul 236, Decius (249-251), Gallienus, în anul 257 şi Aurelian, în 271 sau 272, au primit titlul triumfal de Dacicus maximus foarte probabil în urma unor victorii pe care le-au repurtat împotriva dacilor liberi.

După cum reiese din cele expuse mai sus, începând din prima jumătate a secolului al III-lea, carpii din Moldova şi dacii liberi aflători la nordul şi vestul provinciei Dacia au îndreptat o serie de atacuri împotriva stăpânirii romane din Dacia şi din Moesia Inferior, atacuri ce s-au extins peste întregul teritoriu sud-dunărean, până în Tracia. După cum s-a mai spus, alături de dacii liberi şi de carpi a participat şi populaţia locală exploatată.

Împreună au slăbit apărarea romană, obligând-o să cedeze pas cu pas poziţiile de la nord de Dunăre. Un prim rezultat obţinut de presiunea carpilor asupra apărării romane de la Dunărea de Jos, ar putea fi. părăsirea capului de pod de la Bărboşi din sudul Moldovei, în anul 242. Dacă asupra datei când a fost evacuat acest cap de pod se mai pot duce încă discuţii, părăsirea limesului transalutan în anul 245 este sigură. Retragerea apărării romane pe vechea linie a Oltului este o consecinţă a puternicei presiuni exercitate de carpi.

Atacurile carpilor şi dacilor au continuat cu aceeaşi intensitate şi în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al III-lea. În felul acesta carpii şi dacii liberi au adus alături de alte populaţii libere, o importantă contribuţie la înlăturarea stăpânirii romane din Dacia. Dacia a fost ocupată, foarte probabil, de carpi, şi de triburile de daci liberi din nordul şi vestul provinciei. Cercetările arheologice recente par a fi reuşit să identifice o asemenea pătrundere de daci liberi care au venit dinspre regiunile de vest ale Transilvaniei sau de nord ale Banatului şi care s-au aşezat în centrul fostei provincii romane. Descoperirea la care ne referim s-a făcut la Cipău, punctul „Gârla” (lângă Cluj), unde a fost identificat un cimitir de incineraţie.

Prin ritul de înmormântare şi urnele funerare, acest cimitir aparţine grupului dacilor de vest. Anumite elemente de inventar de o importanţă secundară arată o strânsă legătură cu masa sarmaţilor iazigi de la care le-au împrumutat. Datarea acestei pătrunderi în secolul al IV-lea este asigurată prin descoperirea unui mic tezaur de monede din acel timp. Astfel populaţia daco-romană se consolida printr-un nou aport dacic, a cărui atragere în sfera culturii romane începuse mai demult şi va continua de aci înainte în ambianţa romanică a fostei provincii.

Către sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, carpii se găsesc într-o poziţie destul de precară. Goţii încep să ocupe teritoriile carpilor, care încearcă să se sustragă dominaţiei acestora, fie trecând în fosta provincie Dacia, fie presând linia Dunării. Împotriva lor, în cadrul măsurilor luate sub Diocleţian pentru consolidarea graniţelor imperiului de la Dunăre, romanii au întreprins o mare ofensivă condusă de Galeriu.

Luptele desfăşurate între 295-297 au fost grele şi s-au încheiat printr-o victorie romană. Înfrângerea carpilor a adus celor doi augusti, Diocleţian şi Maximian, ca şi celor doi caesari, Galeriu şi Constantius Chlorus, titlul de Carpicus maximus. În urma victoriei, izvoarele antice afirmă că toată seminţia carpilor ar fi fost strămutată în imperiu. Aceleaşi surse precizează că au fost colonizaţi în Pannonia, la Sopianae, dar este sigur că au fost aşezaţi şi în alte provincii, de pildă în Sciţia Minoră, unde în anul 368 găsim înregistrat un vicus Carporum.

Pierderile suferite de carpi în cursul războiului din 295-297, ca şi strămutarea şi colonizarea unui mare număr în imperiu, au slăbit simţitor forţa lor. De această împrejurare au profitat vizigoţii spre a-şi întinde dominaţia nu numai asupra Moldovei, ci şi asupra unei părţi a Munteniei. Este neîndoielnic însă că un număr apreciabil de carpi a rămas mai departe pe teritoriile lor de baştină, alături de goţii stăpânitori din punct de vedere politic şi militar.

Netemeinicia informaţiilor antice despre o aşa-zisă strămutare totală în imperiu reiese din faptul că în timpul domniei lui Constantin cel Mare, este semnalată din nou prezenţa lor agresivă la Dunăre. Ei vor ataca din nou imperiul. Împăratul a fost silit să intervină şi în urma luptelor purtate cu ei, şi-a adăugat la numeroasele sale titluri şi pe acela de Carpicus maximus (315-319). Prezenţa lor pe teritoriul de la nord de Dunăre, în secolul al IV-lea, este confirmată şi de descoperirea recentă a cimitirului dacic de la Olteni (judeţul Teleorman).

Ritul de înmormântare întâlnit aci, dar şi în alte puncte de pe teritoriul Munteniei, anume incineraţia în urne cu capac, dovedeşte că cimitirul aparţinea unei populaţii dacice, în unele cazuri chiar carpice, care vieţuia în aria în care trăiau şi goţii. Astfel, prezenţa în unele morminte de inhumaţie de tip Sântana de Mureş, de exemplu la Spanţov (lângă Bucureşti), a unor vase specifice culturii dacilor, cum este opaiţul-afumătoare, arată lămurit că şi în câmpia Munteniei trăia în secolul al IV-lea populaţia dacică.

Prezenţa populaţiei carpo-dacice la nord de Dunăre mai este documentată înspre sfârşitul aceluiaşi secol, pe vremea lui Teodosiu I. În condiţiile noi create de invazia hunilor, unele izvoare pomenesc printre populaţiile confederate cu aceştia pe sciţi şi pe carpodaci. Este foarte probabil că această denumire reflectă o anumită situaţie etnică: pe de o parte populaţia dacă, iar pe de alta pe cea carpică. Izvorul antic nu a făcut altceva decât să redea într-un singur cuvânt o realitate etnică existentă în acea vreme.

Reiese limpede că, după ce, în secolul al III-lea, carpii ajunseseră la o mare dezvoltare social-economică şi, alcătuindu-şi o puternică uniune de triburi, începuseră să devină un factor politic important, slăbiţi de pierderile suferite în cursul luptelor cu imperiul, ei n-au mai putut opune o rezistenţă suficientă înaintării goţilor şi au căzut, foarte probabil, sub dominaţia acestora. După plecarea goţilor, populaţia dacică şi carpică va continua să trăiască şi să se dezvolte pe acelaşi teritoriu, în noile condiţii impuse de migraţia hunilor. Acelaşi fel de vieţuire va continua şi în perioada următoare, în timpul dominaţiei altor populaţii migratorii, până la venirea slavilor.