Caracterul şi urmările Revoluţiei din 1848

Revoluţia din 1848 din cele trei ţări române, parte a revoluţiei europene, a avut sarcina principală de a sfărâma orânduirea feudală şi a o înlocui cu orânduirea capitalistă. Ea a fost, prin conţinutul răsturnării social-economice urmărite, o revoluţie burgheză. „Aceasta înseamnă - arată Lenin - că revoluţia are loc pe baza relaţiilor de producţie capitaliste şi că rezultatul revoluţiei este în mod inevitabil dezvoltarea mai departe tocmai a acestor relaţii de producţie.

Mai simplu: întreaga economie socială rămâne subordonată puterii pieţei, puterii banului chiar şi în condiţiile celei mai depline libertăţi şi în condiţiile celei mai depline victorii a ţăranilor în lupta pentru pământ. Lupta pentru pământ, lupta pentru libertate este o luptă pentru condiţiile de existenţă ale societăţii burgheze, deoarece dominaţia capitalului se menţine şi în republica cea mai democrată şi în condiţiile oricărei treceri „a întregului pământ în mâinile poporului”.

Toate programele revoluţionare româneşti din 1848 prevedeau desfiinţarea servituţilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor cu pământ, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor şi desfiinţarea privilegiilor de orice fel, adunări legiuitoare alese de popor, libertatea întrunirilor şi a tiparului. Programul de la Islaz, mai avansat, instituia, de fapt, o conducere republicană. Dezvoltarea capitalismului pe teritoriul României impunea cu necesitate revoluţiei două sarcini speciale, a căror realizare deplină ar ti creat condiţiile cele mai favorabile progresului.

Trecerea de la orânduirea feudală la cea capitalistă nu se putea face într-un timp scurt decât prin însuşirea pământurilor feudale de către ţărani cu sprijinul burgheziei. Pe de altă parte, era necesară formarea unei largi pieţe interne care să cuprindă întreg teritoriul locuit de poporul român şi să constituie un singur stat naţional independent, ceea ce impunea înlăturarea suzeranităţii otomane asupra Moldovei şi Ţării Româneşti şi a dublei dominaţii a Habsburgilor şi a nobilimii maghiare asupra Transilvaniei.

Înfăptuirea unităţii şi independenţei naţionale a poporului român constituia preocuparea permanentă a tuturor exponenţilor luptei sale revoluţionare. În 1848, acestora însă, aşa cum arată Nicolae Bălcescu în lucrarea sa Mişcarea românilor din Ardeal la 1848, „li se păru că deosebitele frângeri ale naţiei au nevoie de o lucrare asupră-le în parte, spre a-şi curaţi mizeriile şi spinii din casă, până a nu se uni şi topi într-acelaşi trup”. Într-adevăr, numai adâncirea revoluţiei din cele trei ţări române şi extinderea ei în tot răsăritul Europei puteau duce la constituirea unui singur stat naţional român independent. Voinţa de unire a poporului român a fost exprimată clar în timpul revoluţiei din 1848. Programul revoluţionar moldovean de la Braşov cuprindea şi revendicarea unirii Moldovei cu Ţara Românească într-un singur stat independent, iar în Dorinţele partidei naţionale în Moldova, programul oficial al

Comitetului revoluţionar moldovean publicat de Mihail Kogălniceanu, se cerea unirea celor două principate, aceasta fiind apreciată „cheia bolţii, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”. Din motive tactice, revoluţionarii munteni au revendicat în programul de la Islaz numai independenţa administrativă şi legislativă, dar ei s-au grăbit, îndată după cucerirea puterii, să acţioneze pe diferite căi pentru revoluţionarea Moldovei în vederea unirii ei cu Ţara Românească.

Adunarea naţională de la Blaj a înscris printre principalele ei revendicări independenţa naţională a românilor din Transilvania şi participarea la conducerea statului în proporţia numărului lor, ceea ce însemna transformarea Transilvaniei într-un stat românesc. Trecând peste conducătorii săi, poporul adunat la Blaj a cerut unirea Transilvaniei cu Ţara Românească. Unul dintre exponenţii acestei adunări, A.T. Laurian, a propus peste puţină vreme lui Nicolae Bălcescu convocarea unui congres general al reprezentanţilor întregului popor român.

La înlăturarea orânduirii feudale şi înlocuirea ei prin orânduirea capitalistă erau interesate atât burghezia, cât şi masele populare de la oraşe şi sate, în primul rând ţărănimea. Dacă burghezia a avut rolul conducător, datorită concentrării sale în oraşe, forţei economice şi pregătirii sale politice, în schimb masele populare orăşeneşti şi ţărăneşti au fost forţele motrice ale revoluţiei, impunând înscrierea în programele acesteia a principalelor lor revendicări. Interesate în sfărâmarea completă a forţei economice şi politice a feudalităţii, ele au apărat cauza revoluţiei cu armele în mâini, dând numeroase jertfe de vieţi pentru victoria ei.

Chiar în Moldova, masele ţărăneşti, după înfrângerea mişcării din martie s-au ridicat împotriva boierimii direct sau sub conducerea unora dintre emisarii Comitetului revoluţionar moldovean. În Ţara Românească, participarea maselor la revoluţie a fost hotărâtoare. În câteva rânduri masele orăşeneşti au zdrobit acţiunile contrarevoluţionare ale boierimii, iar masele ţărăneşti, cu ajutorul cărora revoluţia învinsese, au continuat lupta, deşi trădate, şi după intervenţia armatelor străine. Apărând cu armele în mâini timp de mai mult de un an revendicările sociale şi naţionale înscrise în programul aprobat de Adunarea naţională de la Blaj, masele ţărăneşti din Transilvania au dovedit că revoluţia constituia propria lor cauză.

Prin înscrierea în programele sale a revendicărilor maselor orăşeneşti şi ţărăneşti şi prin lupta acestora, revoluţia de la 1848 din cele trei ţări române a avut un caracter burghezo-democratic. Lupta maselor populare sub conducerea burgheziei pentru revendicări burghezo-democratice a fost profund progresistă. Însă, chiar dacă aceste revendicări ar fi fost atunci pe deplin realizate - ceea ce ar fi constituit un important salt înainte al societăţii româneşti -, caracterul asupritor de clasă al noii orânduiri capitaliste n-ar fi întârziat să se manifeste, pe măsura dezvoltării capitalismului în industrie şi agricultură, scoţând la iveală antagonismul dintre proletariat şi burghezie, orânduirea capitalistă fiind şi ea, deşi într-un mod diferit, întemeiată pe exploatarea omului de către om, ca şi orânduirile feudală şi sclavagistă.

Revoluţia din 1848 a fost înfrântă din cauza nerezolvării imediate a revendicărilor sociale şi naţionale ale maselor orăşeneşti şi ţărăneşti, precum şi a intervenţiilor armate străine. În Moldova, masele ţărăneşti au fost în primul moment ţinute departe de luptă, pentru că burghezia prefera să colaboreze cu boierimea liberală şi cu opoziţia conservatoare boierească, care se temeau de ţărănime. Trădând interesele maselor ţărăneşti, pe care le chemase la luptă în numele frăţiei şi dreptăţii, burghezia din Ţara Românească a amânat împroprietărirea ţăranilor şi n-a organizat rezistenţa armată împotriva invadatorilor.

În Transilvania, alianţa burgheziei maghiare cu nobilimea, care se temea că ţăranii îi vor lua moşiile, a dus la nerecunoaşterea drepturilor naţionale ale poporului român şi la luptele dintre români şi maghiari; la rândul ei, burghezia românească s-a sprijinit pe Casa de Habsburg şi într-o anumită măsură pe burghezia austriacă susţinătoare a Habsburgilor. Urmarea a fost că forţele revoluţionare ale românilor şi maghiarilor s-au măcinat reciproc, aşa încât contrarevoluţia habsburgică a putut rămâne victorioasă.

E neîndoios că unirea forţelor revoluţionare din principatul Transilvaniei şi Ungaria, care se putea face şi fără o „unire” statală, ar fi ajutat mult cauza revoluţiei, în scopul de a combate cu succes încercările Curţii vieneze şi ale aristocraţiei, îndreptate spre reinstaurarea vechiului regim feudalo-absolutist. Forţarea cu toate mijloacele a „uniunii” statale cu Ungaria a trebuit să nască disensiuni grave, cu atât mai mult cu cât ideea Dacoromâniei, a unui stat care să cuprindă cele trei ţări cu populaţie covârşitoare română, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, era destul de răspândită în rândurile cărturarilor români încă de la începutul secolului al XIX-lea.

În 1848, când se ridica imperios problema unirii germanilor, italienilor, polonezilor, când popoarele mai dezvoltate din Imperiul habsburgic voiau să se organizeze şi ele în state naţionale, s-a întărit şi ideea unirii românilor într-un stat naţional, idee care avea ca bază şi legăturile economice destul de dezvoltate între cele trei ţări româneşti. Ideea aceasta o nutreau şi numeroşi profesori şi învăţători trecuţi, din cauza situaţiei vitrege a intelectualităţii române din Transilvania, în Ţara Românească şi Moldova, unde se creaseră condiţii pentru o viaţă naţională română. Aceşti profesori nu s-au rupt de ţara lor de baştină şi, la prima chemare, s-au întors în Transilvania, ca propagatori ai ideii unirii ţărilor române. Lupta pentru unitatea naţională, împotriva dominaţiei străine, era, neîndoios, o luptă revoluţionară, progresistă.

Condiţiile externe nu erau însă coapte pentru realizarea imediată a unirii; Moldova şi Ţara Românească erau încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi sub „protecţie” ţaristă, iar principatul Transilvaniei era încadrat în Imperiul habsburgic ca o provincie austriacă. Cu greu se putea crede că Austria, Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman vor îngădui formarea unui stat naţional român.

În aceste condiţii forţele interne singure nu erau încă destul de puternice pentru a înfăptui unirea, şi numai răsturnarea revoluţionară a monarhiilor feudalo-absolutiste din centrul şi răsăritul Europei, prin lupta tuturor popoarelor asuprite, ar fi făcut cu putinţă înfăptuirea neîntârziată a unităţii naţionale a poporului român. Intoleranţa nobilimii şi a burgheziei maghiare faţă de naţiunile conlocuitoare, manifestată atât în deceniul premergător revoluţiei, cât şi în decursul ei, a făcut ca rănile vechi cauzate de asuprirea naţională şi de politica maghiarizării să se redeschidă şi a îngroşat rândurile românilor, slovacilor, sârbilor, saşilor care căutau o altă cale pentru dobândirea drepturilor naţionale decât cea a colaborării frăţeşti cu poporul maghiar.

În acelaşi timp, luptând pentru afirmarea naţională, mulţi români, maghiari şi saşi din Transilvania nu şi-au dat seama că libertăţile cucerite prin revoluţie puteau fi uşor pierdute dacă nu se ajungea la o alianţă a popoarelor împotriva forţelor contrarevoluţionare. Puţini dintre conducătorii români, maghiari şi saşi aveau un orizont politic mai larg, vedeau inevitabilitatea ciocnirii dintre forţele progresiste şi forţele reacţionare. Un astfel de intelectual era eruditul publicist şi profesor din Braşov, George Bariţiu. După convingerea lui şi a altor intelectuali români, duşmanul de frunte al progresului şi al libertăţii popoarelor era despotismul ţarist; era necesar deci ca popoarele dornice de libertate să se înţeleagă. Bariţiu, Murgu şi Cipariu întrevedeau, împreună cu mulţi revoluţionari din Ţara Românească, o luptă comună româno-ungară împotriva absolutismului care ameninţa libertatea popoarelor.

Activitatea lui Bariţiu, Murgu, Cipariu dovedeşte că în primăvara anului 1848 existau posibilităţi pentru o colaborare revoluţionară româno-maghiară. Dacă guvernul ungar ar fi urmat o politică justă faţă de naţionalităţi, lupta elementelor progresiste din fiecare mişcare naţională (română, slovacă, sârbă etc.) ar fi fost uşurată. Cercurile contrarevoluţionare din Viena au ştiut să profite de greşelile politice ale guvernului ungar. Au trimis, emisari în principatul Transilvaniei, mai ales la Sibiu, cu broşuri antiungare tipărite la Viena. Între altele, se promitea românilor că vor fi recunoscuţi ca naţiune politică. De altfel, şi în constituţia austriacă din 13/25 aprilie 1848 se decretau drepturi egale pentru toate naţiunile monarhiei, tot în scopuri diversioniste, căci la Curtea din Viena nimeni nu se gândea serios să pună în viaţă acest principiu.

Peste tot în cele trei ţări române a avut loc alianţa burgheziei cu boierimea liberală şi chiar cu unele elemente opozante ale boierimii conservatoare. Lenin a scos în evidenţă „tendinţa burgheziei de a încheia revoluţia burgheză la jumătatea drumului, prin obţinerea libertăţii pe jumătate, printr-o tranzacţie cu vechea putere şi cu moşierii”. Analizând cauzele contrarevoluţiei din Prusia, Marx arăta în noiembrie 1848 că „Burghezia ar transforma cu multă plăcere, prin bună înţelegere, monarhia feudală într-o monarhie burgheză. După ce i-ar smulge partidului feudal blazoanele şi titlurile care jignesc mândria ei burgheză şi ar desfiinţa veniturile care ţin de proprietatea feudală şi care impietează asupra modului de apropriere burghez, ar încheia cu plăcere o alianţă cu partidul feudal şi ar subjuga împreună cu el poporul”.

Tipic, alianţa burgheziei cu boierimea liberală a funcţionat în Moldova, unde burghezia nu s-a despărţit de boierimea liberală nici chiar când a început să cheme ţărănimea la luptă. Alianţa burgheziei cu boierimea liberală se întemeia pe acceptarea de către aceasta a noii orânduiri capitaliste, cu condiţia ca schimbarea să se facă cu cât mai puţine concesii din partea ei, şi cu păstrarea marii proprietăţi funciare. Adâncirea revoluţiei în direcţia burghezo-democratică putea duce la destrămarea acestei alianţe, dar înfrângerea luptei revoluţionare a făcut ca ea să constituie germenul coaliţiei burghezo-moşiereşti viitoare.

Înfrângerea revoluţiei de la 1848 din cele trei ţări române a fost determinată şi de factori externi. Trecerea burgheziei din Franţa, Confederaţia germanică şi Austria pe poziţii contrarevoluţionare în urma înfrângerii insurecţiei din iunie a proletariatului parizian a încurajat statele feudalo-absolutiste să intervină cu forţele lor armate pentru sfărâmarea revoluţiei din România şi din alte ţări. Faptul că Rusia şi Imperiul Otoman n-au fost cuprinse de revoluţie a dat ţarului posibilitatea să intervină cu trupele sale în iunie 1848 în Moldova pentru a împiedica izbucnirea unei noi mişcări revoluţionare, iar în septembrie sultanului şi ţarului să trimită importante forţe armate spre a înăbuşi revoluţia din Ţara Românească.

Neadâncirea revoluţiei în Ungaria, unde nobilimea a rămas la conducere, a încurajat nobilimea din Transilvania să amâne desfiinţarea robotelor, a dus la nerecunoaşterea dreptului de autodeterminare naţională a românilor şi la intervenţia armată spre a se apăra marea proprietate funciară contra maselor ţărăneşti şi a se impune prin forţă alipirea Transilvaniei la Ungaria, singura cale pe care se putea asigura conducerea nemeşească. Intervenţia armată ţaristă din 1849 a ajutat forţele armate habsburgice să restabilească dominaţia austriacă.

Revoluţia de la 1848 n-a rămas fără importante urmări. Ea a ascuţit spiritul revoluţionar al maselor, care au luptat cu şi mai mult avânt pentru sfărâmarea exploatării feudale şi pentru înfăptuirea unităţii şi independenţei naţionale. În martie 1853, Marx şi Engels, referindu-se la ţările române dunărene, observau ca un fapt pozitiv că „spiritul revoluţionar a pătruns şi în aceste principate, aşa cum a dovedit-o revoluţia de la 1848”.

Mai departe, ei constatau „creşterea spiritului revoluţionar” din aceste ţări în anii următori şi preconizau că „naţionalitatea valahă ar putea să joace un rol important în rezolvarea definitivă a problemei acestor teritorii” O urmare a revoluţiei a fost dezvoltarea tot mai puternică a mişcării naţionale a românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Deşi înfrântă, revoluţia a dat lovitura hotărâtoare orânduirii feudale, determinând schimbarea ei treptată cu orânduirea capitalistă.

În Transilvania, chiar groparii revoluţiei, Habsburgii, au fost siliţi, de teama izbucnirii unei noi mişcări, să patroneze reformele burgheze. În Moldova şi Ţara Românească boierimea, apărată de armatele străine contra reizbucnirii revoluţiei, n-a mai avut încredere ea însăşi în vitalitatea orânduirii feudale şi a considerat de aici înainte provizorie dominaţia sa de clasă, care se destrăma cu repeziciune.

Programul revoluţionar din 1848, deşi trunchiat, s-a realizat în bună parte, dar treptat, atât pe plan economic şi social, cât şi pe plan politic şi naţional. Orânduirea capitalistă a luat locul celei feudale în anii 1848-1864; s-a înfăptuit în 1859 unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat naţional, România. Aceasta a putut, în 1877-1878, să-şi cucerească suveranitatea, iar în 1918, prin unirea Transilvaniei, să desăvârşească unitatea statală a poporului român.

Din cauză că revoluţia din 1848 a fost înfrântă, proprietatea moşierească n-a fost lichidată. Cu toate că ţăranii dependenţi au fost eliberaţi de servituţile feudale şi împroprietăriţi cu loturi de pământ în 1848-1854 şi în 1864, acestea au fost în majoritatea cazurilor cu totul insuficiente, ceea ce a avut ca urmare că masa ţărănimii nu s-a putut elibera de sub dominaţia economică a moşierilor, la care s-a adăugat şi exploatarea din partea marilor arendaşi şi a chiaburilor, iar dezvoltarea capitalismului s-a produs într-un ritm lent.

Pe baza menţinerii proprietăţii moşiereşti, a resturilor de relaţii feudale în agricultură şi în condiţiile unei slabe dezvoltări a industriei s-a instaurat regimul burghezo-moşieresc, rezultat al înţelegerii burgheziei cu moşierimea pentru exploatarea maselor ţărăneşti şi muncitoreşti, apărarea proprietăţii private şi asigurarea poziţiilor social-economice şi politice ale claselor dominante împotriva luptei revoluţionare a muncitorimii şi ţărănimii.

Check Also

Craiova între Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor

Din nou oraşul trăia dramatice evenimente care urmau scurtelor momente de speranţă ale locuitorilor săi …

Craiova între Revoluţia de la 1821 şi Revoluţia de la 1848

După Revoluţia de la 1821, ocupaţia otomană se va instala pentru aproape un an şi …

Revoluţia din 1848-1849 în ţările române

Revoluţia europeană din 1848 a izbucnit în luna ianuarie la Palermo. În februarie regele Ludovic-Filip …

Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 din Ţara Românească

Forţele revoluţionare. Pregătirea revoluţiei În primăvara anului 1848, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre se …

Mişcarea revoluţionară din martie 1848 în Moldova

În desfăşurarea mişcării revoluţionare din Moldova se disting doua etape: prima etapa cuprinde mişcarea din …