Caracterul regimului austriac în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Anul 1711, cu care se deschidea regimul fanariot în Moldova, prin coincidenţă, e şi anul păcii de la Satu Mare, prin care se aşeza definitiv regimul austriac în Transilvania. Pornind la organizarea şi consolidarea puterii sale, imperiul reia şi mai hotărât firul acţiunii dinainte, de supunere politică a ţării şi de legare a ei cât mai strâns de puterea centrală, de luare în stăpânire a poziţiilor de bază ale puterii politice: organele de guvernământ, armata, finanţele. În acţiunea sa, imperiul nu desfiinţează sistemul constituţional al Transilvaniei, îi menţine instituţiile proprii şi autonomiile locale. Nu anulează diploma leopoldină, nu-şi ren:agă angajamentele luate prin ea, ci doar le răstălmăceşte, le face inoperante politic sau le pune în serviciul său.

Dieta, organul de guvernământ principal al ţării, o menţine, dar îi restrânge mereu funcţiile. Prin supunere coroanei imperiale, lipsită automat de prerogativa ei de bază, dreptul de a alege pe principe, e lipsită acum treptat şi de alegerea guvernatorului, a comandantului armatei proprii a principatului, a tezaurarului. Luându-i-se frânele politicii externe şi interne, armatei şi finanţelor, atribuţiile ei se restrâng considerabil, se reduc mai mult la declaraţii şi jurăminte de fidelitate, la votarea şi repartiţia pe comitate şi comunităţi a dărilor ordinare şi extraordinare.

Puterea ei legislativă se reduce la adoptare sau adaptare de legi imperiale, la reglementări în funcţiile organelor administrative-judecătoreşti, la revizuiri de titluri şi privilegii, în genere la chestiuni minore. Pusă şi ea acum în serviciul puterii centrale, i se schimbă şi compoziţia. Faţă de reprezentanţi, imperiul pune greutatea pe aşa numiţii regalişti. Sub numele lor cheamă în dietă, individual, pe marii nobili şi pe demnitarii statului, pe a căror credinţă se putea bizui. Numărul regaliştilor îl lasă nehotărât, putându-l astfel spori mereu, până la a majora pe cel al reprezentanţilor. Marii nobili şi demnitarii votează individual, reprezentanţii colectiv. Dar chiar funcţionând în asemenea condiţii, dieta se convoacă tot mai rar, pentru ca până la urmă să nu se mai convoace de loc.

Guvernul e menţinut de asemenea. Dar e redus şi el - şi mai curând, şi mai mult decât dieta - la rolul de organ executiv al puterii centrale. Menirea lui e înainte de toate să asigure puterea imperială aici şi să administreze ţara în numele ei. Guvernatorii sunt numiţi de împărat dintre mai mulţi candidaţi ai stărilor, dar nu după raportul sufragiilor dietei, ci după preferinţele sale, pentru ca până la urmă să fie numiţi de-a dreptul. În tot cazul, imperiul are grijă ca ei să fie totdeauna oameni devotaţi, reprezentanţii lui credincioşi. Tot aşa şi consilierii, în rândul cărora, sub diferite pretexte, sporeşte numărul catolicilor. Guvernul trebuie să fie organul activ al centralismului politic, guvernatorul reprezentantul împăratului.

Deasupra organelor politice ale ţării stă Cancelaria aulică a Transilvaniei, cu sediul la Viena. Ea este organul prin care Curtea dirijează politica ţării. Cancelarii numiţi de împărat din nobilimea mare, devotată curţii, sunt purtătorii de cuvânt ai politicii imperiale. Tabla regească, cea mai înaltă instanţă judecătorească a ţării, pavăza juridică a întregului edificiu feudal, nu mai e ultima instanţă; împotriva sentinţelor ei se poate face apel la guvern, la Cancelaria aulică, decizia în ultimă instanţă revenind împăratului. Cu atât mai mult sunt supuse puterii centrale treburile financiare ale ţării, veniturile diverse ale statului. Acestea sunt supuse direct Camerei aulice. Aparatul de stat al ţării îşi mai dă concursul la strângerea lor, dar ele curg spre vistieria imperială, care singură dispune de ele, cheltuindu-le în primul rând pentru susţinerea aparatului propriu şi a armatei sale aici. Tezaurarul, aparatul financiar sunt doar organe executive ale puterii centrale.

Iar siguranţa tuturora, primul instrument al politicii de centralizare, e puterea militară. Centralizarea puterii militare trebuia deci afirmată înainte de toate. Diploma leopoldină, după cum am văzut, menţinea alături de armata imperială şi forţele armate ale ţării, sub comandant propriu local. De la 1712 încoace însă, nu se mai confirmă nici un asemenea comandant. Armata întreagă, imperială sau locală, rămâne sub comandă unică, centrală. Comandantul suprem e general imperial şi el nu e supus guvernului, depinde direct de Consiliul de război al Curţii. Oastea ţării dispare treptat. E scoasă din uz şi „insurecţia” nobilimii, adică ridicarea ei (cu cetele ei) la arme în caz de război. Nu mai sunt chemaţi la arme, sub vechea lor organizaţie militară, nici secuii. Abia mai târziu încep să se reconstituie forţe militare locale, dar puţine, un regiment de husari şi unul de infanterie.

În 1744 s-au făcut eforturi pentru constituirea unui regiment nobiliar, adică recrutat de nobilime, dar numai pe durata războiului. Dar şi acestea sunt supuse comandei militare imperiale. Armata e nu numai siguranţa ţării, ci şi instrument de dominaţie politică. Generalii imperiali sunt mereu şi oameni politici, se amestecă în treburile politice ale ţării, uneori ţin ei înşişi loc de guvernatori. Puterile în stat sunt astfel legate prin diferite fire de puterea centrală. Prin organele politice centrale - Cancelaria aulică, Camera aulică, Consiliul de război - ele sunt supuse împăratului. Acelaşi regim se aplică şi în teritoriile principatului realipite Ungariei. Atât doar că în Ungaria, în locul guvernului, funcţionează un Consiliu locotenenţial, organizat în 1724 sub conducerea palatinului, subordonat Cancelariei aulice ungare şi prin ea împăratului. Tot astfel sunt supuse puterii centrale veniturile ţării şi puterea armată. Şi mai strâns legat de puterea centrală este Banatul, care e de-a dreptul domeniu imperial şi e administrat prin guvernatori militari.

În supunerea ţării, Curtea imperială uzează mereu de mijloacele-i încercate de stăpânire, cu deosebire de principiul divide et impera: alimentarea şi folosirea disensiunilor interne dintre naţiunile politice, dintre religiile recepte, dintre naţiunile politice şi români, dintre personalităţile politice. Uzează însă cu deosebire de mijloacele încercate cu succes şi până acum, de atragere a personalităţilor politice proeminente prin dregătorii, favoruri, titluri, venituri, de atragere în genere a claselor stăpânitoare, a nobilimii cu deosebire, prin asigurarea complexului ei de privilegii şi a puterii discreţionare asupra iobăgimii. Municipalitatea săsească însăşi a putut profita de această asigurare a puterii feudale. Considerându-se acum şi ea stăpân feudal al „Pământului Crăiesc”, numindu-l „Pământul săsesc”, a putut despuia de libertăţi, de pământuri, păduri, munţi şi a putut constrânge chiar la prestaţii iobăgeşti o bună parte a românilor de pe el.

Lipsind clasele stăpânitoare de o parte a puterii politice de până acum, sau cerându-le să şi-o pună în serviciul ei, puterea centrală a avut toată grija să nu rupă pactul încheiat cu ele, să le compenseze copios pentru pierderile suferite, reuşind astfel nu numai să le liniştească nemulţumirile, dar şi să se asigure de fidelitatea lor, întemeindu-şi chiar pe ele puterea. Astfel, disensiunile dintre naţiunile politice şi religiile recepte, pe care regimul le-a folosit, pe de o parte, pentru a le stăpâni mai bine, s-au putut transforma, pe de alta, în solidaritate pentru apărarea în cadrul imperiului a sistemului constituţional şi a autonomiilor consacrate ale ţării, în front comun împotriva tendinţelor de ridicare politică a românilor şi în înţelegere deplină pentru exploatarea iobăgimii.

Consecinţele pactului politic trebuie să le tragă astfel, înainte de toate, masele producătoare. Mai întâi, prin faptul că exploatarea iobagului poate creşte acum nestânjenită, iar în al doilea rând, pentru că nobilimea fiind asigurată de neimpozabilitate completă, sarcinile statului trebuie să cadă cu toată greutatea lor asupra celor din afara cercului ei, în primul rând asupra iobăgimii. Trebuie să le tragă apoi naţiunea română în înţelesul ei de acum, putându-i-se refuza ascensiunea spre puterea politică, spre viaţa politică în genere.

Sarcinile faţă de stat, darea şi obligaţiile în legătură cu întreţinerea armatei sunt mereu grele şi după trecerea fazei războaielor de cucerire. Imperiul poartă şi după aceea lungi războaie, şi pentru susţinerea lor trebuie să întreţină armată puternică, să ţină deci ridicată darea, să arunce dări extraordinare, să-şi încarce provinciile cu unităţi militare pentru cantonament sau iernare. La dare şi sarcinile de încartiruire şi întreţinere a armatei se adăugau cărăuşiile, lucrările publice în legătură cu nevoile ei, la cetăţi, la drumuri. În acest răstimp se reclădeşte şi cetatea din Alba Iulia în formele în care o vedem azi. Veneau apoi sarcinile faţă de comitat, dare, lucrări publice, obligaţiile faţă de biserică. O nouă sarcină apoi o aducea cu sine administraţia, aparatul funcţionăresc plătit, care creşte mereu în cursul secolului, nu numai ca o necesitate a statului centralist în genere, ci şi ca instrument de coeziune în componenţa atât de eterogenă a imperiului austriac.

Nevoile în creştere ale acestui stat cereau sporirea continuă a veniturilor. Pentru sporirea veniturilor sale, imperiul caută să ridice veniturile proprii ale ţărilor „eliberate”, din vămi, ocne, mine etc., practică o politică mercantilistă în favoarea ţărilor sale „ereditare”. Aceste surse aducând totuşi prea puţin în raport cu nevoile sale, baza sigură şi principală a veniturilor rămâne fiscalitatea. De aceea nu încetează să se întemeieze în primul rând pe ea. Nu uită însă nici rolul menit Transilvaniei în cadrele imperiului, de ţară de graniţă şi ele bastion politic şi militar îndreptat cu faţa spre răsărit, nu uită prin urmare că trebuie să pună şi o limită sarcinilor pe care i le impune.

Pentru întărirea puterii sale, regimul imperial continuă să se folosească şi de arma catolicismului. Biserica catolică, prin favoruri, prin mijloace politice chiar prin violenţă uneori, câştigă mereu teren. Se reface episcopia catolică din Alba Iulia, se reiau continuu biserici de la protestanţi, la nevoie chiar cu concursul armatei. În ciuda prevederilor diplomei leopoldine, creşte mereu proporţia catolicilor în aparatul de stat. Se reia şi acţiunea pentru refacerea şi întărirea unirii românilor cu biserica romană, zdruncinată în timpul răscoalei lui Francisc Rakoczi al II-lea, stârnind şi mai puternice valuri de rezistenţă a maselor populare, un lung şir de mişcări populare, nu numai împotriva unirii, ci implicit şi împotriva regimului care o susţinea şi până la urmă împotriva orânduirii feudale în genere.

Check Also

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Mineritul în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Încă din primii ani ai stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, Curtea de la Viena a luat …

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …