Caracterul antifeudal al programului lui Tudor Vladimirescu

A ştiut Tudor Vladimirescu, în împrejurări atât de complicate, să întocmească programul unei mişcări antifeudale? Criticii de astăzi ai lui Vladimirescu îi judecă actele prin raportare la câteva principii socotite inatacabile, părând a ţine de domeniul evidenţei, precum acestea: răsturnarea regimului economic, social şi politic din Ţara Românească presupunea, ca o condiţie sine qua non, ridicarea împotriva Imperiului otoman; nu era cu putinţă ca o mişcare revoluţionară să combată feudalismul, colaborând cu boierimea etc.

Cererile norodului românesc - constată aceştia -, în loc să preconizeze măsuri care să zdruncine dominaţia turcilor şi a boierilor, lăsau, în fond, aproape intact regimul împotriva căruia se răsculase norodul; de aceea, ele n-au reprezentat un program politic matur, un proiect de constituţie „care să înlesnească lichidarea relaţiilor feudale”. Credem că importanţa acestui document nu poate fi eludată cu argumentaţia - socotită logică -, potrivit căreia mişcarea a fost (sau trebuia să fie) antiotomană, în ciuda actelor care, din motive tactice, sau din nepricepere, n-o reflectă astfel.

Chiar dacă Cererile norodului au fost elaborate mai mult ca un act de circumstanţă, ce cuprindea elemente de program, fără a indica toate ţelurile sociale şi naţionale ale revoluţiei, ele - împreună cu proclamaţia de la Padeş, arzul către Poartă, proclamaţia din 20 martie către ţară etc. - trebuie luate în considerare ca texte de bază pentru definirea acţiunii lui Tudor. Din aceste documente rezultă că Vladimirescu a fost un spirit politic realist, care şi-a înţeles epoca şi misiunea sa de revoluţionar.

Un principiu călăuzitor pentru el a fost acela de a nu condiţiona destinele mişcării sociale şi naţionale româneşti de înfrângerea Imperiului otoman, acest lucru fiind nesigur şi dependent de factori externi. El urmărea să provoace, prin actul revoluţionar al constituirii Adunării Norodului şi prin ocuparea capitalei, prăbuşirea despotismului fanariot şi reformarea statului boieresc. De la prima sa proclamaţie, el a atacat „căpeteniile” ţării, domnia fanariotă şi guvernul ei, producând alarma boierilor ocârmuitori, care se plâng, la 30 ianuarie, că „răzvrătitorul... cugetă de-a dreptul la stăpânire şi [că el] ameninţă s-aducă pieirea îndeobşte, şi chiar în oraşul Bucureştilor”.

Poziţia elastică a lui Tudor faţă de boierime vădeşte o pătrundere deosebită a realităţii. O mişcare antifeudală însemna, desigur, o ridicare contra clasei boiereşti. Însă Tudor şi-a dat seama de ambiguitatea poziţiei politice a boierimii, care beneficia, împreună cu fanarioţii, de privilegii de tip feudal, dorind, în acelaşi timp, schimbarea regimului politic, îndeosebi în scopul înlăturării fanarioţilor de la conducerea ţârii. Tudor a înţeles că, în împrejurările de la 1821, o bună parte din boierii pământeni vor putea sprijini Adunarea Norodului în lupta antifanariotă şi vor aproba chiar unele reforme antifeudale. De aceea, el a combătut coaliţia dintre fanarioţi şi boierii pământeni, şi a stăruit ca aceştia din urmă să se alăture mişcării sale.

Când Lenin a stabilit „programul agrar al social-democraţiei în prima revoluţie rusă din 1905-1907”, a arătat că moşierii nu se împotrivesc neapărat lichidării feudalismului, - de vreme ce în noua întocmire socială ei pot fi cel puţin la fel de bogaţi ca în orânduirea veche. Există chiar o „evoluţie burgheză de tip moşieresc”; stăpânii de moşii „au înţeles că trebuie să se adapteze dezvoltării capitaliste, şi nu să lupte împotriva ei”; „au înţeles că fără sfărâmarea prin violenţă a ruginitelor forme medievale de proprietate funciară nu se poate netezi calea pentru dezvoltarea Rusiei”.

Şi, la un moment dat, „ei au procedat cu curaj la această sfărâmare în interesul moşierilor”. Linia social-democraţiei este însă alta: „Germenii capitalismului din gospodăria moşierească pot şi trebuie să fie sacrificaţi în favoarea dezvoltării largi şi libere a capitalismului pe baza micii proprietăţi înnoite”. „Trebuie să sprijinim nu evoluţia burgheză de tip moşieresc, ci evoluţia burgheză de tip ţărănesc”.

Care erau în Principate, la 1821, condiţiile specifice în care se desfăşura lupta antifeudală? Proletariatul era insuficient dezvoltat, şi nici burghezia nu reprezenta, deocamdată, o clasă socială în stare să se opună cu putere vechiului regim. Este însă evident că rostul răsculării norodului n-a fost sprijinirea evoluţiei burgheze „de tip moşieresc”.

Comandantul pandurilor se baza pe forţa revoluţionară a maselor de ţărani şi târgoveţi şi urmărea emanciparea lor; el trebuia însă să le înfrâneze unele porniri, pripite sau anarhice. În concepţia ţăranilor, războiul cu boierii însemna atacarea conacelor şi prădarea bunurilor moşiereşti. Ei doreau, desigur, desfiinţarea neîntârziată a clăcii şi a dijmei, împărţirea pământurilor moşiereşti, suprimarea birului. Pentru ţăranii ce au răspuns chemării proclamaţiei de la Padeş de a se ridica împotriva „tiranilor boieri” va fi rămas de neînţeles faptul că aceeaşi proclamaţie îndemna ‘şi pe boierii patrioţi să adere la Adunarea Norodului, prevăzând un regim special pentru cei ce „vor urma nouă”.

Orizontul conducătorului era însă mai larg şi se poate spune că Tudor, prin felul cum a condus mişcarea, s-a dovedit purtătorul unei conştiinţe mai înaintate chiar decât a clasei burgheze, ce era atunci în formare. El a ştiut că pentru doborârea vechii orânduiri sociale era necesară, înainte de toate, cucerirea puterii politice în stat de către Adunarea Norodului şi că numai în urma consolidării puterii revoluţionare şi a reorganizării administraţiei se va putea înlătura exploatarea moşierească.

Iar luarea conducerii ţării din mâinile boierilor era ea însăşi un proces de durată.  Tudor voia ca puterea de guvernare a ţării să fie la Adunarea Norodului, însă el a înţeles şi absoluta necesitate ca mişcarea sa să fie sprijinită de boierimea pământeană, spre a putea reuşi în lupta contra vechiului regim. Lovită politiceşte, prin ridicarea la conducerea Principatului a Adunării Norodului, moşierimea era chemată, totuşi, să colaboreze cu căpetenia răsculaţilor, subordonându-i-se.

În condiţiile epocii postnapoleoniene, de triumf al reacţiunii feudale pe plan european, mişcarea lui Tudor nu se putea lipsi de concursul, fie chiar forţat, al unora dintre boieri. Faptul că însăşi clasa stăpânitoare băştinaşă preconiza unele reforme, făcea cu putinţă colaborarea ei cu conducătorul răscoalei antifeudale. Marea boierime pământeană voia scuturarea jugului străin, înlăturarea fanarioţilor din ţară, în timp ce boierimea mică şi mijlocie suferea în plus de pe urma dominaţiei marii boierimi.

Categoriile inferioare de boieri erau mai conştiente decât ţărănimea de necesitatea unei lupte politice pentru a surpa poziţiile marii boierimi. Episcopul Ilarion de Argeş i-ar fi dat lui Tudor sfatul acesta: „Ciocoii trebuiesc omorâţi politiceşte, iar nu trupeşte. E mai grea moartea pentru ei, când se vor vedea fără privilegii şi fără slujbe, şi smeriţi înaintea boierilor celor mici, care se vor urca pe scaunele lor în Divan, în adunare şi în slujbele cele mari”.

Prin voinţa conducătorului, mişcarea de la 1821 a avut ca trăsătură dominantă nu revolta anarhică, ci organizarea răsculaţilor într-o oştire disciplinată, care, ocupând capitala, a constrâns divanul boieresc să sprijine revendicările populare. Astfel, intervenind în guvernarea ţării, masele s-au trezit la conştiinţa drepturilor lor politice. Câştigarea de către răsculaţi a supremaţiei politice constituia premisa viitoarelor reforme antifeudale. Pe primul plan stătea nevoia imperioasă de a se pune capăt prădalnicei administraţii fanariote, ceea ce însemna desfiinţarea unor forme feudale de exploatare şi instaurarea unui regim naţional-popular, autonom, care să înlesnească progresul societăţii româneşti.

Boierii pământeni, concuraţi de dregătorii greci, formulaseră şi ei cereri antifanariote, pentru ca apoi, în faţa mişcării, populare, cei mai mulţi să dea înapoi, solidarizându-se iarăşi cu domnia fanariotă. Tudor - după expresia lui Mihai Cioranu - îşi punea nădejdea „în ţăran, nu în boier”. Însă, în vederea tratativelor cu turcii, trebuind să realizeze solidaritatea naţională antifanariotă, el a pus divanul sub ascultarea sa. Adeziunea boierilor ocârmuitori la „domnia” lui Tudor vădeşte subordonarea lor (voluntară sau silită) faţă de capul revoluţiei, neputinţa clasei boiereşti de a conduce singură ţara şi deci înfrângerea ei politică în timpul răscoalei antifeudale de la 1821.

Iată câteva petiţii ale divanului boieresc aflat sub dominaţia căpeteniei pandurilor. Ele reflectă, parţial, programul lui Tudor, pe care divaniţii se văd nevoiţi să-l susţină. La 27 martie, sub presiunea răsculaţilor, boierii mari şi mici rămaşi în Bucureşti, în frunte cu mitropolitul, scriu sultanului, în numele tuturor locuitorilor Valahiei, un memoriu de justificare a mişcării lui Tudor.

Ei arată că „mulţimea de norod” venit în capitală nu s-a ridicat contra împărăţiei, ci protestează împotriva stăpânirii fanariote care l-a împilat, nesocotind „dreptăţile şi priveleghiurile ce din vechime au avut ţara aceasta” şi pe care înalta Poartă „ni le-au întărit”. Boierii deplâng „greutăţile ce au suferit acest norod”, „nu din pricina noastră, a boierilor pământeni, precum bănuia norodu, ci din pricina stăpânitorilor, cărora de nevoie trebuia să ne plecăm şi noi”... De aceea, „am fost siliţi, după datorie, a asculta dreptele plângeri ale norodului şi a ne uni cu dânsul pentru cererea acestor dreptăţi pierdute”...

În aceeaşi zi, 27 martie, boierii s-au adresat printr-o petiţie şi lui Metternich, rugându-l să intervină pe lângă Poartă în sprijinul cererilor poporului român, revoltat, pe drept cuvânt, împotriva cârmuirii fanariote, care a adus ţara într-o stare jalnică. E necesar să fie restabilite - spun ei - drepturile şi privilegiile poporului valah, recunoscute de înalta Poartă, dar suprimate de fanarioţi.

Ultimii domni au comis nenumărate abuzuri şi acte arbitrare. Spre exemplu, comerţul de vite cu Austria a fost stânjenit prin vămile foarte ridicate puse de ei, spre a-şi mări veniturile. „Acest articol singur e suficient pentru a convinge pe Alteţa Voastră că toate drepturile acordate ţării de înalta Poartă şi confirmate prin clauzele tratatelor au fost abolite, şi că nimic sfânt n-a fost respectat de ultimii noştri domnitori, care au ruinat cu totul ţara prin jafurile lor”.

Printr-un memoriu asemănător, boierii divaniţi au încunoştinţat de asemenea pe ţar despre intrarea în capitală a lui Tudor Vladimirescu în fruntea Adunării Norodului. Ei declară că poporul „are dreptate”, fiindcă a fost ruinat, redus la ultima extremitate a mizeriei, prin „vexaţiunile oribile şi stoarcerile neîntrerupte” la care s-au dedat stăpânitorii fanarioţi.

Recunoscând că revolta maselor populare s-a îndreptat şi împotriva lor, boierii ţin să se dezvinovăţească: „Subsemnaţii, obligaţi, din nefericire, să exercite funcţii publice în patria lor, şi-au atras pe nedrept indignarea poporului, care nu cunoştea slăbiciunea lor şi neputinţa de a se opune voinţei domnitorilor”. Acum, boierii se alătură compatrioţilor lor care, luând drept căpetenie pe Vladimirescu, cer cu insistenţă restabilirea drepturilor ţării şi încetarea injustiţiilor săvârşite sub administraţia fanariotă.

Din memoriu se desprinde că cea mai mare nenorocire pentru Ţara Românească ar fi ca Poarta să nu înţeleagă atitudinea poporului român şi să-l considere, în mod greşit, răsculat împotriva împărăţiei otomane. Ea va trimite atunci trupe turceşti pentru ocuparea Principatului, ceea ce „ar produce ruina totală a nefericitei noastre patrii”. De aceea, autorii memoriului solicită sprijinul diplomatic al Rusiei, pentru a se pune capăt guvernării fanariote: ţarul să ordone, baronului Stroganov, ambasadorul rus la Constantinopol, „ca să insiste cu putere în favoarea cererilor drepte ale poporului [român] şi să acţioneze pentru dobândirea vechilor lui drepturi”, oprind trimiterea peste Dunăre a armatelor otomane. Pentru eventualitatea ocupaţiei turceşti se solicită ţarului şi un ajutor militar.

La 29 martie, divanul a expediat un memoriu şi baronului Stroganov, adresându-i rugămintea de a convinge Poarta să nu trimită trupe în Principate, şi de a susţine cauza poporului român, cu care boierii se declară solidari: „restabilirea drepturilor şi privilegiilor ţării”, abolite de domnii fanarioţi. Aşadar Tudor, cucerind puterea, în loc să suprime divanul boieresc, l-a menţinut şi l-a obligat să lucreze pentru cauza revoluţionară. E vădit că sprijinul divanului era indispensabil în lupta diplomatică pentru apărarea ţării de ocupaţie şi pentru consolidarea noului regim.

De aceea, acordul lui Tudor cu boierii divaniţi, de la 23 martie, prin care aceştia din urmă recunosc că „pornirea dumnealui slugerului” este „folositoare şi izbăvitoare” patriei, şi acceptă să guverneze în unire cu el (de fapt, ascultându-l), a reprezentat o lovitură dată „oblăduirii domnilor ce au stăpânit până acum” şi o biruinţă a forţelor revoluţionare. În actul dat de boieri la 23 martie se arată că pe Tudor, „ca pe un de binele ţării voitor... l-au primit toată politia [oraşul] Bucureştilor cu drag şi braţe deschise”, acţiunea lui fiind „norodului spre uşurinţă”.

Se pune întrebarea dacă acordul cu boierii nu atrăgea după sine, inevitabil, sacrificarea cauzei ţărănimii şi dacă n-a constituit o abatere de la calea luptei antifeudale. Rostul acestei convenţii cu boierimea n-a fost înţeles de toţi răsculaţii. Totuşi, faptul că Vladimirescu a determinat pe boierii divaniţi să repudieze cu hotărâre regimul fanariot şi să treacă de partea Adunării Norodului a favorizat succesul mişcării antifanariote, fără a prejudicia interesele ţărănimii.

Căci, această clasă, ducând greul stoarcerilor fiscale şi jefuită de arendaşi (ce erau în mare parte fanarioţi), n-avea interes mai mare decât schimbarea formei de guvernământ, bazate - după caracterizarea lui Tudor - pe „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori”. Cercetările au stabilit că, la începutul secolului al XIX-lea, în Principate, obligaţiile ţăranilor către statul feudal depăşeau ou mult pe acelea către stăpânii de moşii; boierii dregători exploatau, prin impozite, mai cumplit decât moşierii, prin dijmă şi clacă. W. Wilkinson, consul englez la Bucureşti după 1814, făcea aprecierea că „nu există poate popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale decât ţăranii din Valahia şi Moldova”.

Nicolae Bălcescu a subliniat că, în epoca din preajma revoluţiei de la 1821, „opresiunea ţăranilor venea mai ales din partea fiscului”. Faptul acesta explică de ce Tudor a stabilit primatul luptei antifanariote, ce viza şi pe boierii pământeni, însă (deocamdată) nu în calitatea lor de proprietari de moşii, ci în aceea de dregători ai vechiului regim, adică de reprezentanţi ai statului feudal.

Programul minimal al lui Vladimirescu, cuprins în Cererile norodului românesc, preconiza măsuri menite să reformeze aparatul de stat spoliator. Pornind lupta pentru emanciparea ţărănimii şi a celorlalte pături exploatate, conducătorul pandurilor şi-a dat seama de importanţa alianţei cu boierimea liberală; fanarioţii - cei dinţii împilători ai ţărănimii -, precum şi toţi susţinătorii şi beneficiarii vechiului regim, pentru a fi înfrânţi, trebuiau separaţi de ceilalţi boieri, ostili fanarioţilor sau oscilanţi.

Înţelegând că sarcinile feudale ce apăsau norodul nu puteau fi suprimate toate, dintr-o dată, (chiar şi Revoluţiei franceze i-au trebuit câţiva ani pentru desfiinţarea vechiului regim), Tudor a urmărit să înlăture, în primul rând, abuzurile dregătorilor, stoarcerile fiscale, efectuate de slujbaşii mari şi mici ai unei administraţii corupte, în care funcţiile se dădeau pe bani.

Boierii din aparatul de stat năpăstuiau pe ţărani şi târgoveţi în numele nevoilor vistieriei şi Tudor denunţă pe „slujbaşii cămării domneşti” ca fiind „cauza primordială a asupririi poporului”. El prevede ca „toate dregătoriile ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la cea mai mare până la cea mai mică, să nu se mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din ţară”. În acelaşi fel - invocând viciile regimului fanariot: venalitatea funcţiilor, abuzurile fiscale, inegalitatea repartizării impozitelor etc. - au explicat cauzele esenţiale ale răscoalei şi fraţii D. şi P. Macedonschi.

Înfierând sistemul de vindere cu bani a funcţiilor de stat, Tudor hotărăşte ca toţi dregătorii ce „au prădat ţara fără milă” să fie alungaţi. (Pe unii îi indica nominal). El urmărea curăţarea Principatului de fanarioţii veniţi să-l jefuiască. Astfel, actul specifică: „Toată familia şi slujitorimea răposatului domn Alexandru Suţu trebuie să plece din ţară, fiindcă sunt ucigaşii şi jefuitorii ţării”. De notat că Alexandru Suţu a adus cu sine din Fanar 820 de persoane, spre a le da posibilitatea să se îmbogăţească prin jaf, în slujbe rentabile. „Hagi Ianuş (moşier şi bancher craiovean, eterist), care nu s-a purtat ca un negustor, ci s-a întovărăşit cu jefuitorii şi a prădat ţara, să fie alungat de aici şi să se ducă de unde a venit” etc.

Vladimirescu cere desfiinţarea completă a administraţiei lui Alexandru Suţu, condamnând tot ce s-a făcut sub acest domnitor, - toate legile şi dispoziţiile date de el (înmulţirea impozitelor şi a liudelor etc.) - motivând că sunt ruinătoare pentru ţară şi folositoare numai jefuitorilor. Exploatarea maselor se agravase, printre altele, prin lărgirea categoriei celor scutiţi de bir. Tudor se pronunţă împotriva privilegiilor boiereşti („Mulţimea privilegiilor, care se trag de la domnul Caragea, să fie abrogate”...) şi protestează împotriva luxului strigător al reprezentanţilor clasei suprapuse, acuzându-i că umblă în „carete poleite cu aur şi argint”.

Combaterea fiscalităţii excesive şi arbitrare, scoaterea jefuitorilor din posturi, înlăturarea corupţiei administrative şi a venalităţii funcţiilor erau măsuri esenţiale pentru lichidarea regimului fanariot, reprezentând, în acelaşi timp, lovituri date orânduirii feudale. Căci dările feudale, mărite peste măsură şi percepute cu totul abuziv la sfârşitul epocii fanariote, împiedicau dezvoltarea agriculturii şi comerţului, şi provocau emigraţia în masă a ţărănimii.

În vederea liberării economiei de sarcinile feudale, Cererile norodului românesc prevedeau, printre măsurile de primă însemnătate, desfiinţarea vămilor şi a tuturor taxelor (havaeturilor) care sugrumau comerţul cu produse agricole: „Vămile percepute de câtva timp în numele vistieriei asupra tuturor vitelor şi mărfurilor, să înceteze în oraşe şi sate... căci din cauza aceasta comerţul a încetat cu totul şi ţara a ajuns în lipsă de bani”; „vama care se percepe la graniţe să fie uşoară...”. O importantă revendicare naţională, antifanariotă, era afirmarea dreptului ţării la o armată proprie. Tudor preconizează constituirea unei armate permanente, de 4.000 de panduri, care să fie întreţinută de vistierie, din veniturile mănăstirilor. Pentru sine, Vladimirescu cerea recunoaşterea calităţii de cârmuitor al ţării.

Caracterul moderat al revendicărilor din Cererile norodului se explică prin înţelegerea clară a etapelor pe care mişcarea trebuia să le parcurgă. Într-o primă perioadă era necesară colaborarea răsculaţilor cu boierii patrioţi. Aceasta nu excludea lupta antifeudală, ci oferea mişcării posibilitatea de a ajunge la înţelegere cu Poarta, şi astfel îi sporea şansele de a înlătura în mod definitiv şi fără război guvernarea fanariotă şi boierească despotică, ce înrăutăţise situaţia ţărănimii şi secătuise ţara.

Obligaţiile feudale ale ţăranilor faţă de stăpânii pământului - claca, dijma etc. -, mărite în urma dezvoltării economiei de schimb şi a extinderii arendăşiei, urmau să fie desfiinţate într-o etapă ulterioară, după prăbuşirea regimului fanariot şi consolidarea puterii revoluţionare. Faptul că mulţi arendaşi şi proprietari de moşii erau fanarioţi, ca şi majoritatea slujbaşilor, făcea să fuzioneze strâns lupta contra dregătorilor cu revolta împotriva ciocoilor. Trebuia însă să mai treacă timp până când noul stat, condus de căpetenia Adunării Norodului, să se organizeze şi să găsească condiţii externe şi interne favorabile, care să-i permită a împroprietări pe clăcaşi.

Acţiunea revoluţionară a lui Vladimirescu a lovit în puterea politică a boierimii, dar a fost curmată mai înainte ca Tudor să fi început modificarea structurii economice a societăţii. Sunt însă indicii că şeful pandurilor se pregătea să dea lovituri proprietăţilor feudale. Astfel, în Cererile norodului..., el se arată ostil proprietăţilor boiereşti recent întemeiate sau rotunjite, prin deposedarea abuzivă de pământ a ţăranilor; el cere ca fostul vistier Bivello, „care a prădat prin înşelăciune toată ţara şi a răpit cu sila oamenilor sărmani avutul lor (ogoare şi vii), să fie pus sub cercetare şi aspru pedepsit, căci: ce avere a avut el înainte de a fi fost numit în fruntea vistieriei publice?

De unde provine ceea ce are acum? Tot ceea ce posedă şi n-a avut înainte, să i se ia şi să fie întrebuinţat în folosul patriei”. În proclamaţia de la Padeş, Tudor prevăzuse „să se ia, pentru folosul de obşte”, „averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri”, anume ale acelora care se împotrivesc instaurării puterii revoluţionare.

Proclamaţia trimisă în judeţe, la 20 (sau 23) martie, dă explicaţii în legătură cu etapele luptei revoluţionare:

  • Primul ţel al ridicării noastre - spune Tudor - a fost de a pune capăt jafurilor şi nedreptăţilor cârmuirii fanariote („...zdrobirea şi încetarea a vericăruia jaf şi nedreptate ce aţi cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce au stătut, care... v-au supt sângele”...). Judeţele sunt acum „mântuite de mâncătoriile şi jafurile prădătorilor ocârmuitori şi feliurimi de slujbaşi”; „pre unde am ajuns... au încetat relele jefuitorilor” (adică abuzurile fiscalităţii).
  • În Bucureşti, în „scaunul oblăduirii norodului”, continuă Tudor, am ajuns la înţelegere cu boierii patrioţi, care au „bune cugetări, cu ale norodului asemănate”. Datoria locuitorilor este, în prezent, de a ajuta la consolidarea noului regim, care luptă pentru „dobândirea dreptăţilor ţării”, având în frunte pe conducătorul pandurilor şi „vremelnica stăpânire” a divanului boieresc (autoritatea recunoscută ca legală de marile puteri). „Ispravnicii ce să orânduiesc de aici” trebuie ascultaţi. „împliniţi-vă datoriile cu toată supunerea” - datorii ce „se vor arăta de către stăpânire prin mine” -,...„slujiţi izbăvitoarelor oştiri ale ţării”, care nu se pot întreţine fără percepere de dări şi fără „transporturi de trebuincioase zaherele”. Iar „câţi sunteţi vrednici de a purta arme împotriva vrăjmaşului dreptăţilor ţării, veniţi la mine să vă cercetez starea vitejiei voastre”.
  • Proclamaţia arată că, pentru moment, lipsesc condiţiile care să favorizeze anularea obligaţiilor ţărănimii faţă de stăpânire şi eliberarea ei de sub jugul boieresc. Mişcarea revoluţionară era ameninţată din exterior, fapt ce impunea acordul ei cu boierimea. Ceasul „slobozeniei” mai trebuie aşteptat, însă nu este departe. „Fiţi încredinţaţi că... nu veţi rămânea fără dobândirea dreptăţilor voastre” şi „mai la urmă veţi înţelege rodurile fericirii voastre”. „Să ştiţi fără îndoială că mare uşurinţă are să vi să facă, nu numai întru răspunderea dăjdiilor, ci şi întru toate celelalte dări şi orânduieli”... „Veţi înţelege înşivă scăparea robiei (de sub jugul boieresc) întru care v-aţi aflat până acum”. „Cea mai de temei hotărâre a mea însoţită cu glasul norodului - declară Tudor - iaste ca nici într-un chip să nu încetez din cererea dreptăţilor ţării”. „Vă făgăduiesc sufleteşte că [dreptăţile] să vor dobândi negreşit prin vărsare de sânge împotriva vericăruia vrăjmaş să vă arăta călcătoriu acestor dreptăţi, de care întâi voi aveţi să vă bucuraţi”. „Cu glasul norodului celui năpăstuit am urmat şi urmez, spre dobândirea dreptăţilor”.

Am arătat că la 1821 nu erau pregătite condiţiile pentru desfiinţarea moşierimii ca clasă, de vreme ce în fruntea forţelor antifeudale nu se găsea o burghezie puternică. Însă Tudor s-a pronunţat de la început împotriva acelei forme de evoluţie socială pe care o dictau interesele moşierimii, şi care producea agravarea stării de dependenţă a ţăranilor.

Programul său minimal din Cererile norodului românesc, deşi este moderat (trebuind să permită acordul răsculaţilor cu boierimea şi să obţină încuviinţarea’ Porţii), prevedea să se reducă obligaţiile ţăranilor către stat şi către stăpânii de moşie la ceea ce fusese sub vechile legiuiri: „Prăvilniceasca Condică a Domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a Domnului Ipsilant să rămâie bună şi să se urmeze”.

În schimb, reformă fiscală făcută de Caragea cu puţin timp înainte de a părăsi domnia, constând într-o simţitoare reducere a impozitelor, a fost primită de Tudor (cu unele amendamente). După ce storsese ţărănimea prin biruri, Caragea venea cu o reformă importantă, prin prevederile ei (stabilind, spre exemplu, reducerea oieritului de la 81 la 10 aspri, a vinăritului de la 33 la 5 aspri, a dijmăritului de la 51 la 10 aspri, de unitate), dar demagogică, menită doar să-i înlesnească fuga în străinătate, cu averile smulse prin exploatarea sălbatică a ţării.

Fără a ţine seama de regulamentul fiscal instituit la sfârşitul domniei lui Caragea, succesorul acestuia a reintrodus şi a înăsprit vechiul regim de impozite. De aceea, Tudor cere ca toate „orânduirile” întocmite de Alexandru Suţu „să fie nule şi neavenite şi să nu rămână decât orânduirile folositoare ţării, întocmite de domnul Caragea” (sau, mai explicit: „toate legile întocmite de domnul Alexandru Suţu împotriva aşezământului domnului Caragea să fie abrogate”; „să nu fie slobod a să mai adăoga măcar un bănuţ peste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea”). Această revendicare a lui Vladimirescu - de a rămâne în vigoare reforma fiscală înfăptuită în ajunul fugii lui Caragea - apare drept un act revoluţionar, dacă nu se omite faptul că însăşi puterea protectoare aprobase deja mărirea impozitelor, pusă la cale de Alexandru Suţu, spre a-şi spori veniturile.

Semnificaţia poziţiei lui Tudor este clară. El se ridică împotriva legislaţiei prin care fanarioţii şi boierii au intensificat exploatarea fiscală şi au mărit renta feudală. Pentru abrogarea acestei legislaţii el se prevalează de aşezăminte juridice mai vechi, a căror repunere în vigoare putea fi aprobată de înalta Poartă şi de Rusia, aşezăminte ce puteau servi ca punct de plecare pentru viitoarele sale reforme. Dacă Tudor cere să se suprime, dintru început, tot ce s-a adăugat la sarcinile ţărănimii sub ultimii fanarioţi, aceasta nu înseamnă că idealul său era reîntoarcerea la stările sociale din trecut şi permanentizarea economiei naturale.

Dimpotrivă, el critică administraţia feudală, cu dările şi taxele vamale impuse de ea, care împiedicau desfacerea produselor ţărăneşti, dezvoltarea unei agriculturi cu caracter comercial: „Dintr-această pricină, a greutăţii havaeturilor şi a vămilor, neguţătoria au încetat cu totu, ajungând ţara în cea desăvârşită lipsă a banilor”. „Căci această ţară de Dumnezeu păzită, altă tarapana nu are, decât numai cu neguţătoria trăieşte”.

Ceea ce respingea Tudor era calea de evoluţie economică favorabilă clasei boiereşti. Se poate spune - prin deducţie - că, după el, agricultura comercială trebuia să aducă eliberarea treptată a ţărănimii de sarcinile feudale şi nu accentuarea dependenţei clăcaşilor faţă de proprietatea moşierească; înflorirea gospodăriilor ţărăneşti, iar nu creşterea latifundiilor, prin comerţ cu produsele rezultate din renta feudală, mereu sporită.

Din cele ce am expus aici se vede în justeţea părerii că Tudor a părăsit drumul revendicărilor ţărăneşti, „capitulând” faţă de boieri, pentru a se putea învoi cu ei; că el nu avea „pregătirea teoretică” necesară misiunii de a conduce „o revoluţie socială, care să modifice repartiţia proprietăţii şi să modernizeze structura arhaică a societăţii”; că i-a lipsit „maturitatea politică”, „necesară întocmirii unui proiect de constituţie care să înlesnească lichidarea relaţiilor feudale”. Se poate aprecia, dimpotrivă, cât de judicios a înţeles Vladimirescu situaţia social-politică din vremea lui şi sarcinile ce-i stăteau în faţă, ca exponent al norodului răsculat.

Datarea exactă a documentului Cererile norodului prezintă importanţă pentru înţelegerea caracterului mişcării. Andrei Oţetea susţine că actul datează de la mijlocul lunii aprilie, şi nu din prima jumătate a lunii februarie, cum socotesc editorii documentelor răscoalei. Însă argumentaţia sa omite faptul decisiv că Cererile norodului sunt menţionate într-o scrisoare a lui Tudor către C. Samurcaş, de la mijlocul lui februarie (din timpul când boierul fanariot se afla în Oltenia pentru stingerea răscoalei, ducând tratative cu conducătorul pandurilor prin Pavel Macedonschi).

Aici, Tudor spune: „Trimisei [prin „sineor Macedonschi”] şi cererile norodului şi ale celor ce să ostenesc şi să trudesc, şi mă rog să am în grabă prea cinstit răspunsul dumitale ca să ştie şi norodul ce să urmeze”. Pe copia acestei scrisori un contemporan a notat că „acest pitac al slugerului Theodor... s-au fost însoţit şi cu ponturile cele din partea norodului...”.

Proscrierea mitropolitului Dionisie Lupu, prevăzută în Cererile norodului şi motivată prin aceea că „n-a fost ales cu consimţământul poporului”, este de asemenea un indiciu al redactării actului la începutul mişcării, căci ulterior, la Bucureşti, Tudor a colaborat cu mitropolitul, acceptându-l ca preşedinte al divanului. Ca atare, Nicolae Iorga, Emil Vârtosu şi editorii celor cinci volume de documente ale răscoalei din 1821, apărute între 1959-1962, n-au greşit datând prima versiune din Cererile norodului în luna februarie sau, mai precis, „înainte de 16 februarie” (înainte de tratativele duse de Constantin Samurcaş cu Tudor, prin intermediul lui Pavel Macedonschi).

Se pare că versiunea mai dezvoltată a programului minimal al lui Tudor, păstrată în traducere germană (ca anexă la raportul din 26 martie / 7 aprilie 1821 al consulului austriac Fleischhack) a fost lansată ca proclamaţie către ţară, de Paşti, în luna aprilie. Informaţia lansării unei proclamaţii în aprilie ne este dată fot de Fleischhackl (în raportul din 27 aprilie / 9 mai 1821), care subliniază şi deosebirea dintre atitudinea afirmată de Tudor în această proclamaţie (Cererile norodului) şi cea a lui Ipsilanti faţă de Poartă.

Tudor voia să facă din aceste revendicări un proiect de constituţie, care să fie confirmat de marile puteri. De la începutul acţiunii sale, el a urmărit să obţină din partea sultanului recunoaşterea necesităţii de a se schimba regimul fanariot. Pentru ca armatele otomane să nu găsească în mişcarea lui pretextul de a trece Dunărea, Vladimirescu nu contestă dreptul Porţii de a numi pe domnitor (iar în Cererile norodului el nu pune în discuţie nici naţionalitatea acestuia), dar pretinde ca domnitorul să se conformeze noului aşezământ din ţară, instituit de Adunarea Norodului, şi, chiar de la graniţă, să jure supunere constituţiei ce proclama drepturile poporului român.

O dovadă că poziţia antifanariotă a lui Vladimirescu a fost fără echivoc încă din prima fază a mişcării (înainte de intrarea oastei pandurilor în Bucureşti), ne este oferită de raportul din 26 februarie / 10 martie 1821 al ambasadorului celor Două Sicilii la Constantinopol, către guvernul său. Documentul scoate în evidenţă punctul esenţial al cererilor formulate de căpetenia răsculaţilor şi transmise Comitetului de oblăduire: „Tudor Vladimirescu a declarat... că n-are alt scop decât de a curma abuzurile introduse în administraţie şi a înfrâna extorsiunile Domnilor, contra cărora se plânge toată provincia, cerând instalarea unui Domn naţional şi o constituţie adaptată la necesităţile ţării”.

La începutul lui martie, la vreo câteva săptămâni după înaintarea „cererilor norodului”, Tudor a expediat divanului un memorandum, în care reafirmă revendicările mai importante şi de primă urgenţă ale mişcării sale: „desfiinţarea cu totul şi pentru totdeauna a orânduirii domnilor greci în Ţara Românească” şi instaurarea domniilor pământene (cu alte cuvinte, recâştigarea drepturilor pe care ţara le-a avut în vechime şi care i-au fost recunoscute de înalta Poartă, prin tratatele încheiate cu Mircea, Ştefan şi ceilalţi); oaste naţională românească, întreţinută pe cheltuiala vistieriei; un nou regim fiscal, care să uşureze viaţa ţărănimii.

Vladimirescu pretindea divanului să susţină şi el, în faţa Porţii, aceste revendicări, care puteau găsi un suport în hatişeriful sultanului Selim al III-lea, din anul 1802. Atât de mare era dorinţa lui Tudor ca tratativele cu Poarta să fie încununate de succes, încât, în Cererile norodului, după ce prevede ca „toate mănăstirile ţării să fie evacuate de călugării greci”, admite deschiderea, în cuprinsul lor, a unor şcoli în care să se înveţe limba turcă, - indiciu neîndoielnic că şeful pandurilor voia să evite invazia otomană şi să câştige sprijinul sultanului, pentru a scăpa ţara de fanarioţi.

Poată că, prin această prevedere (care l-a determinat pe Andrei Oţetea, în ediţia I a monografiei sale, să vorbească cu asprime despre unele „revendicări retrograde” în Cererile norodului), Tudor a împins prea departe concesiile făcute Porţii, în vederea scuturării jugului fanariot şi în strădania-i de a preveni războiul cu turcii. Dar, mai înainte de a se pronunţa judecăţi de valoare asupra documentului în discuţie, trebuie recunoscut faptul că acest act îl aşează pe Tudor în opoziţie cu Ipsilanti, întrucât programul mişcării pandurilor, cu obiective sociale, nu cuprindea intenţia expresă de a lupta cu turcii.

Datarea Cererilor norodului în luna aprilie (şi contestarea faptului că prima versiune a documentului a fost elaborată mai înainte de 15 februarie) este cerută de teoria lui Andrei Oţetea, după care Tudor a pornit o mişcare antiotomană, în cadrul Eteriei - sau în strânsă colaborare cu ea -, şi abia spre sfârşitul lui aprilie s-a dezbinat de Alexandru Ipsilanti. Acest act de la începutul mişcării dovedeşte însă că Vladimirescu nu şi-a însuşit „programul prezentat de Eterie membrilor săi români”, şi, ca atare, el nu s-a afiliat acestei organizaţii. Documentul contrazice atât afirmaţia despre caracterul eterist al acţiunii lui Tudor, cât şi ideea că forţele antifeudale de la 1821 au iniţiat o revoluţie integrală, atacând, în acelaşi timp, întreaga boierime, pe fanarioţi şi pe turci, pe considerentul logic că jugul fanariot ar fi fost inseparabil de cel otoman, şi că „regimul feudal era apărat de dominaţia otomană”.

Teza revoluţiei integrale ignoră condiţiile istorice. O revoluţie românească îndreptată simultan împotriva tuturor categoriilor de asupritori ar fi fost o utopie, în împrejurările de atunci, când monarhii se ajutau ca să sugrume în faşă mişcările pentru libertate. Era epoca postnapoleoniană, când forţele feudale ale Europei se uniseră într-o alianţă, denumită „sfântă”, ca să se apere de spiritul Revoluţiei franceze, ce răscolise continentul. În 1821, Austria, în numele Sfintei Alianţe, a reprimat sângeros mişcarea revoluţionară din Italia.

Check Also

Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de …

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: …

Aplicarea programului Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

După formarea guvernului provizoriu din 14/26 iunie, s-a trecut la aplicarea treptată a programului expus …