Caracterizarea personajului Ziţa din drama „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale

Dramaturg şi prozator, I.L. Caragiale a fost un observator lucid şi ironic al societăţii româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, dovedind un spirit de observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol şi prostie.

El foloseşte cu măiestrie ironia, satira şi sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura personaje dominate de o tară (defect)morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul uman. Întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română, Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face „concurenţă stării civile”, iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui Caragiale este „realismul tipic”.

Comedie a moravurilor de mahala, O noapte furtunoasă (1878) ilustrează aspecte sociale şi psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri şi „ambiţuri” de familişti, lume pe care Caragiale a iubit-o cu patimă.

O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Ziţa este personaj secundar şi unul dintre cele două personaje feminine ale comediei O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale. Ea întruchipează tipul mahalagioaicei cochete, este soră cu Veta şi cumnata lui Jupân Dumitrache. Ea se înscrie în galeria personajelor feminine din comediile lui Caragiale, alături de Zoe, numai că, spre deosebire de aceasta, Ziţa este „mahalagioaica de totdeauna, dar mai romantică, mai naivă, mai cinstită, mai proastă. E o fată incultă de pension”. (Lucian Predescu)

Ziţa este mai aproape de personajele feminine din comedia D’ale carnavalului, fiind din aceeaşi lume de mahala cu Didina Mazu şi Miţa Baston. Însuşirile caracteriale reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele Ziţei, iar în mod direct din didascalii sau din opiniile/relaţiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.

Ziţa este un personaj ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Tânăra pare o persoană educată, delicată şi docilă, în esenţă are un limbaj de mahala („monşerul meu! mi-l omoară!”), apucături vulgare („Mitocane! pastramagiule! la poliţiune!”) şi un comportament viclean, întrucât schimbă, pe ascuns, bileţele cu Venturiano pe care-l cheamă la ea acasă, iar în final, ruşinoasă, primeşte „să compătimească” împreună cu tânărul ziarist, numai cu binecuvântarea lui  Jupân Dumitrache.

I.L. Caragiale

Ziţa se bucură de un portret moral realizat prin comicul de caracter şi conturat atât prin autocaracterizare, cât şi în mod direct de către alte personaje. Jupân Dumitrache, care are faţă de ea sentimente părinteşti, o consideră pe cumnata lui o „fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pansion”. Ziţa este o tânără dezgheţată, cu pretenţii de mondenitate, citeşte romanele la modă, - „«Dramele Parisului» câte au ieşit până acuma le-am citit de trei ori” -, îi plac spectacolele de revistă şi-şi doreşte o viaţă socială intensă.

Ziţa fusese căsătorită cu Ghiţă Ţircădău, care o tratase „cu insulte şi cu bătaie” şi, deoarece ea nu mai putuse suporta -”nu mai era de suferit aşa trai” -, cumnatu-său o ajutase să „dezvorţeze”: „Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, pâine şi sare nu mai mănânc cu el!”. Ziţa se autocaracterizează, considerându-se o tânără plină de calităţi alese care-i conferă dreptul la fericire, mai ales că scăpase de „pastramagiu”: „sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand [...] eu sunt o persoană delicată”.

Cu educaţie şi cultură superficială, Ziţa reţine franţuzismele după ureche şi deprinde gesturi şi atitudini „la modă” din mahalaua unde trăieşte, însuşindu-şi noi criterii de viaţă. Deşi nu înţelege nimic din comediile de la „Iunion”, mai ales că repertoriul conţinea cântece în diverse limbi străine, Ziţa ţine morţiş să se ducă la grădină, ca să vadă lumea şi ca să fie văzută: „Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva, gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi?”

Ziţa este personajul care provoacă toată agitaţia şi încurcăturile piesei, ea declanşează comicul de situaţie care constituie şi subiectul comediei. Într-o seară, Jupân Dumitrache le dusese pe cocoane la grădină la „Iunion”, unde un bărbat se uitase insistent spre masa lor. Rică Venturiano fusese cucerit de farmecele Ziţei, cei doi făcuseră schimb de bileţele, iar femeia îi dăduse întâlnire la ea acasă, pe strada Catilina, la numărul 9. Din greşeală, amorezul nimereşte în casa Vetei, pe care n-o recunoaşte în întuneric, fapt ce stârneşte o agitaţie de nedescris, întrucât Dumitrache bănuieşte că i „s-a dus ambiţul” şi i „s-a necinstit onoarea de familist”.

Când toate neînţelegerile se clarifică, Ziţa îşi ia o figură de mironosiţă, de îndrăgostită timidă şi ruşinoasă şi consimte „să compătimească împreună” cu tânărul Rică numai dacă are binecuvântarea lui Jupân Dumitrache: „Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai mare”. Principalul procedeu de a evidenţia incultura Ziţei este comicul de limbaj, în care amestecul de cuvinte şi expresii de mahala se îmbină ridicol cu franţuzisme sau neologisme, de cele mai multe ori deformate.

Dorinţa Ziţei de a părea o tânără educată şi sensibilă este cu totul învinsă de limbajul de mahala, pe care femeia îl foloseşte mai ales atunci când este furioasă. Refuzată de „ţaţa”, sora ei. de a mai merge la „Iunion”, tânăra îndrăgostită în secret de „amploiat” se mânie pe vitregia sorţii: „(podidind-o plânsul):Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! că m-a făcut mama fără noroc!”. Memorabilă în acest sens este însă scena în care Ziţa relatează, indignată, cearta pe care o avusese cu fostul soţ, Ghiţă Ţircădău, care-i ţinuse calea pe maidan.

Invectivele cu care îl etichetează pe Ţircădău - „mitocanul”, „mizerabilul”, „pricopsitul”, „pastramagiul”- se îmbină cu expresii şi cuvinte franţuzeşti stâlcite sau românizate - „ambetată”, „bonsoar-bonsoar”, „sansfaso”, culminând cu afirmaţia: „Am avut, ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul (vergea de fier ascuţită) de la baston pentru ca să mă sinucidă...”. Tipică pentru exprimarea tinerei este fraza combinată între franţuzisme şi mahalagisme, care argumentează incultura Ziţei: „Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. [...] Doamne! ţaţo, parol, ştii că eşti curioasă!”.

Ziţa are un destin fericit, deoarece, după despărţirea de „mitocanul” Ţircădău, are parte de împlinirea speranţei că atunci „când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoare ca dumneata” şi se căsătoreşte cu tânărul „amploiat”, Rică Venturiano. În finalul comediei, Caragiale fixează în didascalli cuplurile amoroase, care nu sunt neapărat şi cele conjugale: „Toţi se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu”.

Veta şi Ziţa reprezintă tipul mahalagioaicei în două ipostaze diferite: prima fiind ştearsă, mărginită, limitată, cealaltă vioaie, energică şi plină de viaţă. În dramaturgia lui Caragiale lumea de la periferia Capitalei este ilustrată mai mult din punct de vedere psihologic, al mentalităţii locuitorilor, idee exprimată de criticul literar Garabet Ibrăileanu: „Mahalaua, pe care o satirizează Caragiale, nu e o categorie socială [...]. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie psihologică”.

Check Also

Caracterizarea personajului Ştefan Gheorghidiu din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu, este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, …

Caracterizarea personajului Ştefan cel Mare din romanul „Fraţii Jderi”, de Mihail Sadoveanu

În conturarea personalităţii lui Ştefan cel Mare (a trăit între anii 1429-1504 şi a domnit …

Caracterizarea personajului Ştefan cel Mare din drama „Apus de soare”, de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sub influenţa ideologiei paşoptiste, în literatura română se dezvoltă interesul pentru trecutul naţional, pentru istoria …

Caracterizarea personajului Şerban Saru-Sineşti din drama „Jocul ielelor”, de Camil Petrescu

Camil Petrescu este un scriitor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *