Caracterizarea personajului secundar Spânul din basmul „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Ion Creangă este considerat creatorul basmului cult în literatura română, a cărui principală particularitate este caracterul realist al întâmplărilor, iar personajele sunt puternic umanizate şi individualizate. Spaţiul desfăşurării acţiunii este ancorat într-o realitate socială şi istorică determinată, iar faptele ilustrate izvorăsc din legile firii care guvernează omenirea.

Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creangă, fiind publicat la 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare”, reprodus apoi de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”.

Spânul este un personaj secundar şi negativ nu atât prin însuşiri supranaturale, ca în basmele populare, ci mai ales prin autenticitatea lui umană. Ca personaj de basm, Spânul întruchipează forţele răului (răufăcătorul), un fel de Zmeul-Zmeilor, care seamănă în lume teroare, răutate şi violenţă. Ca personaj real, el întruchipează individul perfid, deprins a obţine avantaje şi bogăţie prin înşelăciune. Falsificându-şi un statul social, la care altfel n-ar fi avut acces, el este, prin naştere, un om rău şi de proastă condiţie socială, „viţa de boz tot răgoz”.

Personajul este conturat atât prin caracterizarea directă făcută de narator sau de celelalte personaje, cât şi prin caracterizare indirectă, comportamentul său şi relaţiile cu ceilalţi compunând un portret uman înfricoşător. Portretul fizic se reduce la o singură trăsătură, exprimată direct, „un om spân”, (bărbat căruia nu-i creşte barba), naratorul sugerând concepţia populară potrivit căreia unei anomalii fizice îi corespunde o deficienţă caracterială majoră. Conform acestei idei străvechi, „omul însemnat” este periculos şi trebuie să te fereşti de el: „De obicei, aceştia (oamenii însemnaţi) sunt răi, cruzi, perfizi şi linguşitori”. (Ovidiu Bârlea)

Portretul moral reiese în mod indirect, din faptele, vorbele şi atitudinea personajului, precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este linguşitor şi umil, „să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule”, „nu ai cumva trebuinţă de slugă, voinice?”, lăudându-se cu hărnicia: „muncesc, muncesc şi nu s-alege nimica de mine, pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte”. Se autocompătimeşte, plângându-se de ghinionul care se ţine scai de el şi exprimă, cu prefăcută modestie, filozofia sa de viaţă: „la calic slujeşti, calic rămâi. Când aş da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aş şti ce să-i fac să nu-l smintesc” (să nu-l supăr).

Viclean peste măsură, nu se dă în lături să păcălească un „boboc” (nepriceput, lipsit de experienţă) cum era mezinul craiului şi-l atrage în capcana din fântână prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere de oameni, o pricepere uimitoare de a sesiza şi de a profita de slăbiciunile celorlalţi. De îndată ce pune capacul pe gura fântânii în care se afla fiul craiului, Spânul devine răutăcios şi ameninţător şi-l sileşte să jure pe paloş: „Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de ţi-aş zice să te arunci”.

Numele de Harap-Alb, pe care i-l dă Spânul, întregeşte umilinţa la care este supus fiul de crai: „D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu”. După ce „pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai”, principiul după care se conduce Spânul este acela al stăpânului tiran, avid de putere, considerând că slugile seamănă cu animalele, „că şi între oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii”.

Din proprie experienţă, ştie că „să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă”, deoarece el, cum vede că „i s-au prins minciunile de bune” şi că este primit cu toate onorurile de către împăratul Verde, devine ameninţător şi violent cu sluga, îi dă o palmă, cu scopul „să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie şi mai mult frica”. Aşadar, relaţia Spânului cu Harap-Alb conturează un individ impulsiv şi agresiv, cu un caracter degradant, definit prin invidie, perfidie, viclenie diabolică.

Văzându-se ajuns urmaş la tronul împărătesc, Spânul devine arogant, dispreţuitor şi lăudăros, toate meritele lui Harap-Alb şi le însuşeşte el, pentru că ştie să fie stăpân adevărat şi să-şi strunească slugile, astfel ca acestea să îndeplinească întocmai toate poruncile, oricât ar fi de greu de dus la bun sfârşit: „Nu ştiţi dumneavoastră ce poama-a dracului e Harap-Alb aista. Până l-am dat pe brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: frica păzeşte bostănăria. Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb cât îi lumea şi pământul”.

Adept al principiului „sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân”, Spânul este dictatorial şi aspru cu supuşii, că „nu-mi suflă nimene în borş; când văd că mâţa face mărazuri (nazuri, mofturi), ţ-o strâng de coadă de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro. Alte însuşiri reies indirect din vorbele personajului şi din relaţia lui cu împăratul Verde.

Obraznic, infatuat şi cu totul lipsit de bun simţ, Spânul nu se sfieşte să-i spună împăratului Verde că dacă o vrea Dumnezeu „să mă rânduieşti mai degrabă în locul dumitale” o să schimbe regulile acestuia care, „prea întri în voia supuşilor”, iar împărăţia nu va mai arăta atât de paşnică, „n-or mai şedea lucrurile tot aşa moarte, cum sunt”, pentru că „omul sfinţeşte locul...”.

Limbajul Spânului este popular, ca şi al celorlalte personaje ale basmului, pe care Creangă le-a umanizat, sugerând o întreagă galerie umană humuleşteană: „Dă-mi, doamne, ce n-am avut, / Să mă mier ce m-a găsit”. Uneori zicalele capătă sensul unor adevăruri universal-valabile, ca aceea rostită de Spân - „de ce te-ai păzit n-ai scăpat” - exprimând ideea că omul este supus sortii, că nimeni nu poate evita sau schimba destinul şi că fiecare trebuie să treacă prin ceea ce i-a fost scris.

Punctul culminant al basmului ilustrează destinul Spânului, care, văzând cât este de frumoasă fata împăratului Roş, se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci „el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie că a fost dat în vileag, Spânul se repede la Harap-Alb „şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş”, strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul.

Atunci, calul lui Harap-Alb se repede la Spân, îl înşfacă de cap, „zboară cu dânsul în înaltul ceriului” de unde îi dă drumul şi acesta se face „praf şi pulbere”, în timp ce fata împăratului Roş, îl învie pe Harap-Alb cu leacurile miraculoase.

Spânul „este demascat şi pedepsit în numele dreptăţii, aspiraţiei etern-umane” ca răufăcătorii să fie osândiţi, întrucât Ion Creangă realizează - prin Povestea lui Harap-Alb - o sinteză a „spiritualităţii româneşti, cumulând o întreagă filozofie asupra vieţii, prin care profilul român fiinţează în lume, înscriindu-se astfel în rândul valorilor eterne şi ale umanităţii”. (Maria Năstase, Povestea lui Arap-Alb)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …