Caracterizarea personajului secundar Leonida Pascalopol din romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu

În 1932, George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei - în literatura română - a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”.

Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic prin atribuirea unor dimensiuni sociale şi psihologice caracterelor dominate de o trăsătură definitorie, construind astfel personaje realiste tipice. Scriitorul modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul modern al secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac prin istoria unei moşteniri, în jurul căreia construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti.

Leonida Pascalopol, personaj secundar şi realist, este tipic pentru categoria moşierilor şi, mai nou, a burgheziei aflate în plină ascensiune la începutul secolului al XX-lea. Moşierul are capacitatea de a se adapta noilor condiţii economice şi, fără a fi tributar uzanţelor tradiţionale, cultivă pământurile moşiei sale din Bărăgan (situată la vreo cincisprezece kilometri de Ciulniţa, spre Dunăre) cu tot felul de plante ori cereale pe care le exportă, această abilitate în afaceri incluzându-l în burghezia epocii.

Portretul lui Pascalopol este prezentat în mod direct cititorilor prin ochii lui Felix, care, în ipostaza de narator-martor, vede „un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte.

Părul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei”. Detaliile trăsăturilor fizice sugerează, totodată, structura morală a personajului, care atestă o educaţie solidă, inteligenţă, bun gust, eleganţă şi distincţie, conturând, astfel, un burghez rafinat.

„Câteva informaţii” despre sine, pe care Leonida Pascalopol le oferă lui Felix, constituie şi o autocaracterizare din care se desprind elemente autobiografice, genetice şi mici secrete ale firii sale discrete. Leonida moştenise de la părinţi o mare moşie în Câmpia Bărăganului şi fusese predestinat să facă studii fără utilitate practică, urmărind numai îmbogăţirea spirituală prin formarea unui gust rafinat şi a unei culturi solide. Fusese doi ani „student în litere” la Bonn, în Germania, apoi se înscrisese la Facultatea de Drept din Paris, perioadă în care călătorise prin toată Europa.

Se căsătorise, înainte de terminarea studiilor, cu o femeie foarte frumoasă, de care se despărţise sau rămăsese văduv, ambiguitatea afirmaţiei fiind cauzată de faptul că Leonida „nu spunea limpede lucrurile”, deoarece nu-i plăcea să vorbească despre această experienţă. După moartea tatălui, fusese nevoit să renunţe la studii şi să se întoarcă în ţară ca „să îngrijească de mamă şi de moşie”. Autocaracterizarea scoate în evidenţă detalii ale structurii interioare, prin confesiunea că are în el „puţin sânge grecesc”, iar când Felix observă flautul din bibliotecă, Pascalopol îi răspunde uşor emoţionat: „Sunt şi eu un fel de boem”.

Comportamentul, gesturile şi atitudinile personajului conturează, indirect, un bărbat generos, rafinat, cu gusturi desăvârşite, elegant, iar casa mobilată cu distincţie şi pasiunea discretă pentru flaut completează un spirit cultivat şi plin de nobleţe. În biblioteca lui Pascalopol se află „rafturi înţesate cu cărţi”, cuprinzând volume franţuzeşti, nemţeşti şi englezeşti, din domenii diferite, precum şi cărţi de istorie, filologie, dar mai ales „foarte multă literatură”.

Generozitatea deloc ostentativă a moşierului se manifestă în diverse situaţii, faţă de toate personajele romanului. Pe Otilia o invită la plimbare cu trăsura, la teatru ori o însoţeşte la Paris, năzuind să-i îndeplinească toate dorinţele, întrucât o iubeşte sincer şi vrea ca ea să fie fericită. Lui Stănică îi dă bani de câte ori îi cere şi contribuie substanţial, dar cu discreţie, la înmormântarea copilului acestuia: „Eu şi soţia mea vă păstrăm [...] o recunoştinţă neştearsă pentru generozitatea cu care ne-aţi ajutat atunci când am pierdut pe scumpul nostru fiu”.

Felix rămâne uimit atunci când află că Pascalopol îi plătise taxele la Universitate, acesta mărturisindu-i jenat: „Poate că n-ar trebui să-ţi spun, dar domnişoara Otilia a venit îngrijorată la mine şi mi-a arătat că moş Costache nu vrea să dea bani ca să te înscrii la universitate şi celelalte. Ei bine, i-am dat eu”.

Nerealizat nu numai în planul studiilor, ci şi în plan matrimonial, Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea să se facă util celor care au nevoie de el. Trăieşte în preajma Otiliei, pe care o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi capriciile, autocaracterizându-se: „Un astfel de ratat sunt şi eu, însă vreau ca aspiraţiile mele de natură artistică să le realizez în domnişoara Otilia”. Singur, bogat şi fără familie, Pascalopol are „nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental”, acceptând, dacă ar fi nevoie şi statutul de părinte: „Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte”.

Personajul este tulburat de dileme privind sentimentele faţă de ea, admite că nu ştie „dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat” şi nu este lămurit „ce e patern şi ce e viril” în această relaţie, considerând că s-a format între ei „o rudenie sui generis” (special, original, unic în felul său). În opinia celorlalte personaje, Pascalopol este un domn de o nobleţe desăvârşită, culant, echilibrat şi răbdător, plin de tact faţă de toţi, deşi observă răutatea Aglaei, avariţia lui Costache sau ipocrizia lui Stănică.

Otilia îl vede ca pe un „om de lume”, un „bărbat şic şi singur, săracul” şi „un om de mare caracter”. Cu timpul, afectivitatea lui paternă se schimbă într-un puternic sentiment de dragoste pentru tânăra fermecătoare „ca o rândunică” şi, dornic de a avea o familie, el vine aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde la cărţi în favoarea lui moş Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei, flirturile groteşti ale Auricăi şi tupeul lui Stănică. Discret şi delicat, bărbatul este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci şi unul moral, tânăra simţind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă.

Leonida Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia şi pleacă împreună în străinătate, deoarece tinerei îi plăcea să călătorească, să trăiască în lux şi să fie îmbrăcată elegant. Cu aceeaşi nobleţe sufletească, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivit pentru Otilia, Pascalopol îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni „nevasta unui conte, aşa ceva”, decizia izvorând dintr-un profund sentiment „de umanitate, s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi”.

Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Felix şi Pascalopol, după terminarea primului război mondial. Moşierul îi mărturiseşte tânărului doctor faptul că Otilia l-a iubit foarte mult, „mi-a spus chiar că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu dumneata”. Pascalopol îmbătrânise, era „uscat la faţă, dar tot elegant” şi spune despre Otilia, cu un glas încărcat de nostalgie: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”. Limbajul personajului este elevat, fraza amplă, în care se simte o politeţe respectuoasă, trădează, indirect, „creşterea lui aleasă” şi educaţia solidă.

În Enigma Otiliei, George Călinescu afişează o concepţie de moralist clasic, o observaţie atentă a eticii umane, pe care o clasifică tipologic: „Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere”. (George Călinescu)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …