Caracterizarea personajului secundar Emilia Răchitaru din romanul „Patul lui Procust”, de Camil Petrescu

Al doilea roman al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, apare în 1933, la numai trei ani după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi constituie, pentru literatura română, un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidând astfel romanul românesc modern.

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”.

Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată nevoie de un mediu social, în cadrul căruia acestea să se poată manifesta. Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti...[...] Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...”.

În Patul lui Procust, perspectiva narativă este reprezentată de naraţiunea la persoana I şi de prezenţa mărcilor naratorului, care definesc subiectivismul acestui roman modern.

Emilia Răchitaru este cocota de lux şi actriţa fără talent care stârneşte o pasiune mistuitoare şi inexplicabilă în sufletul sensibil al intelectualului George Demetru Ladima, pentru care ea este frumoasă, pură şi candidă. Vulgara actriţă deţinea toate scrisorile de dragoste în care Ladima pusese tot sufletul său sensibil, toată puritatea şi profunzimea simţirii, pe care le citeşte, consternat, Fred Vasilescu. El decide să subtilizeze aceste mărturii ale unei iubiri sublime, care impietau memoria ziaristului Ladima.

Relativismul reflectă opiniile diferite ale personajelor despre eroină, fiecare percepând cu subiectivism trăsăturile fizice şi morale ale acesteia. Ladima o divinizează, îi pare talentată ca actriţă, o aureolează cu calităţi pe care le-ar dori la ea şi iubeşte aceste nobile trăsături. Pentru Fred. Emilia este proastă şi insensibilă ca femeie, total lipsită de talent ca actriţă, pe scenă fiind „dezastruoasă ca o bucătăreasă patetică”.

Pentru Cibănoiu, Emilia este „o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului”, care l-a şi distrus pe intelectualul rasat şi hipersensibil, Ladima, acesta neavând forţa de a i se încredinţa total lui Dumnezeu, singurul care l-ar fi putut salva.

Trăsăturile fizice conturează o femeie a cărei frumuseţe „caligrafică e uneori jignitoare. Are capul rotund de tot, cu părul pieptănat lipit, cu o frunte ca un fragment de sferă [...] aşa de limpede, de parcă niciunul dintre milioanele ei de strămoşi n-a încreţit-o vreodată din cauza vreunui gând”. Fred vede o blondă spălăcită, grăsuţă şi vulgară atât în gesturi, cât şi în vocabular.

Emilia este de o gravitate prostească, mereu încruntată, solemnă şi impozantă, dându-şi o importanţă specifică celor săraci cu duhul, neputincioşi să înţeleagă ceva în profunzime. De aceea, indiferent de rolul care i se dădea, ea interpreta la fel, cu un fel de dramatism ridicol, „un fel de suferinţă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume”.

Dragostea ei este pentru Fred penibil de dramatică, de serioasă şi calculată, Emilia având „conştiinţa valorii animalităţii ei...exploatează totul la rece, cu rânduială şi socoteală; gândeşte vulgar şi grijuliu despre sexul ei, ca un ţăran despre marfă şi hambar”. Cocota de lux este înnobilată de bărbatul care o iubeşte cu puritatea sufletului de copil, Ladima văzând în ea idealul de femeie, care n-are însă nicio legătură cu femeia reală.

Dominată de interes, relaţia ei cu Ladima se justifică prin eventualele servicii pe care acesta i le-ar fi putut face, fie favoarea unei notiţe laudative strecurate în vreun ziar, fie un bilet de favoare la spectacol ori chiar obţinerea. unui rol, prin influenţa pe care o exercita asupra directorului teatrului, mai ales când era un director de temut la „Veacul”. Incapabilă de gânduri profunde, Emilia nu-şi dă seama de răul pe care i-l face lui Ladima, considerându-se miloasă pentru că nu-l „aruncă” afară din casă, deşi o plictisea cu grija lui exagerată, o obosea cu atitudinile lui ridicol de sentimentale.

Fred meditează la structura sufletească a femeii, concluzionând că „răutatea Emiliei nu e agresivă, ci probabil, crâncen defensivă. Dacă nu-i sunt interesele în joc, e desigur miloasă”. Insensibilă la sentimente puternice, iubirea ei „jigneşte, cum jigneşte conversaţia ei atunci când vorbeşte cu importanţă şi cu «radicale»”, fapt ce-l face pe George Călinescu să o numească „bestie incultă”, afirmând totodată că Emilia întruchipează „femeia de toate zilele”.

Camil Petrescu, romancier prin excelenţă citadin, realizează o literatură intelectuală, situându-se pe linia ideii că actul scrisului este, în primul rând, „o experienţă spirituală, o formă de confesiune destinată să atingă suprema sinceritate şi să ducă la o revelaţie existenţială”. (Ovid S. Crohmălniceanu - Literatura română între cele două războaie mondiale)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …