Caracterizarea personajului secundar Ela din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu, este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”. Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată nevoie de un mediu social, în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.

Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... [...] Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...”.

În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii. Perspectiva narativă este reprezentată de naraţiunea la persoana I şi de prezenţa mărcilor naratorului, care definesc subiectivismul romanului, scris sub forma unui jurnal de campanie.

Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu face concesii sentimentului. „Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Ela nu este o individualitate distinctă, o personalitate transparentă, deoarece este în permanentă dependenţă de bărbatul ei.

Iubirea lor se născuse din orgoliul lui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la Litere şi el, student la filozofie, era „măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, pentru că eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei care este descrisă în mod direct de personajul-narator: „ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar”. Ela, profund îndrăgostită de Ştefan, este capabilă de sacrificiu şi de devotament numai pentru a sta mai mult timp cu iubitul. Deşi „avea oroare de matematici”, îl însoţea pe Ştefan la cursurile din care ea nu înţelegea nimic, „numai ca să fim împreună [...] şi asculta, o oră pe săptămână, serioasă şi cuminte ca un căţeluş, principiile generale ale calculului diferenţial”.

Trăsăturile morale ale eroinei moderne transpar numai indirect, prin răsfrângerea lor în afara conştiinţei bărbatului iubit, aflat în căutarea certitudinii dacă această femeie întruchipează iubirea ideală. De altfel, relatarea poveştii de dragoste consemnată de Ştefan în jurnalul de front începe cu această incertitudine a lui: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o-colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”.

Căsătoria soţilor Gheorghidiu este liniştită la început, mai ales că duc o viaţă modestă, aproape de sărăcie, bucuriile lor fiind „excursia la Moşi şi ştrengăria de a ne da în căluşei, de a mânca floricele şi a bea un ţap de bere”, iubirea fiind singura lor avere. Moştenirea neaşteptată pe care unchiul Tache o lasă lui Ştefan Gheorghidiu surprinde pe toată lumea şi schimbă radical căsnicia cuplului, viaţa mondenă căpătând pentru Ela importanţă primordială.

Ştefan descoperă că soţia sa este subjugată de problemele pragmatice şi că în procesul care urmează între rude din cauza testamentului ambiguu, ea ţine cu îndârjire ca soţul său să nu renunţe la niciun procent din moştenire. Ştefan este uimit de această atitudine a soţiei sale, pe care ar fi vrut-o „mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată”. Ştefan este dezgustat de comportamentul delicatei Ela, care, spre surprinderea lui, este capabilă să lovească „aprig cu coatele”.

Ela îl îndeamnă pe Ştefan să intre în afaceri, însă acesta eşuează şi se reîntoarce, cu sete nepotolită, spre studiul filozofiei, spre cursurile de la Universitate şi discuţiile despre metafizică pe care le are cu Ela. Reluarea vechilor deprinderi ale soţului, o fac pe Ela să exclame cu ciudă: „Uf... şi filozofia asta!”, iar noile ei preocupări se îndreaptă spre lux şi cumpărături, înnoieşte mobilele şi încearcă să-i schimbe şi lui Ştefan hainele şi accesoriile, să-l facă să-i placă eleganţa. Dar toate acestea sunt pentru Gheorghidiu probleme minore, care nu-l sustrag de la existenţa sa spirituală consacrată studiului filozofiei.

Sub influenţa mondenă a Anişoarei, verişoară cu Ştefan şi măritată cu un moşier bogat, Ela învaţă să fie interesată de modă, de distracţii nocturne sau escapade, „era fericită şi surâdea ca o şcolăriţă, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretenţioase”. Despre vechii prieteni nici nu mai putea fi vorba, ei nu erau suficient de bine îmbrăcaţi şi nici nu ar fi avut posibilităţi materiale ca să facă faţă noilor localuri pe care le frecventau acum soţii Gheorghidiu şi pentru abandonarea cărora Ela găseşte motivaţie: „aceste despărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor”.

Ela, stânjenită de ţinuta neîngrijită a soţului, îl convinge să-şi comande cămăşi şi costume noi, diferenţa dintre el şi snobii care frecventau aceleaşi cercuri fiind evidentă. Ştefan simte „cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de mine”, cei doi nu mai discută probleme filozofice, nu mai petrec mult timp împreună şi Elei nu-i mai este suficientă iubirea lor. Ştefan se chinuie îngrozitor, pentru că este conştient că nu poate trăi fără ea, de aceea „viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă”.

Ştefan Gheorghidiu disecă şi analizează cu luciditate noua comportare a Elei, mai ales că în casa Anişoarei cunoscuseră „un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei”, care le învăţa pe doamne un dans nou, la modă, tangoul şi care fusese adus de război de prin cabaretele Parisului, făcând parte acum din „banda noastră”. La petrecerile mondene, Ştefan cântăreşte fiecare vorbă, fiecare gest al Elei - „trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea”.

Anişoara, care avea „mania excursiilor «în bandă»”, hotărăşte ca de Sfântul Constantin şi Elena să plece cu toţii pentru trei zile la Odobeşti, cu trei maşini. Ela face eforturi ca să stea în maşină lângă domnul G, „dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni în urmă”, chiar dacă pentru asta trebuise să deranjeze „de două ori pe toată lumea”, comportându-se ca o cochetă şi devenind din ce în ce mai superficială.

Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării de către Ştefan, în sufletul căruia fiecare gest, cuvânt sau privire ale femeii capătă proporţii catastrofale. Aşezarea Elei la masă lângă curtenitorul domn G, gesturile familiare de a mânca din farfuria lui, disperarea care i se citea pe chip atunci când bărbatul stătea de vorbă cu altă femeie sunt numai câteva repere ale comportamentului monden al tinerei soţii.

Ştefan observă mimica şi gesturile Elei atunci când este deznădăjduită că nu se află în atenţia domnului G, constatând uimit că ochii „albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, deseori, buza de jos, moale şi roşie”. Ştefan este deprimat, deoarece fusese convins că Ela îl iubea cu adevărat, că ea ar fi putut să simtă durere sau bucurie numai pentru el, dar observă cu amărăciune că „ochii ei sunt gata să plângă pentru altul”.

Atunci când Ştefan o anunţă că vrea să divorţeze, Ela este candidă, se consideră nevinovată şi jură că nu ştie despre ce vorbeşte el, îi argumentează că toate femeile din „bandă” se comportă la fel ca ea şi bărbaţii lor nu se supără pentru asta. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, nu-şi vorbesc două săptămâni, iar la o altă petrecere Ela se simte umilită şi jignită deoarece Ştefan face curte în mod ostentativ altei femei, motivând că „m-a silit să dansez cu ea”. Ca să se răzbune, ea îl pedepseşte, stând mereu aproape în braţele domnului G.

Ela refuză să plece acasă cu soţul ei, Ştefan se enervează şi ia cu el „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”. Găsindu-i în patul conjugal, Ela este înmărmurită de durere, „nu-i vine să creadă” şi îl părăseşte. Întâlnind-o după o vreme la cursele de cai, Ştefan vede în ochii Elei „o suferinţă peste puterile ei”, după câteva zile s-au împăcat şi au petrecut o lună de vis la Constanţa. Ela consolidează prietenia cu Anişoara, se îmbracă amândouă la fel „ca să-şi sporească frumuseţea, una blondă, alta brună, cum îşi sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecţie”.

Drama se amplifică atunci când, întorcându-se pe neaşteptate acasă după două săptămâni de absenţă, Ştefan nu o găseşte acasă pe Ela, nu are nicio informaţie despre ea şi simte în suflet un pustiu imens, fiind cuprins de o deznădejde crâncenă: „n-aş fi dorit nici celui mai cumplit duşman al meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum sufeream eu”. Veselă şi candidă, Ela soseşte acasă pe la opt dimineaţa, dar nu reuşeşte să rostească nicio explicaţie, deoarece el este foarte nervos şi o izgoneşte, fiind convins că „niciodată femeia aceasta nu mă iubise”.

Ela acceptă să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui, fapt ce se va confirma. După o vreme, răsturnând din greşeală un teanc de cărţi, Ştefan găseşte printre ele un bilet de la Anişoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea, întrucât moşierul plecase la ţară şi îi era urât să rămână singură. Biletul avea data de 15 februarie, adică seara când se întorsese el de la Azuga.

Gheorghidiu interpretează faptul ca pe o ticluire pusă la cale de ele, pentru a-i adormi bănuielile, apoi se îndoieşte de motivul pentru care ar fi recurs Ela la o astfel de stratagemă. Încearcă să afle de la Iorgu, soţul Anişoarei, dacă în februarie fusese într-adevăr plecat la moşie şi Ela dormise la ei, dar nimeni nu mai ţinea minte data exactă, trecuseră patru luni de atunci.

Se împacă din nou şi când Ştefan Gheorghidiu pleacă la Dâmbovicioara, fiind concentrat în armată, ca sublocotenent, aranjează ca Ela să petreacă vara la Câmpulung, aproape de regimentul său, de unde ea îi scrie aproape în fiecare zi. În capitolul intitulat Ultima noapte de dragoste care încheie „cartea întâi” a romanului, Ela îl cheamă „negreşit” la Câmpulung „sâmbătă sau cel mai târziu duminică”. Ea pare schimbată, are o atitudine studiată, o distincţie menită „a face impresie” şi-l surprinde din nou pe Ştefan cu pretenţiile ei pragmatice.

Egoistă şi impertinentă, Ela se arată îngrijorată pentru viitorul ei în cazul în care el ar muri în război, îi aminteşte cu neruşinare că ea l-a iubit şi atunci când era sărac, apoi îi pretinde să treacă pe numele ei „o parte din lirele englezeşti de la Banca Generală”. Ştefan îl vede în Câmpulung pe domnul G, nu se mai îndoieşte că „venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant” şi se hotărăşte să-i omoare pe amândoi. Locotenent-colonelul pe care-l întâlneşte întâmplător îl obligă să se întoarcă la regiment, aşa că nu-şi duce la îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi presupuşi amanţi.

Rănit şi spitalizat, Ştefan Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti, este primit de Ela cu amabilitate şi „o serie întreagă de demonstraţii, care altădată m-ar fi înnebunit de emoţie şi plăcere”, arătându-se excesiv de grijulie. El se simte acasă, lângă Ela, înstrăinat definitiv, gândind nepăsător: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată” şi-i propune să se despartă, deşi cândva „aş fi putut ucide pentru femeia asta [...] aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă”. Îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”, Ela i se pare acum banală, ca o reproducere a unui tablou original, „ceva uscat, fără viaţă”.

Intelectual lucid, interiorizat şi analitic, însetat de absolut, Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea acestei concepţii, sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o numeşte: „femeia mea”, „nevastă-mea”, „fata asta”, „ea”. Aşadar, în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă treptat dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta.

Gândindu-se la suferinţele care-l chinuiseră din cauza Elei, Gheorghidiu se simte detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost, „acum totul e parcă din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător”. Pentru el, este femeia unică, prelungirea propriului eu, singura în stare să-i înţeleagă aspiraţiile. Drama iubirii lui intră definitiv în umbră, experienţa dramatică a frontului fiind decisivă. El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

Ela este un personaj modern, puternic individualizat în literatura romanescă prin faptul că nu apare ca personalitate distinctă, cititorul fictiv (naratorul) percepând-o prin mijlocirea personajului-narator subiectiv, care nu-i acordă femeii nicio şansă de a se dezvinovăţi. Naratarul nu are acces la opinia Elei privind dragostea lor şi n-are cum să cunoască punctul de vedere al acesteia în ceea ce priveşte intensitatea sentimentelor sau propria loialitate, aspiraţiile şi concepţia femeii.

În Arca lui Noe, criticul Nicolae Manolescu evidenţiază subiectivismul cu care este construită eroina: „Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arama pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan. În acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conştiinţa lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greşi”.

Limbajul artistic al lui Camil Petrescu se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, „ca într-un proces verbal”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …