Caracterizarea personajului secundar Doamna Ruxanda din nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi

Prima nuvelă istorică din literatura română, Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”, înscriindu-se într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia, Introducţie, conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ce ilustrează perioada cuprinsă între anii 1359 şi 1594.

Tema nuvelei ilustrează evocarea unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei şi anume cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). Doamna Ruxanda, personaj secundar al nuvelei istorice Alexandru Lăpuşneanul, este soţia domnitorului şi fiica „bunului Petru Rareş”, aşadar eroina are atestare istorică. Componenta istorică a eroinei, însuşirile excepţionale rezultate din ficţiunea naratorului conturează un personaj romantic reprezentativ pentru literatura română.

Doamna Ruxanda este înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, care ocupase pentru a doua oară tronul Moldovei - (1564-1569) cu scopul de a se răzbuna pe boierii trădători din prima domnie. În conturarea personajului, naratorul apelează la antiteza dintre blândeţea, delicateţea Doamnei Ruxanda şi cruzimea, violenţa soţului său, domnitorul Alexandru Lăpuşneanul, procedeu romantic folosit pentru amplificarea emoţiei şi intensificarea trăirilor naratarului (cititorul căruia i se adresează naratorul imaginar pe parcursul discursului său narativ).

Trăsăturile morale reies, în mod indirect, din vorbele şi atitudinea eroinei. Fire sensibilă şi miloasă, ea îl roagă pe domnitor să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile: „- Vreau să nu mai verşi sânge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, că sare inima din mine”. Ruxanda este puternic impresionată de cuvintele ameninţătoare ale văduvei unui boier ucis de vodă, care o ameninţase, „Ai să dai samă, doamnă!”, pentru că „bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”.

Cu profundă credinţă în Dumnezeu, soţia încearcă să-l convingă dându-i argumente religioase şi explicându-i că în faţa divinităţii sunt importante cinstea şi omenia, deoarece „cu mănăstirile nu se răscumpără sângele, ci mai ales ispiteşti şi înfrunţi pre Dumnezeu, socotind că făcând biserici îl poţi împăca”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite pentru a doua zi „un leac de frică”, dar când o cheamă să-i arate piramida construită din cele 47 de capete ale boierilor ucişi, Ruxanda leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie [...], în loc să se bucure, ea se sperie”.

Faţă de Doamna Ruxanda, naratorul are o simpatie vădită, întrucât o caracterizează direct printr-un epitet, „gingaşa Ruxanda”, ce exprimă nobleţea şi delicateţea ei sufletească. Pentru verosimilitatea istorică a personajului, Costache Negruzzi face o scurtă biografie doamnei Ruxanda, cu trimitere directă la „hronică”, ceea ce argumentează atestarea istorică a eroinei.

După moartea tatălui său, bunul domnitor Petru Rareş, Ruxanda rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan. Urmând la domnie tatălui său, Iliaş se dovedise un desfrânat, ba, mai mult, trecuse la mahomedanism, iar fratele său, Ştefan, ocupând tronul după el, se dovedeşte chiar mai rău, sărăcind ţara şi fiind un afemeiat nestăpânit.

Negruzzi citează din nou pe cronicar, de această dată cu fraza: „Nu hălăduia de răul lui nicio jupâneasă, dacă era frumoasă, zice hronicarul în naivitatea sa”. Ştefan fusese ucis de boieri, iar tânăra domniţă este hărăzită lui Joldea, „pre care ei îl aleseseră de domn”. Adevăr istoric este şi felul în care Alexandru Lăpuşneanul se căsătoreşte cu domniţa Ruxanda, care rămăsese singură din întreaga familie.

În dorinţa de a ocupa tronul Moldovei şi ca să-l înlăture ca pretendent la mâna domniţei Ruxanda, Lăpuşneanul îi tăiase nasul lui Joldea, din care cauză acesta se retrăsese la mănăstire. Ca să atragă simpatia poporului prin memoria „bunului Petru Rareş”, a cărui domnie era încă vie, Lăpuşneanul „luă el pre fiica lui” de soţie şi astfel devine domnitorul Moldovei.

Destinul doamnei Ruxanda fusese, aşadar, dramatic, pentru că „văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădându-şi relegea, şi pre celălalt ucis”. Naratorul o caracterizează, în mod direct, printr-un epitet dublu, „tristă şi tânjitoare”, iar prin comparaţia „ca floarea expusă arşiţii soarelui, ce nu are nimica s-o umbrească”, sugerează, indirect, sensibilitatea şi sufletul chinuit al Ruxandei. Căsătorită prin viclenie cu Alexandru Lăpuşneanul, „gingaşa Ruxanda” ar fi fost dispusă acum „să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească”.

Mamă iubitoare şi soţie devotată, domniţa este îngrozită de ameninţările pe care vodă le proferează la adresa ei şi a fiului lor, având parte de încă o suferinţă sfâşietoare, pentru că este silită să aleagă între soţ şi copil, aşa cum o îndeamnă şi Spancioc: „alege între bărbat şi între fiu”. Eroina îşi strânge „cu furie copilul la sân”, cere sfatul mitropolitului Teofan cu privire la decizia pe care urmează să o ia şi, cu binecuvântarea acestuia, acceptă să pună otrava în pahar şi să-i dea soţului bolnav s-o bea.

Duşmanii domnitorului, Spancioc şi Stroici, o silesc să-l otrăvească motivând că „viaţa măriei-tale şi a copilului acestui este în primejdie”. Ruxanda trăieşte un acut conflict interior, stare sugerată, indirect, de narator printr-un epitet dublu, „tremurândă şi galbănă”. Păcatul săvârşit o îngrozeşte şi, cu lacrimi în ochi, le spune celor doi boieri veniţi să se răzbune pe vodă: „- Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu [...], că voi m-aţi făcut să fac acest păcat”.

Probabil că şi acest episod al otrăvirii lui vodă Lăpuşneanul l-a determinat pe Alecu Russo să-l numească pe Costache Negruzzi „un Dumas al literaturii moldave”. Principalul procedeu artistic de caracterizare a doamnei Ruxanda rămâne însă antiteza cu Lăpuşneanul, prin care naratorul scoate în relief blândeţea şi delicateţea femeii în contradicţie cu sadismul şi înverşunarea vindicativă a domnitorului.

În Istoria literaturii române, editată de Academia Română, se afirmă că scriitorul Costache Negruzzi „a adus o contribuţie esenţială la procesul de dezvoltare a limbii şi literaturii române din perioada paşoptistă”, mai ales prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul care „va rămâne totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necontestată originalitate”. (Vasile Alecsandri)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …