Caracterizarea personajului secundar Castriş din drama „Patima roşie”, de Mihail Sorbul

În primăvara anului 1916, în ziua de 3 martie, a fost reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti piesa Patima roşie, de Mihail Sorbul. Spectacolul a avut un mare răsunet atât în rândul publicului, neobişnuit cu teme îndrăzneţe, cât şi în presa vremii. Critica teatrală a reacţionat în favoarea piesei, consacrându-l definitiv pe Mihail Sorbul între dramaturgii de valoare ai literaturii române.

Piesa ilustrează o imagine a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, în care oamenii au un mod de viaţă dubios şi contradictoriu, un comportament indecent, trăiesc în condiţii de imoralitate, fără idealuri, degradarea umană mergând până la abjecţie (ticăloşie) şi crimă. Tragedia are accente naturaliste, deoarece personajele moştenesc genele predecesorilor, cauzele comportamentului trivial şi ipocrit având rădăcini genetice adânci.

Castriş, personaj secundar al tragediei Patima roşie, este un tânăr de familie bogată, tatăl său era senator şi posesorul unor moşii şi proprietăţi de valoare. Student la Drept, Castriş se îndrăgosteşte sincer şi profund de Tofana, pe care o instalează într-o casă elegantă, asigurându-i un trai luxos şi fără griji.

Portretul moral reiese, indirect, din replicile, atitudinea şi concepţia despre viaţă a personajului, precum şi din mediul ambiant specific societăţii de la începutul secolului al XX-lea, care influenţează faptele şi determină mentalitatea epocii. Fire entuziastă şi veselă, Castriş se conduce după concepţia optimistă şi revigoratoare că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi omul este dator să se bucure de fiecare clipă atâta timp cât trăieşte, după cum mărturiseşte prin replica: „De-ai şti cât sunt de vesel! Pe cinstea mea, viaţa e un dar! Numai prin faptul că trăieşti, înseamnă că eşti fericit!...”.

Sterilitatea sufletească a Tofanei o atribuie, în mod eronat, excesului de cultură, considerând că prea multă învăţătură îi împietrise femeii inima: „Universitatea ţi-a mutilat sufletul”. După patru ani de concubinaj cu Tofana, timp în care se străduise din răsputeri să-şi înduplece tatăl să le accepte căsătoria, Castriş îşi anunţă amanta, cu bucurie şi entuziasm, că primise - în sfârşit - binecuvântarea rudelor. Răspunsul ei rece şi refuzul brutal nu-l deprimă, ci pune atitudinea ei pe seama unui moment de „zăpăceală sufletească”.

Fericit că se va putea căsători cu femeia iubită, dornic de a face bucurii celor din jur şi bun la suflet îi dăruieşte cu generozitate Crinei o etolă scumpă (pe care o cumpărase, iniţial, pentru Tofana), deoarece este impresionat de sărăcia fetei care, în plină iarnă, umbla cu gâtul descoperit: „N-ai idee cât de mulţumit mă simt după ce fac un bine cuiva. Umbla pe vijelia asta cu gâtul gol... Putea să răcească...”. Mărinimos, îl invită pe Rudy să locuiască în casa lui şi este încântat că fostul său coleg voia să se reabiliteze moral, după viaţa aventuroasă pe care o dusese.

Relaţia cu celelalte personaje scoate în evidenţă, în mod indirect, alte caracteristici care definesc onestitatea şi sinceritatea personajului. Încrezător în oameni şi profund cinstit, Castriş refuză să creadă că între Tofana şi prietenul său, Rudy, există o relaţie amoroasă, că aceştia l-ar fi putut înşela cu atâta ticăloşie. Atunci când Sbilţ îi destăinuie, cu argumente şi fapte concrete, trădarea lui Rudy, Castriş se îndoieşte de adevărul spuselor lui, respingând cu fermitate acuzaţiile: „Uşuratic, poate, dar ticălos, nu”.

Crina îşi exprimă în mod direct opinia despre Castriş, considerând că este „un suflet bun şi cinstit”, de care profită cu neruşinare Tofana, Sbilţ şi Rudy. Din gesturile de mare eleganţă rezultă, indirect, educaţia aleasă şi preceptele profund asumate de către personaj. Cu o mărinimie aristocratică, provenită din cultivarea principalelor valori etice, Castriş îşi stăpâneşte dezamăgirea şi mânia atunci când Tofana recunoaşte cu brutalitate că „peste o lună mă mărit cu Rudy” şi-i oferă acesteia, cu distincţie, „zece mii de lei zestre, post de profesoară în capitală şi un apartament mobilat oarecum bine”.

Atitudinea lui Castriş îl impresionează pe Rudy, care, deşi refuză cu demnitate oferta, recunoaşte cu admiraţie gestul lui „de boier”. Instigat de Tofana, Castriş îşi pierde controlul, devine furios la culme şi aproape că îl sugrumă pe Rudy, dar echilibrul său interior şi raţiunea îl salvează să devină ucigaş: „Ce m-ai îndemnat să fac, Tofano? Dacă-l omoram?...”.

Naiv şi lipsit de experienţă, Castriş percepe eronat relaţia cu femeia pe care o iubeşte profund şi pătimaş, având pentru Tofana o slăbiciune aparte. „Bărbat bogat şi frumos”, cum îl caracterizează direct Crina, Castriş ar fi putut să-şi găsească împlinirea într-o dragoste reciprocă, dacă ar fi avut o personalitate mai puternică şi nu ar fi făcut o adevărată obsesie pentru Tofana, care însă, îi declară cu seninătate că nu l-a iubit niciodată şi că cei patru ani petrecuţi împreună au fost chinuitori. Dintr-o nobleţe sufletească admirabilă, Castriş se arată îngrijorat de soarta ei, dacă se vor despărţi: „Cu ce o să trăieşti, căci la urma urmei şi o bucăţică de pâine e greu de câştigat!”.

Sensibilitatea şi delicateţea morală a lui Castriş reies, indirect şi din faptul că este capabil de dăruire totală în numele iubirii, el fiind gata să renunţe la studii, să se retragă la moşie şi să trăiască fericit toată viaţa alături de Tofana, care însă nu este deloc atrasă de această perspectivă. Finalul piesei confirmă personalitatea generoasă şi iubitoare a tânărului Castriş, care, ajuns prea târziu, o strigă pe Tofana „cu glas speriat” şi bate disperat cu pumnii în uşă, încercând să-şi salveze iubita de la un gest necugetat.

Tragismul personajului constă în percepţia cu totul eronată asupra lumii înconjurătoare, pe care o consideră asemenea lui, cinstită şi generoasă, pe când oamenii care compun această societate sunt frivoli, abjecţi, ipocriţi şi total lipsiţi de idealuri, urmărindu-şi cu încrâncenare şi egoism scopurile meschine.

Garabet Ibrăileanu a evidenţiat în Patima roşie ideea că valoarea de dramaturg a lui Mihail Sorbul constă în sobrietate, în lipsa de ostentaţie cu care a construit eroii şi mediul lor de viaţă, adevărate calităţi de compoziţie şi expresie artistică.

După premiera piesei Patima roşie (1916), critica teatrală consemna faptul că un nou dramaturg s-a ivit în literatura română, creaţia lui Mihail Sorbul fiind considerată originală datorită îmbinării comicului cu tragicul, considerându-se că „această comedie tragică, cum prea bine i-a zis poetul, poate fi prenumărată printre cele mai însemnate lucrări ale inspiraţiunii dramatice moderne” (Mihai Dragomirescu).

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …