Caracterizarea personajului secundar Ana din nuvela „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici

Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, este adept înflăcărat al lui Confucius (551-479 î.Hr.), creatorul unui sistem filozofic etic şi social, cu valoroase idei umaniste. Conceptul fundamental în etica sa îl constituie „omenia” („jen”), adică „respectarea omului în om”.

Ioan Slavici aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de confucianism: cinstea, cumpătarea, sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, iubirea de adevăr, afirmând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi”. (Educaţia morală)

Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate (cumpătarea), iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de scriitor.

Nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici a apărut în volumul de debut, Novele din popor, publicat în 1881 şi s-a bucurat de o largă apreciere critică, Maiorescu însuşi considerând-o un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti, mai ales că scriitorul „s-a inspirat din viaţa proprie a poporului şi ne-a înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice”.

Mihai Eminescu aprecia faptul că personajele acestor nuvele „nu numai că seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el”. Aşadar, Ioan Slavici construieşte o operă literară bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, concepţia lui literară fiind un argument pentru iubirea de oameni.

Ana, personaj secundar, este soţia cizmarului Ghiţă, mamă a doi copii şi împărtăşeşte acelaşi destin tragic, pentru că încalcă virtuţi morale importante, cum ar fi cinstea, corectitudinea şi loialitatea faţă de soţul ei, pe care îl înşeală cu Lică. Portretul fizic, realizat direct de către narator, simbolizează fondul său moral în care tandreţea, duioşia şi căldura sufletească ar fi putut da echilibru căminului ei: „Ana era tânără şi frumoasă [...] fragedă şi subţirică [...], sprintenă şi mlădioasă”. Trăsăturile morale reies în mod indirect din atitudinea, comportamentul şi vorbele eroinei.

Având un fond etic sănătos şi intuiţie feminină, ea simte că Lică este „oarecum fioros la faţă” şi-l previne pe Ghiţă că „e om rău şi primejdios”. Atunci când soţul ei devine ursuz şi se înstrăinează de ea şi de copii, naratorul omniscient observă starea ei psihologică: „era adânc jignită [...] şi nu putea să-l ierte pe Ghiţă pentru lipsa lui de încredere”. Ştiindu-l un om cinstit şi iubitor de familie, Ana îşi face uneori reproşuri că n-a ştiut să-i fie mereu alături şi să-l ajute în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Lică în afacerile necinstite.

Din vorbele ei, se disting, indirect, alte însuşiri esenţiale pentru firea femeii. Inteligentă şi aprigă, Ana este hotărâtă să-şi apere „liniştea colibei” şi familia de influenţa nefastă a lui Lică, încercând să afle ce-l chinuie pe soţul ei: „Ghiţă!... Nu vorbi cu mine ca şi când ai avea un copil înaintea ta. Tu eşti bărbat şi trebuie să ştii ce faci. Te întreb numai; nu vreau să te descos; tu îţi dai seama dacă ai ori nu ai ceva să-mi spui. Fă cum ştii, dar eu îţi spun, şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun, că Lică e om rău şi om primejdios”.

Profund cinstită, ea se sperie atunci când găseşte în sertarul cu bani o bancnotă ruptă la un colţ, prevenindu-şi bărbatul că hârtia aparţinuse femeii în doliu, care fusese ucisă în pădure şi încearcă încă o dată să-l facă să i se destăinuie.

Alte stări interioare se relevă în mod indirect din fapte şi întâmplări ce se petrec la han şi în împrejurimi. Veselă şi vioaie la început, Ana devine din ce în ce mai tristă, fiind îngrijorată de incidentele de la han şi de-a dreptul cuprinsă de disperare în noaptea în care Lică rămăsese la Moara cu noroc. Nedumerirea şi nesiguranţa pun stăpânire pe tânăra femeie, deoarece nu recunoaşte pe niciunul dintre cei care stârniseră de trei ori lătrăturile câinilor, dar, încrezătoare în soţul ei, se linişteşte, gândindu-se că el ştie despre ce e vorba.

Deşi îl iubeşte pe Ghiţă şi-i mărturiseşte că ţine la el „cu toată inima”, este cuprinsă de vraja lui Lică, fiind „oarecum speriată de bărbăţia înfăţişării lui”, mai ales că şi soţul ei o îndeamnă să joace cu Sămădăul că doar „n-are să-ţi ia ceva din frumuseţe”. Simţindu-se tot mai înstrăinată de soţul ei, „Ana cea blândă şi delicată”, cum o caracterizează direct naratorul omniscient, alunecă rapid spre prăpastia păcatului, înşelându-şi bărbatul pe care ajunsese să-l dispreţuiască pentru slăbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe care le mărturiseşte Sămădăului: „Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.”

Refuzând să plece de sărbători cu bătrâna şi copiii la rude, pentru a putea rămâne cu bărbatul ei la cârciumă. Cu toate acestea, în timp ce Ghiţă plecase la Ineu, Ana îi cedează Sămădăului, apoi îl roagă s-o ia cu el, deoarece se ruşina de fapta sa, „nu vreau să-l mai văd; nu pot să mai dau faţă cu el!”.

Femeia devine o victimă a lipsei de măsură a soţului. Sfârşitul Anei este inevitabil, Ghiţă o înjunghie în inimă, în timp ce ea strigă cu disperare: „Nu vreau să mor, Ghiţă!”. Când Lică se apleacă asupra ei, cu ultimele puteri, Ana „îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui”, adunând în gestul ei disperat „ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de răzbunare şi patima neostoită pentru Lică, regretul înfiorător pentru propriile-i păcate, conştiinţa vinovăţiei şi în acelaşi timp a nevinovăţiei” (Pompiliu Marcea).

Bun cunoscător al psihologiei umane, al rânduielilor rurale, al datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurător cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte personajele proporţional cu greşelile săvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfăptuiseră la cârciuma Moara cu noroc.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …