Caracterizarea personajului secundar Ana din balada „Monastirea Argeşului”, de Vasile Alecsandri

Balada populară Monastirea Argeşului a fost publicată - alături de Mioriţa, Toma Alimoş şi Dolca - de Vasile Alecsandri în prima culegere de creaţii populare româneşti din 1852, intitulată Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri. Valoarea artistică a acestor creaţii folclorice a fost - probabil - motivul pentru care Alecsandri a aşezat la începutul culegerii de „nestemate” populare un motto devenit celebru: „Românul e născut poet”.

Balada populară Monastirea Argeşului ilustrează mitul estetic în literatura populară şi are la bază credinţa ancestrală că nimic durabil şi unic prin frumuseţe nu se poate clădi fără sacrificiul de sine al creatorului de frumos şi peren.

Monastirea Argeşului are un statut aparte în ceea ce priveşte încadrarea în specie, deoarece se situează la graniţa dintre baladă şi legendă. Opera este o baladă, întrucât ilustrează mitul jertfei pentru creaţie, o credinţă străveche, conform căreia artistul îşi asumă sacrificiul de sine în realizarea unei creaţii unice, nu ca utilitate practică, ci unică din punct de vedere estetic: „Monastire-naltă / Cum n-a mai fost altă”. Totodată, această baladă compune un erou excepţional, stăpânit de patima creaţiei, căreia nu i se poate împotrivi şi pentru care săvârşeşte fapte deosebite, ieşite din comun.

Opera este o legendă, deoarece explică existenţa reală a Mănăstirii Argeşului, construcţie unică în lume prin arhitectura cu totul aparte, monument de o frumuseţe deosebită, care se află la Curtea de Argeş.

Monastirea Argeşului este considerată o baladă populară cu trăsături de legendă şi aparţine genului epic, în care, însă, se îmbină armonios elemente lirice, epice şi dramatice. În structura baladei se disting două mari planuri, unul epic în cadrul căruia autorul anonim narează faptele şi construieşte personajele reale sau fabuloase şi celălalt lirico-dramatic, ce se defineşte prin gândurile, sentimentele şi prin atitudinea lui Manole şi ale Anei, exprimate printr-un dramatism impresionant.

Balada ilustrează mitul estetic, cunoscut şi ca mitul jertfei pentru creaţie, poetul anonim exprimând aici ideea că Manole este artistul dominat de patima creaţiei, dar nu-şi poate împlini menirea fără sacrificiul de sine, o concepţie filozofică străveche, ceea ce face ca balada populară Monastirea Argeşului să fie totodată un poem filozofic.

Ana este personaj secundar, deoarece apare numai în tablourile al treilea şi al patrulea. Ea este soţia meşterului Manole şi întruchipează iubirea ideală ca sentiment unic şi înălţător, pe care amândoi îl sacrifică dureros în numele patimii pentru o creaţie neasemuită prin frumuseţe şi trăinicie: Monastirea Argeşului. Ana are aceeaşi ţinută morală superioară ca a lui Manole, iubirea lor fiind cu totul aparte prin dăruire totală şi devotament, situându-se la înălţimea creaţiei unice şi durabile.

Ana apare abia în tabloul al treilea şi ilustrează motivul femeii destinate zidirii. Manole presimte că aleasa destinului tragic va fi soţia sa, deoarece iubirea lor este mai puternică decât a celorlalţi şi atunci sacrificiul va fi pe măsura actului creator. Meşterul asistă neputincios la apropierea Anei de locul zidirii şi rosteşte o invocaţie către Dumnezeu ca să dezlănţuie stihiile naturii ca s-o oprească din drum: „Dă, Doamne, pe lume / O ploaie cu spume, / Să facă pâraie, / Să curgă şiroaie, / Apele să crească, / Mândra să-mi oprească, / S-o oprească-n vale, / S-o-ntoarcă din cale!”.

Dumnezeu îi ascultă ruga şi dă „ploaie spumegată”, dar „ea tot venea / Şi s-apropia”. Din această secvenţă poetică reies, indirect, devotamentul şi iubirea profundă a femeii pentru bărbatul ei, întrucât ea îşi continuă, cu tenacitate, drumul: „Ea mereu venea, / Pe drum şovăia / Şi s-apropia, / Şi amar de ea, / Iată c-agiungea!”. Ana reuşeşte să învingă toate obstacolele, asemenea unui personaj de basm, fiind înzestrată cu trăsături excepţionale, dominate de iubirea arzătoare pentru soţul ei, datorită cărora a izbutit să învingă ploaia şi vântul dezlănţuite de divinitate: „Mândra n-o oprea, / Ci ea tot venea / Şi s-apropia”.

Ana reprezintă motivul femeii destinate sacrificiului, scena sosirii la zidurile mănăstirii impresionând printr-o încărcătură dramatică sfâşietoare, realizată prin antiteza dintre zbuciumul sufletesc al lui Manole şi gesturile lui tandre, care amplifică simţământul iubirii : „Iar Manea turba, / Mândra-şi săruta, / În braţe-o lua / Pe schele-o urca, / Pe zid o punea / Şi, glumind, zicea: / - Stăi, mândruţa mea, / Nu te spăria, / Că vrem să glumim / Şi să te zidim!”.

Ana este aleasă de autorul anonim pentru sacrificiul închinat creaţiei datorită calităţilor ei superioare - loialitatea şi încrederea nemărginite faţă de Manole - reieşite din referirea directă a poetului anonim: „Ana se-ncredea / Şi vesel râdea”. În plan stilistic, dramatismul scenei este amplificat de monorima de tip feminin, în -a, -ea, dând senzaţia acustică de vaiet, de tânguire răscolitoare, sfâşietoare, iar profunzimea dragostei este sugerată de diminutivul „mândruţa”.

Manole lucrează frenetic, zidind odată cu Ana propria iubire, fapt exprimat prin diminutivele repetate obsesiv, „gleznişoare”, „pulpişoare”, „costişoare”, „ţâţişoare”. Suferinţa cumplită a Anei este exprimată în mod direct prin vorbele ei tânguitoare, care simbolizează motivul zidirii treptate, secvenţă în care înălţarea bisericii este dublată acustic de jeluirea gradată a femeii - „Zidul rău mă strânge / Trupuşoru-mi frânge” -, precum şi de chemarea prin repetiţie: „Manoli, Manoli, / Meştere Manoli!”.

Inocenţa, sinceritatea şi încrederea în soţul ei sunt calităţi care o definesc indirect şi ieşite din secvenţa lirică în care Ana trăieşte dureros iluzia jocului. Adânca ei durere sufletească este cauzată de pierderea copilului ce urma să se nască, sugerând indirect şi anticipat o puternică dragoste maternă: „Copilaşu-mi frânge”.

Chinurile Anei şi simpatia autorului anonim sunt exprimate în mod direct prin repetiţia impresionantă a versurilor: „Iar ea, vai de ea! / Nici că mai râdea, / [...] Dar ea, vai de ea, / Tot mereu plângea”. Portretul fizic lipseşte, dar autorul anonim sugerează în mod direct frumuseţea şi gingăşia Anei prin metafora populară: „Soţioara lui, / Floarea câmpului!”.

În plan metaforic, Ana devine coautor al construcţiei unice, gestul ei de a se lăsa zidită simbolizând dragostea profundă pentru Manole, iar faptul că reuşeşte să treacă probele stihiilor o defineşte, indirect, ca iniţiată, capabilă să împlinească, împreună cu soţul ei, creaţia măreaţă, întrucât sacrificiul este şi al ei. Mănăstirea se înalţă ca rod al dragostei şi al jertfei şi de aceea va fi o zidire sfântă unică. Însuşirile Anei se dezvăluie în mod direct de către autorul anonim sau indirect, prin comportamentul şi felul de a vorbi ale personajului.

Balada populară Monastirea Argeşului este o creaţie poetică de mare profunzime a ideilor, construită cu un limbaj artistic ce se bazează pe imagini şi simboluri, valoarea ei pentru cultura românească fiind confirmată de faptul că mari autori ai literaturii culte, ca Lucian Blaga sau George Călinescu, au folosit-o ca izvor de inspiraţie în operele lor.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …