Caracterizarea personajului Sbilţ din drama „Patima roşie”, de Mihail Sorbul

În primăvara anului 1916, în ziua de 3 martie, a fost reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti piesa Patima roşie, de Mihail Sorbul. Spectacolul a avut un mare răsunet atât în rândul publicului, neobişnuit cu teme îndrăzneţe, cât şi în presa vremii. Critica teatrală a reacţionat în favoarea piesei, consacrându-l definitiv pe Mihail Sorbul între dramaturgii de valoare ai literaturii române.

Piesa ilustrează o imagine a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, în care oamenii au un mod de viaţă dubios şi contradictoriu, un comportament indecent, trăiesc în condiţii de imoralitate, fără idealuri, degradarea umană mergând până la abjecţie (ticăloşie) şi crimă. Tragedia are accente naturaliste, deoarece personajele moştenesc genele predecesorilor, cauzele comportamentului trivial şi ipocrit având rădăcini genetice adânci.

Sbilţ, personaj raisonneur, este vărul Tofanei şi întruchipează ratatul superior, trăsătură dominantă ce se desprinde, în mod indirect, din mentalitatea, vorbele şi atitudinile personajului. El este întreţinut de verişoara sa, Tofana, cu banii lui Castriş, fiind incapabil să-şi câştige existenţa, deoarece „numai dobitoacele muncesc”. Concepţia că „pământul e o pepinieră de nerozi”, meniţi să-i întreţină pe cei aleşi de soartă pentru a fi gânditorii omenirii, printre care se autoinclude, ilustrează un personaj incapabil de sentimente şi uscat sufleteşte.

Factorii genetici şi mediul ambiant influenţează decisiv structura caracterială a lui Sbilţ. Cinismul este trăsătura definitorie a personajului, reieşită în mod indirect din numele Sbilţ, care înseamnă laţul cu care sunt prinşi câinii de către hingheri. El este mândru de bunicul său, care fusese un „straşnic hingher” şi pe care îl venerează pentru că „îşi făcea meseria cum face adevăratul artist artă pentru artă”, admirându-l pentru frenezia cu care ucidea câinii vagabonzi, când „se topea de fericire la zvâcniturile dobitocului sugrumat de sbilţ”.

Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele şi vorbele personajului, mediul ambiant fiind decisiv în formarea caracterului. Arogant şi indolent, Sbilţ „lucra” de 12 ani la „un op monumental” (capodoperă), dar la care nu scrisese nici măcar un rând, ascunzând cu ipocrizie incapacitatea de a munci ori de a concretiza ceva, sub o mască de filozof: „Eu cuget înainte de a scrie şi nu cuget după ce-am scris”.

Lipsit de scrupule şi inteligent totodată, Sbilţ şi-a construit o întreagă teorie despre menirea lui de a crea „lumea nouă”, pentru care va face „apostolat” (propagarea unor idei, a unei învăţături; îndeplinirea cu abnegaţie a unei misiuni) în mod concret, „cu fapta”. El îi propune Crinei să plece amândoi în lume pentru a propaga ideea sinuciderii în masă, astfel încât „să nu mai rămână un om pe pământul acesta”, cu scopul revigorării omenirii prin moartea celor slabi şi supravieţuirea celor puternici.

În conflictul tragediei, Sbilţ este un personaj-reflector („raisonneur”), deoarece este capabil să transmită cititorilor / spectatorilor semnificaţiile faptelor derulate şi să anticipeze întâmplările. El îndeplineşte în această piesă rolul corului din tragediile antice, deoarece comentează şi se implică direct în acţiune, prevestind şi grăbind deznodământul tragic. Surprinzându-i pe Tofana şi Rudy sărutându-se, el se implică fără nicio reţinere în relaţia lor amoroasă, constatând aluziv şi sarcastic: „Zero şi cu zero face zero; zero înmulţit cu zero, tot zero”, explicând răutăcios că de la zero la ceea ce se numeşte om „e mai mult decât un infinit”.

Faptele şi atitudinea lui Castriş, precum şi relaţia cu celelalte personaje ale piesei scot în relief, indirect, alte însuşiri caracteriale, care compun firea acestui personaj interesant. Complexat, ca şi verişoara lui, de neputinţa integrării în lumea selectă la care aspira, ar fi vrut să se purifice prin iubirea pe care i-o purta Crinei, sentiment revigorator care ar fi putut să-l reabiliteze moral.

Dar când o vede sărutându-l pe Rudy este plin de venin şi stăpânit de porniri vindicative (răzbunătoare) şi-i destăinuie lui Castriş faptul că Tofana îl înşală cu prietenul său: „Mi-a furat pe Crina, mi-a necinstit pe vară-mea, iar pe tine te-a încornorat”. Sbilţ devine astfel mesagerul adevărului crud, ce declanşează tragedia. Pentru că generosul Castriş se simte jignit şi crede că inventase totul numai ca să se răzbune, Sbilţ îi răspunde ingrat şi dispreţuitor: „Adevărul nu insultă, ci serveşte duşuri reci prostiei calde”.

Atunci când Sbilţ îşi dă seama că şi Rudy o iubeşte pe Crina, îl sfătuieşte să-şi facă bagajele şi să se mute din casa Tofanei, considerându-l un „dobitoc frumos”, un ticălos fără margini pe care promite să se răzbune crunt, ameninţând că această cutezanţă va avea consecinţe tragice: „Şi asta va avea urmări... Noi pedepsim! Executăm! Haralambie Sbilţ, bunicul nostru, făcea parte din puterea executivă! Haţ! Cu sbilţul!”.

El devine astfel un mesager al adevărului, personaj tipic pentru tragedia antică, fiind cel care va divulga lui Castriş legătura erotică dintre Tofana şi Rudy, iar Tofanei îi relatează scena sărutului dintre Crina şi iubitul ei, Rudy. La fel de steril sufleteşte ca şi verişoara lui, Sbilţ nu este cu adevărat îndrăgostit de Crina, deşi îi declară că ea reprezintă „singura fiinţă omenească în faţa căreia mă prostern” şi-i propune să propovăduiască împreună ideea sinuciderii în masă, deoarece „tu eşti geniul meu bun, Crino!”.

Atracţia pentru Crina este motivată de dorinţa lui  de a se regenera spiritual şi de a se purifica prin candoarea şi principiile ei sănătoase, prin curăţenia ei morală. Este atât de surprins, tulburat şi impresionat de trădarea Crinei, încât nu-şi doreşte nici să plângă pentru că s-ar linişti, or el vrea să fie furios ca să se poată răzbuna pe măsura suferinţei pe care o simţea până în străfundurile fiinţei sale: „Aş mânca sticlă pisată, aş înghiţi o tavă de jăratic şi mi-aş întoarce unghiile pe dos!”. Sbilţ recunoaşte că „Am iubit-o... Am idolatrizat-o... Am spiritualizat-o..,”, dar renunţă definitiv la ea, „am îngropat-o cu dricul primăriei!” şi o numeşte „fe-ti-ţo”, aşa cum obişnuia să se adreseze femeilor faţă de care avea un dispreţ profund.

Prin autocaracterizare, el îşi recunoaşte păcatele în mod formal, dar consideră că nu este vinovat că le are, deoarece omul modern este un spirit bolnav încă de la naştere: „Şi eu sunt un ticălos, Crino... Sunt leneş, dar leneş de tot! Mai sunt şi beţiv! Beau... beau foarte mult...”. Dezvoltând cu neruşinare această teorie, pe care o extinde la nivelul întregului glob pământesc, Sbilţ consideră că „boala” omenirii constă în ipocrizie, nemernicie şi răutate, toate acestea alcătuind „germenul degenerării rasei omeneşti”. Acest microb este nativ şi absolut toţi oamenii sunt bolnavi, de aceea nimeni nu este vinovat „că-n loc de adevăr scuipă o minciună, că-n loc să dea, fură, iar în loc să îmbrăţişeze pe aproapele său, îl sugrumă... Suntem toţi bolnavi... Tot pământul ăsta e un spital”.

Ca urmare a ideilor exprimate, Tofana îl caracterizează în mod direct „un original negativ... un geniu pustiu...”, recunoscând totodată înrudirea spirituală cu acesta -”Mintea lui, inima mea parcă sunt surori...” - şi mărturisind că îl iubeşte „ca pe un frate geamăn”. Sbilţ refuză totuşi să fie eroul propriei filozofii, deoarece este laş, preferând să pozeze în condiţia de ratat, care-i dă o aură de superioritate asupra celorlalţi, printr-o vorbărie goală şi inutilă, fiind convins că nenorocirea lui cea mai mare vine din faptul că este mult prea inteligent.

Abject şi iresponsabil, Sbilţ o instigă pe Tofana la crimă, răzbunându-se astfel nu numai pe Rudy pentru că i-a furat iubita, ci şi pe verişoara lui, pe care o învinovăţeşte că „stârneşte patimi”, tulburând astfel ordinea lumii. Când simte că Tofana începe să şovăie şi vrea să-i înapoieze revolverul, se enervează şi o admonestează cu dispreţ - „Familia lui Sbilţ a degenerat cu totul” - întrucât este convins că sângele sacrificat cândva de bunicul său se întoarce ca un blestem şi cere noi jertfe generaţiilor următoare, până la stingerea neamului, aceasta fiind o fatalitate care se va împlini independent de voinţa umană.

După premiera piesei Patima roşie (1916), critica teatrală consemna apariţia lui Sbilţ ca pe o adevărată chintesenţă tipologică, impresionând nu atât dramaturgul, cât mai ales forţa personajului. În epocă, a circulat o butadă (vorbă de spirit), conform căreia Sbilţ şi-a creat dramaturgul, nu invers. În memoria spectatorilor şi a literaţilor au rămas nihilismul (concepţie care neagă rânduielile, instituţiile, morala, tradiţiile unei societăţi, fără să creeze altele în locul celor negate) personajului, ratarea şi ambiţiile lui de a se desprinde de propria lume, fiind urmăriţi de aceste componente caracteriale ca de un avertisment transmis subconştientului.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …