Caracterizarea personajului Rică Venturiano din drama „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale

Comedia O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale, a fost citită la Iaşi, în cadrul cenaclului „Junimea” în ziua de 12 noiembrie 1878 şi a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa a fost publicată în revista „Convorbiri literare” în 1879 şi inclusă în volumul Teatru din 1889. Dramaturg şi prozator, I.L. Caragiale a fost un observator lucid şi ironic al societăţii româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, dovedind un spirit de observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol şi prostie.

El foloseşte cu măiestrie ironia, satira şi sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura personaje dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul uman. Întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română, Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face „concurenţă stării civile”, iar Tudor Vianu considera că formula artistică a lui Caragiale este „realismul tipic”.

Comedie a moravurilor de mahala, O noapte furtunoasă ilustrează aspecte sociale şi psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri şi „ambiţuri” de familişti, lume pe care Caragiale a iubit-o cu patimă. În comedia O noapte furtunoasă, Rică Venturiano înfăţişează tipul de june-prim, aventurierul / cuceritorul, fiind asemănător cu Ştefan Tipătescu din comedia O scrisoare pierdută şi cu Nae Girimea din comedia D’ale carnavalului, completând astfel galeria personajelor masculine care întruchipează primul-amorez în dramaturgia lui I.L. Caragiale.

Prin comicul de caracter, dramaturgul îi compune lui Rică Venturiano un statut social complex, „arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist”, deoarece el reprezintă atât tipul funcţionarului, alături de Ghiţă Pristanda, precum şi tipul politicianului demagog, având trăsături comune cu Nae Caţavencu, Agamiţă Dandanache, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu din comedia de moravuri sociale şi politice O scrisoare pierdută. El însuşi se prezintă cu mândrie cocoanei Veta: „Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul «Vocea Patriotului Naţionale», publicist şi studinte în drept”.

Însuşirile caracteriale reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele amorezului, iar în mod direct din didascalii sau din relaţiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului. Rică Venturiano este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Tânărul amorez vrea să pară un intelectual profund şi un ziarist inteligent, un om important în societate, dar, în esenţă este cu adevărat „un coate-goale”, un tip semidoct, de o laşitate jalnică, un impostor.

Portretul fizic, conturat prin ochii lui Jupân Dumitrache, se compune din trăsături tipice profesiei de funcţionar, reduse la câteva elemente reprezentative, adică ochelari, joben şi plastron: „cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă”. Venturiano este descris cu dispreţ de către Jupân Dumitrache, care, fiind negustor cu stare, desconsideră tagma slujbaşilor, „nişte papugii”, „nişte scârţa-scârţa pe hârtie”, fără „chioară-n pungă”.

Caracterizat direct de către acest personaj prin expresii de mahala, tânărul este considerat un „bagabont de amploiat”, un „coate-goale” şi „maţe-fripte”, dar când acesta nu mai constituie un pericol pentru „onoarea de familist”, Dumitrache este „încântat”, îl priveşte „cu respect amestecat cu sfială” şi-l consideră „bun de dipotat” sau de ministru. Nae Ipingescu este un admirator entuziast al tânărului ziarist, „amploiat judiciar, student la Academie - învaţă legile, - şi redactor la «Vocea Patriotului Naţionale», (cuputere) E d-ai noştri... ce să mai stăm să mai vorbim...”.

La „Iunion”, Rică Venturiano se îndrăgosteşte de Ziţa, care îi dă întâlnire la ea acasă, dar, din greşeală, amorezul nimereşte în casa Vetei, pe care n-o recunoaşte în întuneric - având şi ochelari - şi-i face acesteia o declaraţie de dragoste înflăcărată, devenită, de altfel, celebră prin comicul de limbaj: „Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! sunt nebun...”.

Deşi Veta este siderată de îndrăzneala tânărului, Venturiano se aruncă în genunchi şi continuă cu avânt verva declarativă, expresiile amoroase fiind de un comic monumental: „te-am curtat la nemurire [...] tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică plină de ...[...] tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele, tu eşti...”. Personajul pare a fi reflectarea parodică, peste timp, a trubadurilor francezi medievali.

Situaţia este de un comic irezistibil, Veta se sperie îngrozitor, mai ales pentru că ar putea fi bănuită din nou de Chiriac, iar amorezul nu înţelege nici el nimic din atitudinea femeii. Când se dumireşte asupra confuziei, este îngrozit atât de încurcătura produsă, cât şi de frică, întrucât cei doi bărbaţi care vegheau la „onoarea de familist” îl văzuseră intrând în casă, iar acum îl căutau înnebuniţi să-l omoare. Rică se pierde cu firea şi devine incoerent, comicul de limbaj fiind remarcabil prin anacolut: „Madam! să am pardon! scuzaţi! Cocoană! considerând că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon...”.

Disperarea amorezului atinge cote maxime atunci când aude în curte vocile bărbaţilor strigând şi devine laş şi fricos peste măsură, milogindu-se de Veta: „Madam, cocoană! ai mizericordie de un june român în primăvara existenţii sale! de-abia douăzeci şi cinci de roze şi jumătate înnumăr, douăzeci şi şase le împlinesc tocmai la sfântul Andrei... Scapă-mă!”.

Venturiano este salvat în ultimul moment de Ziţa, şi îi revine aplombul, „prinzând limbă”, aşa cum remarcă şi dramaturgul în didascalii. Semidoct, Rică Venturiano deformează dictonul latinesc „vox populi, vox dei!” („vocea poporului este vocea lui Dumnezeu”) şi declamă cu emfază: „Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei!”.

Întocmai ca Nae Caţavencu, Rică Venturiano este demagog, el rosteşte declamator fraze patriotarde (fals patriotism), manifestare ce are la bază lipsa de conţinut a ideilor exprimate cu afectare. Deviza care exprimă dragostea şi respectul pentru popor ilustrează un comic de limbaj seducător: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”. Sfios, Dumitrache se simte onorat că tânărul ziarist „compătimeşte” cu Ziţa, se arată jenat că „zestrea nu-i aşa de mare, şi dumnealui e... ştii, ceva mai sus... noi suntem negustori” şi le dă binecuvântarea.

Fanfaron şi infatuat, Venturiano neagă importanţa diferenţelor sociale, şi îi explică acest fapt lui Dumitrache prin similitudine cu principiile constituţiei, amestecând ridicol un stil oficial cu unul familiar: „Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituţia”, apoi adaugă „Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa mea...”. Dramaturgul reface în didascaliile din final cuplurile piesei, care nu sunt neapărat şi cele oficiale: „Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu”.

În toate comediile lui I.L. Caragiale se manifestă pregnant disocierea dintre esenţă şi aparenţă, dramaturgul fiind „înzestrat cu o reală putere de observaţie a contrastelor dintre formă şi fond, şi cu un mare talent de a da sub haina scenică o serie de tipuri, care prin unitatea lui sufletească, energică şi expresivă, au ajuns adevărate simboluri ale mentalităţii unei întregi clase sociale din epoca noastră de prefacere”. (Eugen Lovinescu)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …