Caracterizarea personajului principal regele Berenger I din drama „Regele moare”, de Eugen Ionescu

Piesa Regele moare face parte din creaţia de maturitate a lui Eugen Ionescu, fiind scrisă în 1962, an când a avut loc şi premiera la „Theatre de l’Alliance Francaise”, în regia lui J. Mauclair.

Piesa este o tragedie cu personaje comice, ilustrând concepţia lui Eugen Ionescu despre spiritul modern al dramaturgiei absurdului, constituind o adevărată artă programatică a scriitorului: „Cât despre logică, despre cauzalitate, să nu mai vorbim. Trebuie să le ignorăm cu totul. S-a sfârşit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic”. De aici rezultă, de altfel, ideea teatrului absurd, care neagă raţionalul, logica firească a existenţei, coerenţa fluentă a vieţii, promovând aberaţia şi ilogicul şi având, din punct de vedere artistic, un caracter simbolic.

Regele Berenger I, personajul principal al piesei Regele moare, este tipul suveranului din orice timp şi orice loc ar fi trăit, care, după ce a supus întreaga viaţă pe alţii, trebuie să înveţe - la rândul lui - să se supună legilor firii, să accepte singurul adevăr inevitabil al existenţei umane: moartea. Regele, agresat de iminenţa morţii, nu este eroul de tragedie, care se luptă cu destinul, nu este nici personajul comic, ce ia în râs drama trăită, ci este reprezentantul omului mediocru, care amână la infinit luarea unei decizii, incapabil să-şi asume responsabilităţi.

  • Regele moare, de Eugen Ionescu (comentariu literar, rezumat literar)

La începutul piesei, dramaturgul conturează, în mod direct, în didascalii un succint portret fizic al Regelui Berenger I, care păşeşte cu pas sprinten şi purtând o mantie de purpură, coroană şi sceptru. El este însoţit de regina Margareta, prima soţie şi regina Maria, a doua soţie, „care ţine loc de frunte în inima lui”. Regele este construit la început din opiniile celorlalte personaje. Astfel, Guardul afirmă că soarele nu-l mai ascultă pe rege, acest lucru se întâmpla, probabil, deoarece Doctorul anunţase că regele suferă de o boală incurabilă, care se sugerează a fi setea de putere, indiferenţa faţă de popor, dorinţa de a duce o viaţă luxoasă şi plină de plăceri.

Semnele rău-prevestitoare constau în crăpăturile din ziduri, care se produceau din ce în ce mai des şi cu zgomot înfricoşător. Din relatările reginei Margareta se impune portretul unui suveran petrecăreţ, care dusese o viaţă de huzur, risipită în lux şi organizase numeroase evenimente mondene, inventând pretexte ridicole. Împreună cu Maria, regele fusese de nenumărate ori în călătorie de nuntă, pe care cei doi o sărbătoreau „de câte patru ori pe an”, dădeau petreceri strălucite cu focuri de artificii, organizau baluri sub cele mai ridicole pretexte: „baluri pentru copii, baluri pentru bătrâni, baluri pentru însurăţei, baluri pentru cei salvaţi de la înec, baluri pentru decoraţi, baluri pentru scriitoare, baluri pentru organizatorii de baluri”.

  • Eugen Ionescu

Berenger o plăcuse mai mult pe regina Maria decât pe prima soţie, Margareta, dar aceasta îl dusese la pierzanie, îl determinase să-şi irosească viaţa cu preocupări superficiale. Regina Maria îl compătimeşte pe „scumpul, micuţul meu rege, sărăcuţul de el” şi o roagă pe prima soţie să-i dea vestea morţii cu grijă, să-l menajeze. Regina Margareta consideră însă că el ar fi trebuit să ştie demult că este muritor şi să-şi fi spus în fiecare zi acest lucru, dar pentru că n-a făcut-o, acum are şansa de a muri cu demnitate: „Să fie o izbândă, un triumf. De mult n-a mai avut parte de aşa ceva”. Deşi domnise vreme îndelungată, suveranul fusese nepăsător şi lipsit de responsabilitate, nu se ocupase deloc de ţară, regatul se află în paragină, munţii se prăbuşiseră, marea rupsese digurile şi inundase întregul ţinut.

Regele fusese total indiferent la dezastre, „acum regatul întreg e plin de găuri ca un şvaiţer uriaş”. O puternică trăsătură de caracter este infatuarea, din care cauză purtase numeroase războaie şi se imagina un cuceritor vestit. Lenea, comoditatea şi dezinteresul regelui faţă de ţară au dus la prăbuşirea poporului şi aproape la dispariţia regatului. Noaptea, după ce „soldaţii lui beţi dormeau”, vecinii „mutau pietrele de hotar” şi astfel teritoriul ţării s-a micşorat foarte mult.

Ostaşii regelui fugeau la duşmani, iar din nouă miliarde de locuitori rămăseseră numai o mie de bătrâni şi patruzeci şi cinci de tineri. Aceştia din urmă fuseseră alungaţi din alte ţări şi îmbătrâniseră în două zile de la 25 de ani la 80, deci şi ei erau acum bătrâni. Astrele se află în haos, Marte s-a ciocnit cu Saturn, Soarele a pierdut trei sferturi din putere, primăvara plecase de două ore şi venise luna noiembrie, copacii „gem şi mor”, iar pământul se crapă din ce în ce mai rău, adică ţara se afla într-un dezastru înspăimântător.

Chiar şi trăsnetul rămăsese încremenit pe cer, ploua cu broaşte, douăzeci şi cinci de locuitori se lichefiaseră, iar doisprezece fuseseră decapitaţi. Toate acestea sunt semne rău-prevestitoare pentru rege care se plânge că nu se simte bine, că dormise prost din cauza gălăgiei: „pământul ăsta care se crapă, graniţele care se trag înapoi, cirezile care mugesc, sirenele care urlă” şi de aceea devine conştient că „va trebui să fac rânduială”.

Obişnuit cu puterea şi cu statutul de autoritate regală, Berenger nici nu dă atenţie înştiinţării că o să moară şi, iritat, le cere să-l anunţe atunci când „va sosi ceasul”. Regele pare conştient că va muri, dar peste trei sute de ani, „mai târziu”, „când oi vrea eu, când voi avea vreme, când m-oi hotărî”, încearcă să-şi respecte cuvântul de a face rânduială în ţară şi cheamă miniştrii ca să afle ce se mai întâmplă prin lume, dar servitoarea îi spune că au plecat în vacanţă, la celălalt capăt al regatului, „adică la câţiva paşi”, deoarece regatul se micşorase încontinuu.

Miniştrii se duseseră la pescuit, ca „să aibă cu ce hrăni poporul” dar se înecaseră şi regele, ridicol, hotărăşte să-i înlocuiască, luând nişte copii de la şcoală, când vor mai creşte. Dar la şcoală sunt copii puţini şi toţi sunt „guşaţi, debili mintali congenitali, mongoloizi, hidrocefali”. Iresponsabil şi lipsit de voinţă, regele refuză să accepte că va muri „peste un ceas şi jumătate, ai să mori la sfârşitul spectacolului”. Regina Margareta ar vrea ca regele să devină conştient că moare, deoarece nu mai are nicio putere nici asupra regatului, nici asupra lui însuşi şi, împreună cu doctorul, îl sfătuieşte să abdice atât din punct de vedere moral, cât şi administrativ.

În loc să ia în serios avertismentul şi să încerce să se salveze ca suveran, el porunceşte cu infatuare Guardului să-i aresteze, considerând că este un complot, dar acesta nu se poate mişca, deoarece „are gută”, de altfel întreaga armată este paralizată, împietrită. Încercând să se ridice, regele cade în mod repetat, fapt ce-l face pe Guard să strige: „Trăiască Regele! Regele moare.” Maria îl încurajează mereu, îi impulsionează voinţa, dar scena este ridicolă, regele se ridică şi cade ritmic de mai multe ori, după cum iese sau intră în scenă servitoarea.

Jalnic şi laş, regele îi imploră pe toţi să nu-l lase să moară, dar Maria vede cum îi albise brusc părul, cum se înmulţiseră ridurile şi cum îmbătrânise „deodată cu paisprezece secole”. Berenger este revoltat, deoarece i se promisese că o să moară numai atunci când va voi el, însă Margareta îi reproşează că nu se decidea deloc să renunţe la viaţă, că se învăţase cu puterea şi acum trebuia să fie silit să lase tronul.

El ar fi trebuit să fie mereu conştient că este muritor, să se gândească la acest lucru în fiecare zi câte cinci minute, „apoi zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră”, să se pregătească pentru moarte, dar el nu cugetase niciodată cu temeinicie, „niciodată cu toată fiinţa ta”. Delăsător şi indecis, regele, care împlinise patru sute de ani, amânase mereu pregătirea, „din veac în veac”, iar acum şi-ar dori să mai trăiască un secol ca să aibă timp să se gândească. Doctorul şi Margareta îl sfătuiesc ca măcar această ultimă oră pe care o mai are de trăit să fie folosită eficient, fiind mai valoroasă „decât secole întregi de uitare şi delăsare”.

Fricos şi penibil, regele se tânguieşte, se simte nepregătit ca un elev la examen şi ar dori să rămână repetent, să mai domnească încă o dată. El sare la fereastră ca să-şi anunţe poporul că e pe moarte, sperând că acesta îl va salva: „Popor, am să mor. [...] Ajutor! Regele vostru e pe moarte”. Doctorul îl sfătuieşte să moară cu demnitate, rangul nu-i permite să fie atât de fricos, mai ales că nu este primul om care moare. Maria rosteşte o replică sugestivă, care evidenţiază faptul că moartea este singurul adevăr inevitabil, singura certitudine pentru om: „Fiecare dintre noi e primul care moare”.

Umilinţa degradantă a regelui o dezgustă pe Margareta, care ar fi vrut ca el să rostească o alocuţiune memorabilă, fraze nobile şi pilduitoare şi se sfătuieşte cu Doctorul să compună ei nişte „maxime înălţătoare”, o legendă, dar Berenger, lipsit de demnitate, strigă disperat la fereastră după ajutor: „Popor, ajutor... Popor, ajutor!”. Servitoarea îi aduce un scaun pe rotile şi o pătură, ceilalţi îi iau coroana şi-i pun o scufie, lăsându-i numai sceptrul, la care nu vrea să renunţe cu niciun chip.

Regelui i se pare că viaţa trecuse ca o clipă, că se născuse doar de cinci minute şi se însurase numai de trei minute, dar Margareta îi aminteşte că acest eveniment se petrecuse cu două sute optzeci şi trei de ani în urmă. Nu ştiuse să profite de nimic în viaţă, deşi avusese pe lângă el pe cei mai mari învăţaţi şi cărţi pe care nu le citise niciodată, însă el îşi găseşte scuze şi strigă mereu că n-a avut timp.

Fusese un rege agresiv, amăgindu-se că era un erou, dusese o sută optzeci de războaie împotriva vecinilor, îi poruncise Doctorului să omoare o mulţime de oameni „prin eutanasie”. Margareta îl acuză de cruzime şi ticăloşie, deoarece poruncise să fie ucişi părinţii ei, fraţii lui, verii şi verişoarele până la a şaptea spiţă, cu familiile lor, cu prietenii, numai ca să nu aibă niciun fel de rivali la tron.

Îngâmfat şi mincinos, Berenger motivează că ordonase moartea tuturor celor enumeraţi din „raţiuni de stat” şi porunceşte ca să figureze în toate manualele de istorie, să înveţe toţi copiii despre vitejiile lui, să rămână singurul nume în istorie, toţi ceilalţi regi să fie şterşi. Confuz şi incapabil să ia decizii, în timpul vieţii, nu ştie ce ar vrea nici după moarte, ar dori să-i fie păstrat trupul în palat, să-i cânte muzica, apoi refuză să fie îmbălsămat, ars ori îngropat, vrea să fie „ţinut în braţe calde, în braţe fragede, în braţe gingaşe, în braţe puternice”.

Regele este incapabil să-şi amintească ceva, din viaţa lui, nici măcar clipele fericite, bucuriile sau satisfacţiile nu rămăseseră în memoria lui, de aceea ar vrea să-l ajute cineva, să-l înveţe să moară: „Spuneţi-mi cum aţi făcut ca să muriţi, ca să vă supuneţi. Învăţaţi-mă. [...] Ajutaţi-mă să trec pragul pe care l-aţi trecut. [...] Ajutaţi-mă, voi, care v-aţi temut şi care n-aţi vrut. [...] Şi voi, cei care aţi fost puternici şi curajoşi, care v-aţi învoit să muriţi senini, cu nepăsare, învăţaţi-mă cum să fiu nepăsător, învăţaţi-mă cum să fiu senin, învăţaţi-mă cum să fiu resemnat”.

Invocaţia regelui este preluată de celelalte personaje, ca un ritual. În didascalii, dramaturgul indică gesturi jucate „cu un ritual solemn” şi replici cântate. Însetat de dorinţa de a stăpâni, regele vrea să trăiască, se agaţă de viaţă, de putere, deşi este sfătuit de Margareta să se retragă în sine, să se reculeagă, dar el se încăpăţânează să rămână în viaţă, se ridică şi cade în mod repetat, apoi se prăbuşeşte în fotoliul pe rotile şi se arată brusc interesat de viaţa servitoarei, de munca pe care o făcea la palat, cu intenţia de a amâna clipa fatală.

În această scenă nu are loc un dialog, ci fiecare dintre cei doi eroi îşi relatează propriile preocupări: servitoarea se plânge de oboseală, de frig, de numeroasele treburi zilnice, de dureri de spate, iar regele este încântat de viaţă, de fiecare zi când se trezeşte, ca şi când ar veni „pe lume în fiecare dimineaţă”, descoperind abia acum câte lucruri ar fi de făcut zilnic.

Niciodată nu se gândise cât de minunat este să respiri, să te plictiseşti, să te înfurii, să fii nemulţumit, să-ţi vorbească cineva, să conversezi: „Toate astea sunt o adevărată feerie, o neîncetată sărbătoare”. Regele este incapabil de un comportament demn înaintea clipei finale, însă doctorul se mângâie cu faptul că totuşi dovedeşte oarecare cuviinţă: „Nu putem nădăjdui să fie o moarte pilduitoare. Totuşi va fi oarecum cuviincioasă. Va muri de moarte bună, nu de frică”.

Regina Margareta îl sfătuieşte să nu se mai amăgească ascultând minciuni, să nu mai ia în seamă iluziile pe care i le picurase regina Maria în conştiinţă, determinându-l şi mai mult să se încurce într-un hăţiş de neghină, care crescuse uriaşă şi „de care se agaţă” cu disperare. Regele îşi pierde încrederea în Maria şi repetă mereu „Mor”, „Eu mor”, „Mi-e frică, mor”. Ea încearcă să-l facă să creadă că iubirea este nemuritoare, „dacă iubeşti în mod absolut, moartea se îndepărtează”, dar el se simte găunos pe dinăuntru.

Guardul citeşte un fel de panegiric (discurs public în care se elogiază o personalitate importantă), semănând mai mult a necrolog, fiecare dintre celelalte personaje contribuind cu menţionarea unor merite care nu erau ale regelui lor, ci ale unor cărturari sau scriitori celebri. În tot acest timp, regele este plimbat în jurul scenei cu scaunul pe rotile.

Se aude tare bătând inima regelui, „o inimă înnebunită”, care zguduie din temelii palatul, semn că piere o lume. Egoist, regele ( este incapabil să mai observe şi altceva, se vede numai pe sine: „Eu sunt pământul, sunt cerul, sunt vântul, sunt focul”. Doctorul recunoaşte maladia de care suferă regele, este o boală psihică şi se numeşte narcisism, adică se iubeşte prea mult pe sine însuşi.

Regele rămâne singur cu Margareta, „regina factotum”, care îl eliberează pe Berenger de toate poverile reale sau iluzorii, pe care le cărase în timpul vieţii, „te-am scăpat de toate mărunţişurile, de toate murdăriile astea”. Concentrându-se asupra inimii sale, regele intuieşte „un tărâm care se întinde dincolo de adâncurile oceanelor, dincolo de oceanele în care se varsă oceanele”.

Finalul piesei este construit printr-un monolog al Margaretei, care imaginează un fel de ritual de trecere dinspre viaţă spre moarte, încurajându-l pe rege, „poţi să treci, treci...”, timp în care dispar pe rând uşile, ferestrele, pereţii sălii tronului, până când regele rămâne singur pe scenă, aşezat pe tronul său. Ultima imagine este dispariţia regelui şi a tronului, care se cufundă, treptat, „într-un fel de negură”.

Limbajul artistic specific pieselor lui Eugen Ionescu se caracterizează prin abundenţa de cuvinte inutile (verbiaj), personajele sunt predispuse la sporovăială, unele replici sau vorbe fiind reluate în scop pur auditiv. Vorbăria şi trăncăneala fără rost înlocuiesc în mod aberant acţiunea propriu-zisă, personajele ignorând sensurile cuvintelor rostite, fiind incapabili de comunicare nu numai cu ceilalţi, dar şi cu ei înşişi, ilustrând astfel absurdul vieţii şi iminenţa morţii.

Principala figură de stil în dramaturgia lui Eugen Ionescu este, aşadar, aceea numită galimatias, care înseamnă vorbire sau scriere încurcată, confuză, ilogică, prin care se anulează judecăţile de rutină, convenţionalismul ideilor cu care este obişnuit cititorul (spectatorul), şocându-l. Opera lui Eugen Ionescu îndeamnă omul să caute absurdul în propria viaţă şi în arta cuvântului, determinându-l astfel să-şi recunoască şi să-şi accepte limitele, întrucât el este în permanenţă „sfâşiat între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri”. (Eugen Ionescu)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …