Caracterizarea personajului principal Răzvan din drama „Răzvan şi Vidra”, de B.P. Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu, spirit enciclopedic, se înscrie în descendenţa marilor personalităţi culturale ale românilor, fiind preocupat de istoria patriei asemenea lui Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi Ion Heliade Rădulescu. Monografia dedicată lui Ioan-Vodă cel Cumplit (1865) sau lucrarea ştiinţifică Istoria critică a românilor (1873) urmează direcţiile trasate de „Dacia literară”, ilustrând totodată interesul deosebit al scriitorului pentru adevărul istoric, pentru evocarea unor evenimente şi personalităţi reprezentative pentru neamul românesc.

Prin piesa Răzvan şi Vidra (1867), Hasdeu poate fi considerat creatorul dramei istorice româneşti, deoarece încercările literare anterioare ale lui Bolliac, Asachi sau Bolintineanu nu au o valoare artistică deosebită. În Prefaţa ediţiei a doua a dramei Răzvan şi Vidra, Bogdan Petriceicu Hasdeu mărturiseşte intenţia de a înfăţişa „istoria epocii în genere şi istoria lui Răzvan în parte” şi prezintă succint trăsăturile personajelor sale: „caracterul înfocat, generos, eroic şi impresionabil al lui Răzvan; caracterul ambiţios, imperativ şi orgolios al Vidrei; caracterul avar şi laş al lui Sbierea; două caractere de ţăran românesc, personificate în moş Tănase şi în Răzaşul...”.

Piesa Răzvan şi Vidra este subintitulată de Hasdeu Poemă dramatică în cinci cânturi şi are un motto sugestiv pentru subiectul dramei: „Mărirea deşartă şi iubirea de arginţi, acestea sunt neşte neputinţe iuţi ale sufletului...”, preluat din Cazania Mitropolitului Teofil (1644). Tema dramei o constituie evocarea realităţilor social-istorice ale Moldovei într-o scurtă perioadă a învolburatului şi însângeratului secol al XVI-lea, ilustrând idealurile, pasiunile şi ambiţiile unor personaje romantice angajate cu patos în conflictele sociale, psihologice şi morale ale epocii.

Răzvan, personajul principal al dramei, este un erou romantic, atestat istoric, un personaj excepţional care evoluează în împrejurări excepţionale şi care trăieşte emoţii excepţionale, de la bucuria măririi la amărăciunea şi deşertăciunea căderii. Personajul este real şi îl întruchipează pe Ştefan Răzvan, care a fost domnitorul Moldovei timp de patru luni, în anul 1595. În vremea aceea, pe teritoriul provinciilor româneşti, ţiganii erau robi, aflaţi în dependenţă totală faţă de stăpân, care dispunea de viaţa lor şi căruia îi aparţineau pe deplin (în orânduirea sclavagistă).

Personajul Răzvan este un ţigan rob eliberat - „Sunt ţigan iertat, jupâne: ţiganul lui Dumnezeu”, care urcă treaptă cu treaptă scara ierarhiei sociale, de la căpitan de haiduci în codrii Orheiului, la locotenent, căpitan şi polcovnic în oastea leşească, până la hatman şi domn al Moldovei, care are calităţi deosebite de luptător neînfricat, evidenţiate la început prin atitudinea de răzvrătit social, apoi prin eroismul dovedit în armata leşească şi moldovenească.

Portretul moral este realizat prin evidenţierea trăsăturilor romantice reieşite în mod indirect din faptele, mentalitatea şi atitudinea protagonistului, precum şi din relaţiile lui cu celelalte personaje. La început, personajul este conturat în manieră populară, ca un erou legendar, apărător al celor asupriţi, obidiţi şi amărâţi, răzvrătindu-se împotriva stăpânirii şi a boierilor hapsâni, scriind pamflete politice pe care le afişează în pieţe: „Frunză verde de negară, / De când domneşte în ţară / Petru-vodă şchiop şi slut, / De râs ţara s-a făcut!... // Frunză verde de negară, / Decât un domn de ocară, / Iar boieri mişei şi hoţi, / Mai bine la dracu toţi!”.

Monologul rostit de Răzvan privitor la sărăcia în care se zbăteau ţăranii compune un sugestiv tablou social şi politic al Moldovei din secolul al XVI-lea, evidenţiind în mod indirect gândirea profundă şi inteligenţa personajului: „Săracul ţăran ce-şi pierde vitişoarele sau plugul, / Robul osândit ce fuge blestemând biciul şi jugul”. Răzvan este definit, indirect, din perspectiva condiţiei sale de ţigan aflate în antiteză cu generozitatea, capacitatea intelectuală şi ştiinţa de carte, însuşiri surprinzătoare pentru orice român. Stigmatul de ţigan îl urmăreşte permanent şi-i diminuează gesturile mărinimoase: „Rămâi sănătos, băiete!... Ce păcat că eşti ţigan!...” (Tănase).

Prin caracterizare indirectă, comportamentul şi faptele lui Răzvan dezvăluie însuşiri alese şi reliefează, prin autocaracterizare, conştiinţa propriei valori: ştiutor de carte într-o vreme în care şi hatmanul de la curtea domnească abia silabisea - „Dintre mii de ţigănime, ştiut-am să-nvăţ scrisoare, / Sârbească şi românească, încât ajunsei de mic / În casa mitropoliei cel mai isteţ grămătic...”; „cinstit, sincer şi corect cu cei din jur, îi mărturiseşte cerşetorului Tănase faptul că mama a fost româncă şi numai tatăl ţigan, apoi ia apărarea dascălului care citise pamfletul şi recunoaşte că el este autorul poeziei - „El nu-i vinovat sărmanul; cântecul făcut-am eu; / L-am scris, l-am lipit şi pace!”-, chiar dacă riscă să fie spânzurat pentru asta.

Alte trăsături esenţiale pentru conturarea spirituală a personajului romantic reies, indirect, din mentalitatea, atitudinea şi comportamentul protagonistului. Ideile înălţătoare despre adevăr, dreptate şi libertate exprimate într-un limbaj elevat scot în evidenţă concepţiile progresiste, cu totul surprinzătoare şi, prin aceasta, romantice, ale protagonistului.

El trăieşte, în primul rând, „drama individului apăsat de prejudecata publică” (George Călinescu), de aceea stârnesc uimire calităţile morale de excepţie şi-i impresionează puternic pe cei din jur, încă din expoziţiune: „Sunt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pământean! / O, Doamne, să iasă tocmai dintr-o gură de ţigan!”. Afirmarea demnităţii umane şi respingerea discriminării rasiale sunt idei superioare care fac să se distingă în caracterul lui Răzvan virtuţi spirituale inedite atât pentru obscurantismul vremii cât şi pentru condiţia de ţigan rob: „Nu căta că-ţi pare searbăd şi pârlit obrazul meu!... / Că nici noaptea nu-i bălană, dar pământul odihneşte”.

Ca orice om inteligent, cu vederi înaintate, Răzvan preţuieşte libertatea ca pe o componentă esenţială a fiinţei umane, de aceea preferă moartea în locul statutului de rob: „Nu me-ţi robi voi pe mine! Nu me-ţi robi! Mai degrabă / Veţi pune-n lanţuri furtuna, cu tunete şi cu ploi, / Decât s-ajung eu vrodată rob la unul dintre voi!... / Jupâne! Eu cer osânda. Spânzurătoarea m-aşteaptă. / [...] Întins la spânzurătoare / Omul om să fie slobod; decât rob, mai bine moare / Ş-apoi moartea-i înviere pentru cel dispreţuit!”.

Răzvan este dominat de nobleţe sufletească, fapt ce reiese, indirect, din replica în antiteză dintre mişelia lui Başotă şi generozitatea eroului! „Dumneata mereu ne spânzuri ş-astfel trăieşti boiereşte; / [...] Eu n-aş spânzura niciunul, ca să pot ierta o mie”.

Gestul iertării relevă spiritul ales, plin de distincţie al lui Răzvan, reieşit indirect din atitudinea ţiganului faţă de boierul Sbierea, pe care, deşi îl urăşte cu toată puterea, în loc să-l omoare, îl iartă, redându-i libertatea în ambele ocazii ivite pentru răzbunare: „Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău / E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău”. Afirmaţia stârneşte admiraţia oraculară a Vidrei: „Rob, ţigan, haiduc, de-oriunde soartea să te fi adus, / Un suflet c-al dumitale îşi va face loc în sus!”.

Elementele romantice se împletesc cu cele clasice, în construirea personajului Hasdeu reuşind o structură unitară, echilibrată, armonizând admiraţia şi respectul de excepţie pe care le stârneşte Răzvan în ochii celorlalte personaje îmbinate cu o permanentă compasiune provocată de prejudecata inflexibilă a oamenilor. Această idee devine un laitmotiv conflictual, dramaturgul pledând astfel în favoarea demnităţii umane.

Astfel, vătaful Başotă îşi exprimă preţuirea pentru Răzvan: „Să-ţi spui verde dumitale / C-aş avea şi eu nevoie de-un ţigan aşa de rar. / Cam cutezător, cam ţanţoş, dar deştept şi cărturar”; Boierul Ganea este entuziasmat când îl cunoaşte pe Răzvan: „Dumneata? Să fie oare? Sabia cea de văpaie, / De care tremură ţara?”, însă când vede că Vidra îl admiră pe Răzvan: „Dumneata să stai la vorbă... ce-njosire!...c-un tâlhar!”; Hatmanul leşesc îi respectă vitejia şi curajul în luptă, spunându-i „ostaşul cel mai viteaz”, căruia „ţara mea-ţi datorează izbânde strălucitoare”, dar când află că Răzvan este ţigan rămâne uimit: „O, Doamne! Tu ţigan?... / Nu-mi place gluma!...”.

Răzvan este un autentic patriot, iubeşte Moldova cu toată fiinţa lui, iar dorul de ţară îl cuprinde mistuitor, atunci când stă o vreme departe de ea: „Nu, hatmane! Niciodată!.. Fie pâinea cât de rea. / Tot mai dulce mi se pare, când o ştiu din ţara mea!” îi răspunde atunci când leahul îi propune să lupte împotriva Moldovei. Răzvan este revoltat de această idee şi, inexorabil, respinge cu fermitate oferta leşilor: „ca braţul meu să izbească / Un piept de român? S-aprinză o colibă românească?...[...] / Dar nu mă bat cu românii... nu; asta-i peste putinţă!...”.

Sensibil, sentimental şi om de onoare, Răzvan este delicat şi iubitor faţă de ideea de femeie, trăsături reieşite, indirect, din concepţia eroului: „- Femeie! De când pe dânsa o făcuse Dumnezeu, / El nu mai face nimica, fermecat de lucrul său, / Şi privind cu mulţumire la lumea cea zâmbitoare”. Răzvan îşi exprimă declarativ iubirea şi admiraţia pentru Vidra: „O, tu, femeie măreaţă! Tu un înger! Tu o zână! / Tu, ivire minunată ce-mi răsai ca o lumină!”, iar respectul şi veneraţia pe care le simte în legătură cu ideea de mamă le exprimă emoţionant într-un adevărat elogiu matern: „Sărmana maică, ce poartă copilu-n sângele său, / Ca să-i dea suflarea vieţii, duce chinul cel mai greu, / Cu cântecul ei ne-nvaţă, cu laptele-i ne nutreşte; / Când plângem noi, ea, drăguţa, c-un zâmbet ne linişteşte / Şi plânge cu bucurie văzându-ne că zâmbim; / Maica, cea dintâi fiinţă pe care noi o iubim, / Cea dintâi ce ne iubeşte...”.

Pentru calităţile sale de excepţie care conturează, indirect, un om generos, pasional, eroic, progresist, devotat, curajos, viguros, apărător al celor obidiţi, Răzvan a fost ales căpitan de haiduci în codrii Orheiului, luptând pentru valori morale superioare ca dreptatea, adevărul, ajutorarea celor umili, pe care-i ocroteşte, devenind astfel spirit justiţiar. Răzvan este un viteaz luptător în armata leşească, înaintat la gradul de căpitan, apoi polcovnic, ascensiune determinată de curajul, cinstea şi loialitatea de luptător.

Nu numai destinul, dar şi firea lui Răzvan se schimbă după ce se îndrăgosteşte de Vidra, care-i inoculează cu fermitate patima măririi, fapt receptat şi de celelalte personaje ale dramei, care-l caracterizează direct: „Dracul ne trimise-n cale pe nepoata lui Moţoc! / Sărmanul Răzvan, acuma nu-i om, ci-i un năpârstoc, / Pe care Vidra mi-l mişcă şi-l întoarce fără preget, / Şi la dreapta, şi la stânga, nu cu mâna, ci c-un deget!...”.

Ea este cea care sădeşte în Răzvan „setea de-a merge-nainte”, dându-i ca exemplu pe Sbierea, care este împătimit de bani şi îndură orice pentru a-i avea: „O! dacă şi tu, Răzvane, ai simţi aşa de tare / Mândra patimă de-a creşte tot mai mare şi mai mare, / Precum Sbierea mii de galbeni din nimic a secerat, / Tu dintr-o căpitănie ai ajunge împărat!...”.

Ajuns hatman în Ţara Moldovei, Răzvan meditează asupra rolului pe care Başotă l-a avut în înălţarea lui pe scara socială („Acest om, fără s-o ştie, m-a rădicat pân-aici”), pentru că dacă nu „m-arunca-n robie”, nu s-ar fi făcut hoţ de codru şi n-ar fi întâlnit-o pe Vidra, care l-a împins „cu-ncetul la ţinta cea mai înaltă!...”. Bucuroasă şi încântată, Vidra-i spune lui Răzvan că mai are „un singur pas” de făcut în ascensiunea sa şi anume „s-apuci cu fală scaunul lui Ştefan cel Mare”. Răzvan pune la cale detronarea lui Aron-vodă prin manipularea poporului: „Ş-apoi să facem ca norodul să se scoale, / Ş-adunându-se cu gloată, mic şi mare pe maidan, să zbiere dobitoceşte: «Trăiască vodă Răzvan»”.

Pe nesimţite, dorinţa de mărire îi cuprinde fiinţa şi, de la idealurile pure de dreptate şi libertate de la începutul dramei, Răzvan devine robul unor ţeluri egoiste, de autoritate şi orgoliu nemăsurat de mărire: „O, nepoata lui Moţoc! / Sufletul meu fără tine n-ar fi cunoscut deloc / Astă simţire ciudată ce-l îndeamnă să dorească / Jos la picioarele sale toată lumea să privească!... [...] Voiesc a fi mare”. Odată ajuns pe tronul Moldovei, se străduieşte cu obstinaţie să-şi depăşească propria condiţie umană, aceea de ţigan. El devine acum încrâncenat în dorinţa nestăpânită de putere: „Eu voiesc / Negreşit una din două: sau moarte, ori să domnesc!”.

Răzvan devine domnitorul Moldovei, însă Vidra nu are limită în orgoliul ei de preamărire şi-i urează la instalarea pe tron „domnie fericită”, îmboldindu-l să ajungă împărat prin unirea ţărilor române: „Tu să legi într-o cunună toate ţările române, / Încât de la Marea Neagră pân’ la falnicul Carpat, / Să nu domneşti ca un vodă, ci ca Răzvan-împărat!”. Başotă îl trădează pe noul domnitor, deschide porţile cetăţii atacatorilor Ieşi, iar Răzvan se aruncă vitejeşte în luptă, alături de căpitanii săi, izbutind să-i învingă pe duşmani, însă este grav rănit.

Adus pe braţe de Vulpoi şi Răzaşul, Răzvan rosteşte cu glas slab: „Am biruit şi mor!...”, dându-şi seama abia acum cât de preţioasă este viaţa şi cât de periculoasă este nestăpânita lăcomie: „Ce-mi foloseşte domnia? [...] Nebuni, ce din lăcomie [...] pentr-un ceas de mândrie, / Necruţând nimica-n lume, neştiind nimica sfânt, / Uităm că viata-i o punte dintre leagăn şi mormânt!...”. Răzvan-vodă moare având pe buze cuvintele prin care îşi conştientizează, dramatic, originea: „Ţigan!... Ţigan!... Apă!... Apă!...”.

Personajul este fals catalogat drept un caracter slab şi influenţabil, întrucât în el zăceau germenii setei de mărire, dezvoltaţi de Vidra: „În el se află din capul locului germenele răului fatal” (Nicolae Manolescu). Moartea lui este o fatalitate, determinată de o trădare întâmplătoare, Răzvan fiind „un paria îmbrăcat în hainele efemere ale puterii, în lupta cu un factor monstruos, de nedefinit, şi cu atât mai tragică cu cât admiraţia tuturor se amestecă cu o compasiune jignitoare. Destinul implacabil din tragedia greacă a fost înlocuit aici cu reaua naştere apăsând asupra geniului” (George Călinescu).

Drama istorică Răzvan şi Vidra este, în viziunea lui George Călinescu „o operă admirabilă, cu conflict original”, iar personajul masculin nu este chiar atât de slab şi împins către mărire numai de femeia ambiţioasă, ci este „dimpotrivă, un om de voinţă şi de putere şi, dacă ezită, face aceasta din cauza unei măsurări juste a condiţiilor”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …