Caracterizarea personajului principal Ion din romanul „Ion”, de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului românesc modern, întrucât Ion este privit ca „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române” de până atunci (Eugen Lovinescu), iar Pădurea spânzuraţilor este primul roman de analiză psihologică din proza românească.

Romanul Ion, de Liviu Rebreanu, a fost publicat în anul 1920, după o lungă perioadă de elaborare, aşa cum însuşi scriitorul menţionează în finalul operei, între martie 1913 - iulie 1920. Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai ales că nimic din creaţia nuvelistică de până atunci nu anunţa această evoluţie spectaculoasă a scriitorului. Eugen Lovinescu primeşte romanul Ion ca pe o izbândă a literaturii române, iar satisfacţia sa este consemnată în studiul Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu: Ion.

Pentru iniţiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază era „sincronismul” literaturii române cu cea europeană, romanul Ion este cel care „rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. Această afirmaţie a lui Lovinescu se referă la faptul că apariţia acestui roman obiectiv direcţionează literatura română către valoare europeană şi stinge polemica pe care criticul o avea cu sămănătoriştii epocii.

Modernismul romanului rezidă din complexitatea construcţiei narative, din multitudinea planurilor de acţiune şi din numărul mare de personaje (peste 80) reprezentative pentru toate mediile sociale şi, nu în ultimul rând, din formula contrapunctului, adică relatarea aceluiaşi eveniment în planuri narative diferite (nunta ţărănească a lui Ion - nunta Laurei în stratul social al intelectualilor: hora-balul etc.). Perspectiva temporală este reală şi cronologică, bazată pe povestirea faptelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real deschis, al satului Pripas, şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal şi eponim (care dă numele operei) din romanul Ion al lui Rebreanu, este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Deşi ţăran, care s-ar înscrie ca personaj, mai degrabă, în curentul tradiţionalismului, Ion este însă, mai ales, un personaj modern şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) prin complexitatea trăirilor, prin forţa conflictului interior ce se manifestă pătimaş şi prin analiza psihologică de introspectare a caracterului. De altfel, structura epică a romanului organizată în două părţi - Glasul pământului şi Glasul iubirii - reflectă patimile conflictuale: pământul şi iubirea.

Ion este un personaj realist, tipic pentru pătura socială a ţărănimii legate vital de pământul care-i asigură existenţa şi respectul colectivităţii, realizat prin formula artistică a basoreliefului. Ca personaj modern, protagonistul este puternic individualizat prin complexitatea caracterială (personaj „rotund”), prin folosirea metodelor neobişnuite de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare şi prin sfârşitul tragic şi previzibil totodată.

Portretul moral este construit din trăsături contradictorii şi complexe, ce reies, indirect, din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile şi frământările pătimaşe ale protagonistului care-i şi determină destinul. Reflectarea personajului în critica literară a fost pregnantă şi, adesea, divergentă.

După aprecierea lui Eugen Lovinescu, „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă”, spre deosebire de George Călinescu, în a cărui opinie „lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse”. Nicolae Manolescu respinge asemănarea lui Ion cu un erou stendhalian şi afirmă că protagonistul lui Rebreanu este doar o „brută ingenuă”.

Încă de la începutul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv şi omniscient îl evidenţiază dintre jucători pe feciorul lui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, „parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, apoi o vede pe Florica „mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea”. Comportamentul flăcăului, gesturile şi privirile ce se voiau drăgăstoase reflectă în mod indirect ipocrizia personajului, care, deşi o iubea pe Florica, nu renunţă la cucerirea Anei, pentru că aceasta era bogată, „avea locuri şi case şi vite multe”.

Conflictul interior, care va marca destinul flăcăului, este vizibil încă de la începutul romanului. Caracterizat direct de către naratorul obiectiv, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic, dar sărac, din care cauză flăcăul simte dureros prăpastia dintre el şi „bocotanii” satului ca Vasile Baciu. Când acest personaj îl caracterizează direct, spunându-i „fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar”, Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. Orgolios peste măsură, el suferă cumplit atunci când preotul Belciug îl dojeneşte în biserică, mai ales că tot satul este martor la această umilinţă.

De la început, Ion este sfâşiat de două forţe interioare, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă previzibilă acestor două patimi. Patima pentru pământ îl macină pentru că „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Toată fiinţa lui era mistuită de „dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”, deoarece „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...] de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.

Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă năvalnică, un temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea de pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată către atingerea scopului de a avea pământ: „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare.” Altă dată, Ion exclamă împătimit: „cât pământ, Doamne”.

Gândurile lui Ion sunt dominate de patima pământului, în care scop se străduieşte să pună mâna pe fata lui Vasile Baciu, care nu vrea să i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinţa flăcăului, Titu Herdelea îi sugerează să-l silească pe Baciu, dacă acesta nu se învoieşte. Ion răsuflă uşurat şi-i vine ideea s-o necinstească pe Ana, proiect pe care îl pune în practică până la ultimul detaliu.

După ce planul îi reuşeşte datorită „inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei imense” (Lovinescu), Ion intră în posesia averii lui Vasile Baciu şi, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa „îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită”. Această atitudine este o nouă ipostază a lui Ion, care se simte „mândru şi mulţumit ca orice învingător” şi se vede „mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”, după cum notează naratorul omniscient.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, protagonistul considerând că dacă ar fi avut pământ, Vasile Baciu n-ar mai fi îndrăznit să-l jignească în faţa celorlalţi şi nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit în biserică. Paul Georgescu susţine ideea că pentru Ion pământul „însemna situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos”, criticul apreciind eforturile tânărului de a ieşi din starea de umilinţă socială şi morală, din sărăcia cruntă în care se zbătea. Pământul semnifică pentru flăcăul ambiţios demnitate şi totodată obiect al muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea.

George Călinescu este de părere că Ion „nu e inteligent şi. prin urmare, nici ambiţios”, ci este mânat în realizarea scopului de cea mai banală dorinţă, ca a oricărui ţăran, aceea de a câştiga pământul sub formă de zestre, pe care s-o capete prin căsătoria cu Ana. Criticul consideră că Ion este o brută vicleană, deoarece ideea de a o seduce pe Ana i-a aparţinut lui Titu Herdelea, flăcăul însuşindu-şi acest procedeu fără nicio reticenţă şi aplicând cu satisfacţie planul ademenirii fetei.

După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distantă, cinică, refuză să-i mai vorbească ori să o mai vadă şi-i spune, dispreţuitor, să-l trimită pe taică-său să discute. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este „semeţ şi cu nasul în vânt”, sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, soţia devenind o povară jalnică şi incomodă.

Capitolul Nunta îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi „ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta”, ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ „şi să rămân tot calic, pentru o muiere...”. Acest monolog interior evidenţiază conflictul sufletesc dintre cele două patimi de care este mistuit flăcăul.

Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui „Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare ceea ce-l motivează ca personaj modern. Călinescu consideră că „în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ”, ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru pământ, se dezumanizează.

Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. Însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul lui previzibil fiind perfect motivat moral şi estetic de către naratorul obiectiv şi omniscient.

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. După ce Ana s-a spânzurat, Ion, simţindu-se liber, este din ce în ce mai nestăpânit în iubirea lui pentru Florica, pe care o urmărea peste tot şi care i se părea mai importantă decât toate pământurile: „ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”. Prietenia falsă cu George constituie o altă strategie a protagonistului pentru a se afla cât mai des în preajma Floricăi.

Din clipa în care Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George înţelege de ce Ion vine mereu pe la ei şi plănuieşte să revină pe neaşteptate, ca să se convingă de corectitudinea bănuielii, întors acasă în plină noapte, George aude zgomote în curte, ia sapa şi, pentru că nu-i răspunde nimeni, izbeşte la întâmplare, fără să vadă nimic. Simte că „fierul a pătruns în ceva moale”, apoi mai loveşte încă o dată şi aude „un pârâit surd”, iar când dă a treia oară este convins că l-a omorât. Aşadar, Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională, înfăptuită cu o unealtă simbolică pentru munca pământului: sapa.

Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, fiind răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând echilibrul unui cămin şi liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în firescul vieţii.

Din relaţia cu celelalte personaje, reiese, indirect, egoismul protagonistului. Obsesia lui Ion pentru pământ provoacă mai multe conflicte exterioare: cu Baciu, căruia vrea să-i ia averea, cu Simion, în ogorul căruia intră cu plugul şi-i sustrage o brazdă de pământ, cu preotul Belciug, care mediază disputa dintre Ion şi Baciu. Ingratitudinea faţă de Zaharia Herdelea este o atitudine ce dă naştere la repercursiuni grave pentru familia învăţătorului, trădarea lui Ion ducând la demiterea acestuia din învăţământ şi la ostilităţi accentuate între el şi preotul Belciug.

Personaj realist, Ion Pop al Glanetaşului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viaţă, inspirându-l o scenă văzută de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat „...un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare” , care s-a aplecat, deodată „şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudăţenie”.

Un alt eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată...”.

Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat în mod obiectiv, rece, deoarece romancierul deţine secretul construirii de oameni vii, într-un stil anticalofil, fără podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenţa regionalismelor ardeleneşti asigură un echilibru stilistic, personajele având un limbaj definitoriu pentru mediul căruia îi aparţine fiecare. Cuvintele şi expresiile populare, precum şi registrul lexical ţărănesc sunt proprii lui Ion Pop al Glanetaşului, contribuind la desăvârşirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.

„Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume”, mărturisea Liviu Rebreanu în „Jurnal”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …