Caracterizarea personajului principal Gelu Ruscanu din drama „Jocul ielelor”, de Camil Petrescu

Camil Petrescu este un scriitor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie (utopice), intelectuali lucizi trăind în lumea ideilor pure, care sunt imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”.

Crezul literar al lui Camil Petrescu este sintetizat de el însuşi într-un motto sugestiv - „Jocul ideilor e jocul ielelor” - aşezat în deschiderea volumului de Versuri. Ideea. Ciclul morţii.

Titlul dramei psihologice Jocul ielelor ilustrează, aşadar, crezul artistic al lui Camil Petrescu, exprimând concepţia literară, conform căreia omul care vede idei absolute este mistuit lăuntric de jocul lor halucinant şi pedepsit, întocmai cum cel care are curajul să privească dansul ielelor moare sau înnebuneşte, oricum devine neom.

Setea de absolut şi lumea ideilor pure care au pus stăpânire pe protagonist, atât în ceea ce priveşte dreptatea cât şi iubirea, sunt ilustrate de replica lui Penciulescu, singurul care descifrează concepţia idealistă a lui Gelu Ruscanu, care „nu vede lucruri”, ci „vede numai idei”: „Cine a văzut ielele devine neom, ce vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele... pedepsesc... Nu le place să fie văzute goale de muritori”.

Prima formă artistică a dramei Jocul ielelor datează din 1916, după care Camil Petrescu a realizat mai multe variante, piesa fiind publicată abia în 1947, în volumul Teatru. Dramaturgul însuşi, fiind adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nicio viziune regizorală de punere în scenă a spectacolului, aspiraţia sa de perfecţiune împiedicând reprezentarea acestei piese atâta timp cât a trăit.

Gelu Ruscanu, personajul principal al dramei, este simpatizant al ideilor socialiste şi directorului ziarului de stânga, „Dreptatea socială”. Fiu de magistrat, însetat de dreptatea absolută, de o echitate umană perfectă, Gelu Ruscanu, pledează cauza proletariatului supus nedreptăţilor sociale şi politice exercitate de un capitalism imperfect.

Prin procedeu artistic modern, portretul fizic este realizat în mod direct de Camil Petrescu în didascalii, acesta fiind un mijloc artistic modern, rareori utilizat într-o piesă de teatru: „Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a animalelor de rasă. Priveşte totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbeşte şi asta-i dă o autoritate neobişnuită. Destul de elegant îmbrăcat, deşi fără preocupări anume”. Înfăţişarea personajului sugerează indirect şi câteva trăsături morale: nobleţea genetică a tatălui său, înclinaţia spre meditaţie, de unde venea şi acea „melancolie în privire”, onestitatea şi francheţea cu care privea în ochi pe interlocutor, ceea ce îi conferă o autoritate de lider de opinie asupra celorlalţi.

Portretul etic al protagonistului reiese indirect din trăirile interioare şi zbuciumul sufletesc, reliefate prin analiza psihologică a stărilor trăite în profunzime de intelectualul însetat de absolut, chinuit de incertitudini şi de carenţele societăţii, toate aceste modalităţi înscriindu-se în formula artistică de construire a personajului modern. Ca toţi eroii camilpetrescieni, intelectuali lucizi însetaţi de absolut, inflexibili şi inadaptaţi superior, orgolioşi în aspiraţii, Gelu Ruscanu este un învins, fiind devorat spiritual de propriile idealuri ce nu puteau fi concretizate în realitatea socială.

Trăind în lumea ideilor pure, Gelu Ruscanu este incapabil să rămână nepăsător la imperfecţiunile vieţii pline de compromisuri, fiind dominat de un hybris (mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forţelor şi libertăţii sale în confruntarea cu destinul - considerate ca surse ale tragicului în teatrul antic) cu totul ieşit din comun. Acest orgoliu excesiv îi conduce destinul către iluzii, pe care le susţine cu obstinaţie (încăpăţânare), făcându-l opac la orice soluţie reală: „A avut trufia să judece totul. [...] Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nicio minte omenească n-a fost suficientă până astăzi...” (Praida).

Concepţia literară a lui Camil Petrescu, reflectată atât în proză cât şi în dramaturgie, poate fi concentrată în replica lui Gelu Ruscanu, referitoare la drama intelectualului lucid. „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci, atâta dramă...”. Aşadar, intelectual lucid, analitic, Gelu Ruscanu întruchipează personajul modern înclinat către idealizarea valorilor umanităţii, cum ar fi dreptatea şi iubirea, pe care le percepe în mod absolut, din care cauză trăieşte drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu luciditate, amplificând semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporţiile unei catastrofe.

Conflictul dintre idealul de justiţie / iubire şi neputinţa aplicării în viaţa reală pricinuieşte drama de conştiinţă a lui Gelu Ruscanu. Însetat de absolut, eroul doreşte cu patimă să concretizeze în existenţa obiectivă ideile pure, dar nu se detaşează de lume ca geniul eminescian, ci încearcă să creeze o societate perfectă din care să dispară compromisurile, printr-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea şi superficialitatea sentimentelor.

Ca formulă artistică modernă specifică lui Camil Petrescu, se manifestă aici autenticitatea, care constituie esenţa noului în creaţia lui literară: perceperea realităţii numai prin propria conştiinţă. Chinuit de frământări, dominat de scepticism şi tensiune intelectuală, Gelu Ruscanu este asemenea tatălui său, obsedat de „aceeaşi sete cu neputinţă de astâmpărat, aceeaşi nebunie a absolutului”. Moştenind de la el un suflet tulburat şi chinuit din cauza imperfecţiunilor vieţii reale, Gelu trăieşte în lumea ideilor pure, dorind totul cu sete şi patimă şi, pătrunzător ca şi acesta până la esenţe, „vedea parcă prin lucruri...”.

Dezamăgit de ordinea socială nedreaptă, totul în jurul său „îi apărea mărunt şi ridicol”. Atunci când mătuşa lui, Irena, îi face o vizită la redacţie şi se plânge că este sufocată de mirosul pestilenţial din tipografie, la subsol nefiind ferestre şi neputându-se aerisi, Gelu îi răspunde revoltat că pe patronul tipografiei nu-l interesează condiţiile mizerabile în care lucrează oamenii, ci „vrea să câştige cât mai mult, ca toţi patronii tipografi”.

Femeia îl dojeneşte aspru pentru această concepţie, explicându-i că el nu poate să îndrepte lumea, că nu este „mai cu moţ decât toţi ceilalţi” şi nu va putea lupta de unul singur pentru „ca să fie puţină dreptate pe lumea asta”. Ruscanu este dezamăgit de incapacitatea mătuşii lui de a vibra la binele omenirii, la un ideal atât de înalt, ca dreptatea absolută.

Personaj modern, Gelu este spirit absolutizant şi trăieşte drame de conştiinţă, întrucât „nălucirile” lui nu se pot aplica în viaţa reală, aşa cum constată Maria: „Vrei să strângi totul în cămaşa de forţă a ideilor tale”. Ideea justiţiei supreme stă sub semnul principiului absolut al dreptului roman, exprimat prin dictonul latin „Pereat mundus, fiat justiţia!”(„Să piară lumea, dar să se facă dreptate”).

Concepţia este periculoasă prin asumarea sibilică (profetică) a consecinţelor fatale ce decurg din aplicarea acestui ideal, care este evident utopic, întrucât dacă piere lumea, exercitarea dreptăţii devine inutilă, nemaiavând asupra cui să se manifeste. Gelu Ruscanu conştientizează utopia dreptăţii absolute, pe care o doreşte viabilă şi încearcă o aplicare a acesteia prin presiunea tenace făcută asupra lui Sineşti de a demisiona din funcţia de ministru al Justiţiei.

Acesta era suspectat de soţia lui că ar fi ucis-o pe bătrâna Manitti, care locuia la ei şi al cărei testament nu fusese găsit. Numai faptul că Şerban Saru-Sineşti putea fi suspectat de crimă era un motiv suficient de concludent ca să nu mai poată ocupa cel mai înalt fotoliu în ministerul Justiţiei. Ruscanu ameninţă cu publicarea în gazetă a scrisorii în care Maria dezvăluia bănuielile sale şi împrejurările privind posibila crimă comisă de soţul ei.

Intelectual încătuşat al absolutului, protagonistul se înscrie în modernismul epocii interbelice. Intransigent şi obstinat (îndărătnic, refractar), el nu se lasă înduplecat de niciuna dintre rugăminţile adresate de celelalte personaje şi nu vrea să renunţe la demascarea ministrului Justiţiei. Mătuşa sa, Irena, care-l crescuse ca o mamă, îi dezvăluie că tatăl său s-a sinucis pentru o delapidare, iar Sineşti fusese cel care-l ajutase să pună banii la loc şi care, apoi, a păstrat secretul 20 de ani.

Venit la redacţie, Sineşti însuşi îi povesteşte lui Gelu despre Grigore Ruscanu, care-i fusese mentor în profesia de avocat, pe care-l admirase pentru „înspăimântătoarea inteligenţă”, având „aceeaşi nebunie a absolutului” ca şi fiul său. Sineşti îi înapoiază lui Gelu, cu generozitate, scrisoarea tatălui, motivând că o păstrase douăzeci de ani pentru că ea fusese scrisă cu câteva ceasuri înainte de sinucidere.

Gelu Ruscanu rămâne perplex aflând că tatăl său nu murise într-un accident stupid de vânătoare, ci s-a sinucis. Sineşti îi relatează că aceasta este versiunea asupra cărora căzuseră de acord să se facă publică, adică aceea a accidentului „cu o puşcă pe care o cerceta în birou”. Numai el, procurorul, medicul legist şi mătuşa lui ştiau adevărul şi anume că se împuşcase cu pistolul pe care i-l trimisese iubita lui, cu scopul de a se sinucide. Aflând că amanta tatălui său era Nora Ionescu, „actriţa aceea vulgară şi fără talent”, Gelu este sfâşiat de durere.

Sineşti îi povesteşte că în urmă cu douăzeci de ani actriţa era frumoasă şi în plină glorie, iar Grigore Ruscanu o iubea cu patimă. Ea îşi comandase nişte rochii, dar el nu avea bani să le plătească, aşa că femeia nu mai voia să-l primească. Pentru a face rost de bani, Ruscanu jucase cărţi, la care pierduse şi cei douăzeci de mii de lei luaţi de la Societate. Voind cu ardoare să o vadă, i-a scris că se sinucide „dacă nu-l primeşte câteva clipe”. Actriţa i-a trimis „un bileţel batjocoritor” şi revolverul, ca dar de adio. În noaptea aceea el s-a sinucis.

Camil Petrescu utilizează în această scenă intruziunea narativă, mod de expunere mai puţin folosit în piesele de teatru, pentru care sunt specifice dialogul şi monologul în finalul discuţiei, Sineşti promite să-l elibereze pe Boruga, un militant socialist aflat în închisoare, în schimbul renunţării la campania de presă împotriva sa. Maria Sineşti, ale cărei scrisori Gelu le păstrase din perioada în care erau amanţi, îl imploră, în numele iubirii, să nu facă publică relaţia lor amoroasă, deoarece Sineşti ar putea să-i ia copiii, sub acuzaţia că fusese o mamă desfrânată.

Cu toate aceste presiuni, Gelu rămâne inflexibil în hotărârea lui de a dezvălui adevărul despre Sineşti şi-şi susţine idealul de dreptate, autocaracterizându-se: „Am socotit totdeauna că dreptatea este absolută. Dacă lupt pentru o cauză, aceasta este dreptatea însăşi”. De altfel, concepţia ideală despre o posibilă lume perfectă este mărturisită de Ruscanu pe parcursul întregii piese, el susţinându-şi cu patimă dorinţa de a schimba mentalitatea socială: „Nu va fi niciodată dreptate reală în lume, până când ideea de dreptate nu va rămâne intangibilă, absolută”.

Gelu Ruscanu este un luptător încrâncenat, străduindu-se să pună în practică dreptatea absolută, mai ales în rândul proletariatului, deoarece acesta constituie categoria umană cea mai nedreptăţită: „De altfel, daţi-mi voie să vă atrag luarea aminte asupra faptului că termenul «dreptatea» nici nu are plural. [...] Curios este că nedreptatea are plural: nedreptăţile pe care le suferă muncitorimea, de pildă... Toată puterea noastră de a spune ceea ce spunem, vine din conştiinţa acestei dreptăţi absolute... Un singur caz de excepţie ar anula-o, precum dacă o singură dată doi şi cu unu ar face patru, toată matematica ar fi nulă”.

Etica umană a lui Gelu Ruscanu se reflectă în căutare de certitudini, pentru că „fără certitudine nu există adevăr şi nu există frumuseţe pe lume”. Personaj modern, Gelu este hipersensibil şi lucid (despică firul în patru), analizează cu minuţiozitate semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporţiile unei catastrofe. Într-o zi, trebuind să o întâlnească pe Maria la unchiul ei, Gelu surprinde o scenă în biblioteca „unde credeam că nu e nimeni”. Acolo o vede pe Maria la fereastră, în picioare, iar lângă ea, stătea foarte „apropiat, acel Gaian, care-ţi săruta mâinile şi tu râdeai...”.

Acest flirt nevinovat capătă pentru Gelu proporţiile unei catastrofe şi din clipa aceea întrerupe definitiv şi fără explicaţii relaţia amoroasă cu Maria Sineşti, căreia îi dezvăluie motivul abia după trei ani de la întâmplarea respectivă: „Râsul tău alături de un bărbat străin nu exista pe lume, iar de atunci încoace există...”. Scena evidenţiază, indirect, faptul că Ruscanu este însetat de absolut şi în iubire, concepţia lui fiind că „iubirea nu poate admite greşeală, [...] iubirea e un tot sau nu e nimic...”, ceea ce argumentează modernismul eroului.

Inadaptat superior, intelectual intransigent, Gelu Ruscanu manifestă înverşunare în lupta permanentă cu ordinea socială, afacerismul şi politicianismul, susţinând cu obstinaţie (încăpăţânare) punerea în practică a propriilor concepţii ideale despre existenţă. Gelu trăieşte drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu luciditate. Faptele sale, pe care le considera generate de o înaltă puritate morală, îi apar acum dezgustătoare, dictate de un orgoliu nemăsurat (hybris). Aşezându-se în faţa „măştii lui Voltaire”, eroul se întreabă dacă are dreptul moral de a cere imperativ aplicarea dreptăţii absolute, de vreme ce el încălcase toate principiile esenţiale ale eticii şi ale conştiinţei.

Prin monolog interior, imaginează o convorbire sinceră cu „acest uitat alter ego”, Gelu rememorând toate erorile săvârşite în viaţă, conştientizând faptul că a fost inconsecvent în respectarea principiilor absolute. Ignorarea credinţei religioase - „în atotputernicia lui Dumnezeu nu am crezut” -, indiferenţa faţă de părinţi - „memoria părinţilor nu mi-am cinstit-o” - îi provoacă puternice tulburări de conştiinţă, pe care, până atunci o crezuse „atât de limpede, de cristal”.

Faptul că trădase încrederea lui Sineşti şi-l dezonorase prin relaţia amoroasă cu soţia lui, precum şi atitudinea intransigentă faţă de inerentele greşeli omeneşti ale celor din jur îl fac să se simtă vinovat în raport direct cu sine însuşi, cu propria conştiinţă: „Am dorit femeia aproapelui şi am minţit... am minţit mult.... am silit şi pe alţii la minciună... cuvântul dat mi l-am călcat... am mâhnit adânc pe cei care m-au iubit... purtarea mea a stârnit mânia celor din jurul meu... Iertare nu am ştiut ce este... am lovit crâncen... fără îndurare”.

Puternic chinuit de şuvoiul întrebărilor care „ţâşnesc din toate părţile, ca focurile de armă [...] când se dau prin surprindere lupte de noapte”, eroul lui Camil Petrescu este învins de propriul ideal, trăieşte drama destinului tragic, prin plasarea lui într-o lume abstractă, plină de ambiguităţi şi de percepţie falsă a societăţii concrete şi se sinucide.

Caracterizarea directă a protagonistului este realizată şi prin opiniile celorlalte personaje ale dramei, formula estetică a relativismului înscriindu-se în modernismul lovinescian interbelic. Penciulescu este singurul care descifrează concepţia idealistă a lui Gelu Ruscanu, despre care afirmă că „nu vede lucruri”, ci „vede numai idei”, din care cauză îşi poreclise directorul „Saint-Just”, al cărui nume s-ar traduce „Sfântul Dreptate”.

Maria Sineşti preţuieşte superioritatea intelectuală a iubitului său, mărturisind că „între inima ta şi inima mea simt mereu, mereu, lama rece a minţii tale”. Şerban Saru-Sineşti persiflează idealismul protagonistului, considerând că năzuinţele lui sunt iluzii şi idei utopice: „Cine e de vină că iei fumurile dumitale drept realitate?”.

Praida, un inginer ancorat în realitate prin pragmatismul firii sale, este impresionat de zbuciumul interior al lui Gelu Ruscanu şi-l avertizează logic şi raţional: „Tovarăşe Ruscanu, ia seama, dezmeticeşte-te... nu te lăsa dus de şuvoiul întrebărilor şi răspunsurilor fără sens [...]. Delirul acesta ideologic este foarte periculos... Nu părăsi terenul solid al camaraderiei.... Nu te aventura în apele tulburi ale întrebărilor fără răspunsuri. [...] În mocirla asta a îndoielii, cu cât te zbaţi mai mult, cu atât te duce mai afund...”.

Dar Gelu rămâne un spirit absolutizant, însetat de dreptatea ideală şi anunţă că pleacă de la conducerea ziarului „Dreptatea socială”, argumentând cu faptul că el nu poate trăi decât în autenticitate, nu poate gândi şi percepe lumea decât din punctul lui de vedere, prin ceea ce simte el, prin ceea ce se reflectă în propria conştiinţă: „eu nu pot să scriu decât ceea ce gândesc. Eu valorez cu condeiul atât cât valorează convingerile mele”.

Cea mai aspră şi categorică judecată asupra modului de a fi şi a gândi al lui Ruscanu o formulează Penciulescu, secretarul de redacţie al gazetei „Dreptatea socială”, explicând simbolic şi structura acestei concepţii: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele... pedepsesc... Nu le place să fie văzute goale de muritori”. Gelu Ruscanu se simte cuprins de hora ielelor şi se autoanalizează: „un joc... şi eu sunt victima acestui joc... Victima acestui negoţ cu idei”.

Se poate spune că protagonistul trăieşte în lumea absolută a ideilor lui Platon şi nu poate accepta mediocritatea. Idealul dreptăţii este o utopie, Ruscanu conştientizează că „s-a destrămat hora ielelor”, că toate concepţiile trebuie să se adapteze împrejurărilor şi situaţiilor individuale şi, sfârtecat sufleteşte, fără alte repere existenţiale, se sinucide, împuşcându-se cu pistolul adus de Maria. El repetă, astfel, destinul tatălui său, care se împuşcase cu pistolul adus de amanta sa. Inadaptat superior, Gelu Ruscanu este un învins, devorat de propriile idealuri, eşuând în plan social, familial, erotic, moral şi intelectual.

În finalul piesei, Praida afirmă cu tristeţe că drama lui Gelu Ruscanu a fost generată de un orgoliu excesiv (hybris), care i-a determinat şi condus destinul: „A avut trufia să judece totul. [...] Era prea inteligent ca să accepte lumea asta aşa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nicio minte omenească nu a fost suficientă până azi...L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat...”.

Criticul Marian Popa consideră însă că Gelu Ruscanu „nu este un învins: ar fi fost învins dacă ar fi continuat să trăiască, dar moartea sa este moartea cauzei sale” (Camil Petrescu, de Marian Popa). Exegetul susţine ideea că eroul este un învingător prin faptul că nu abdică de la idealurile sale, prin atitudinea intransigentă faţă de imperfecţiunile societăţii, adică nu acceptă să facă nici un compromis (să nu publice scrisoarea incriminatoare despre Saru-Sineşti, să nu scrie despre delapidarea poetului Ion Zaprea sau despre intendentul Râpoi care fura din cimitir etc.). Dacă ar fi cedat slăbiciunilor omeneşti ar fi însemnat să renunţe la năzuinţele sale, să-şi schimbe structura spirituală şi să trăiască asemenea unui om obişnuit, ceea ce ar fi fost un eşec pe toate planurile.

Camil Petrescu îşi absolvă totuşi eroul, având faţă de el o înţelegere superioară, deoarece vocea auctorială sugerează cu subtilitate pericolul ce ameninţă societatea. Omenirea admite concesiile morale - minciuna, exagerarea, înşelăciunea, laşitatea, compromisurile -, fără a exercita un control sever asupra gradului de manifestare a acestora, care pot deveni foarte grave şi pot afecta în profunzime etica şi echitatea socială.

Din demnitate, Gelu Ruscanu recurge la sacrificiul de sine, în numele propriilor principii ideale, conştientizând neputinţa umană în atingerea absolutului, în afara cărora el se simte inutil: „Răul e în noi... Totul în lume este coruptibil... Nimic nu e întreg şi frumos... şi nici nu poate deveni [...]. Mai merită viaţa asta să fie trăită, dacă totul ţi se dă atât de cârpit şi de îndoielnic?...”.

Camil Petrescu a construit un personaj dramatic, care nu este structurat pe o serie de trăsături caracteriale, ci este o conştiinţă mereu tensionată, care se zbuciumă din cauza neconcordanţei între trăirea interioară (subiectivă) şi realitatea exterioară (obiectivă), ceea ce generează puternice tulburări psihice şi un acut sentiment de vinovăţie.

Postulatul „inteligenţa nu greşeşte niciodată, toate greşelile sunt istorice...” este fals şi de aici izvorăşte drama personajului principal, nevoit să conştientizeze faptul că inteligenţa construieşte numai sisteme utopice (utopic = iluzoriu, irealizabil), bazate pe ideea de absolut, care nu concordă cu aplicarea „valorilor simplu trăite” în realitatea concretă.

Camil Petrescu este creatorul dramei de conştiinţă, în care dramatismul personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc, de eşecurile succesive petrecute în conştiinţa acestora. Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor absolute care-i domină şi le determină destinul tragic.

Aşadar, conceptul de absolut nu este unul filozofic, ci unul moral, personajele fiind însetate de certitudini etice, incapabili de compromisuri, trăind în lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul ideal, din cauza principiilor absolute care nu se pot pune în practică, nu se pot aplica în societatea dominată de imperfecţiuni.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, care se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, prin exaltarea trăirilor, sondarea până în zonele cele mai adânci ale subconştientului. Conştiinţa eroului selectează acele fapte care vor duce la opţiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei.

Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …