Caracterizarea personajului principal Gavrilescu din nuvela „La ţigănci”, de Mircea Eliade

Scrisă la Paris în 1959, nuvela La ţigănci, de Mircea Eliade, a apărut pentru prima oară în anul 1962 în revista „Destin” de la Madrid, iar la noi în 1967, în revista „Secolul XX”, fiind apoi inclusă în volumul La ţigănci şi alte povestiri, cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu.

Nuvela face parte din creaţia literară contemporană, este o nuvelă fantastică, scrisă după al doilea război mondial, perioadă în care Eliade ilustrează ideea că opoziţia dintre real şi ireal, dintre sacru şi profan se estompează, între acestea nemaiexistând hotare bine determinate. Subiectul nuvelei este plasat în Bucureştiul de altă dată, cadru des întâlnit în opera literară a lui Eliade, întrucât el consideră că „orice loc natal constituie o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine totdeauna un oraş mitic. Bucureştiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile.” (Mircea Eliade - Încercarea labirintului - 1978)

Principala modalitate de realizare a nuvelei este epicul dublu construit de Mircea Eliade din două planuri, unul real şi altul ireal, paralele, care merg concomitent pe parcursul întregii nuvele, numai că unul se află în prim-planul acţiunii şi celălalt în plan secundar, schimbându-se între ele, conform secvenţelor real-ireal care compun nuvela.

Personajul principal al nuvelei este profesorul Gavrilescu, un personaj fantastic, deoarece parcurge o experienţă iniţiatică dinspre viaţă spre moarte, într-un spaţiu al spiritualităţii, sugestiv pentru camuflarea sacrului în profan. La începutul nuvelei, personajul este amplasat în planul real, în cadrul căruia se insinuează, în plan secundar, irealul. Profesorul se întoarce acasă cu tramvaiul de la lecţiile de pian, pe o căldură „încinsă şi înăbuşitoare” fiind obsedat de colonelul Lawrence „şi de aventurile lui în Arabia”, despre care auzise vorbind pe nişte studenţi şi despre care nu ştia mare lucru, ci numai că „arşiţa [...] l-a lovit în creştet [...] ca o sabie”.

Căutându-şi portmoneul ca să-şi cumpere bilet, vine vorba de locul numit „la ţigănci”, despre care unul dintre călători, crede că „e o ruşine”, dar Gavrilescu este fascinat de acest loc, considerând că „pe o arşiţă ca asta, e o plăcere”, pentru că este umbrit de nuci bătrâni. O altă obsesie a profesorului este monotonia vieţii cotidiene, sugerată de obişnuinţele zilnice, „trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămână”, deşi el ar merita altceva pentru că are „o fire de artist...”. Banalitatea vieţii - profanul - este definită de interese materiale, Gavrilescu socotindu-şi câştigul în bani şi lecţii de pian, iar toată această rutină l-a obosit spiritual.

Epicul dublu în această secvenţă este realizat prin câteva elemente nefireşti, ireale, ce vor deveni laitmotive pe parcursul nuvelei: căldura dogoritoare dilată parcă gesturile, îşi caută portmoneul şi întârzie cumpărarea biletului, se confesează călătorilor din tramvai, obsesia colonelului Lawrence, bordeiul ţigăncilor este pentru el un spaţiu misterios de iniţiere spirituală.

Obsesia vieţii monotone - de trei ori pe săptămână merge cu acest tramvai, pălăria, banii, incapacitatea bătrânului din tramvai de a sesiza „răcoarea” bordeiului - „e o ruşine”- sunt atitudini şi gânduri ale vieţii materiale, ale realului, semnificaţii ale profanului, ale lumii banale ce devenise sufocantă pentru profesor. Îşi aduce aminte că şi-a uitat „servieta cu partituri” la eleva sa, Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, din strada Preoteselor, coboară din tramvai cu intenţia să-l ia în sens invers pentru a-şi recupera servieta, dar se simte foarte „obosit, istovit”, deşi este încă „în floarea vârstei”, având numai patruzeci şi nouă de ani.

Se refugiază spiritual într-o zonă a sacrului, tinereţea, atunci când nu-l interesa aspectul material al vieţii - „când eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor”, la Charlottenburg, când plutea de fericire, deşi era nemâncat şi „fără un ban în buzunar”. Aude uruitul tramvaiului trecând pe lângă el, îl pierde, îl „salută lung cu pălăria” şi exclamă: „Prea târziu!”. El îşi ia astfel rămas bun de la lumea reală, ca atunci când, „pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei”. „Prea târziu” poate fi interpretat ca un timp spiritual, lui Gavrilescu fiindu-i imposibil să mai prindă tramvaiul, adică să se mai întoarcă în profan, simţindu-se foarte obosit de monotonia şi rutina vieţii.

Gavrilescu parcurge experienţa ieşirii din timp şi spaţiu, prin hierofanie, adică prin revelaţia (manifestarea) sacrului în profan. El este atras de umbra şi răcoarea nucului din grădina „ţigăncilor” şi, fără să-şi dea seama, se trezeşte în faţa porţii, unde „îl întâmpină o neaşteptată, nefirească răcoare”, locul numit La ţigănci sugerând pregătirea spirituală iniţiatică pe care Gavrilescu trebuia să o parcurgă dinspre viaţă spre moarte. În acest spaţiu ireal, lui Gavrilescu „i se păru insuportabil” uruitul metalic al tramvaiului auzit în depărtare, semn că viaţa reală devenise imposibilă pentru el şi caută o altă existenţă spirituală.

Întâmpinat de o tânără, „frumoasă şi foarte oacheşă”, este condus la bătrâna care îi cere să-şi aleagă o fată, dintre „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”. Gavrilescu nu acceptă nemţoaica - „nu nemţoaică”, probabil pentru că îi aminteşte de singura şi marea lui iubire, nemţoaica Hildegard. Baba îi cere trei sute de lei, iar el socoteşte din nou că suma este contravaloarea a „trei lecţii de pian” şi se confesează spiritual, „sunt artist”, motivând că „numai pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură”. Ceasul de la bordeiul ţigăncilor stătuse, întrucât timpul nu mai are aici aceleaşi dimensiuni, „nu e grabă [...] avem timp”.

Gavrilescu simte o emoţie puternică şi „se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr”. I se face sete, sugerând, poate, uscăciunea interioară, oboseala provocată de căldura insuportabilă de afară, din lumea reală, care trimite către profan. Fetele îl acuză că îi este frică, în sensul că se teme să parcurgă o iniţiere spirituală, dar Gavrilescu se apără, motivându-se din nou spiritual, că a trăit „un vis de poet” şi a simţit în tinereţe „o pasiune nobilă”, a iubit-o pe Hildegard, aşadar are pregătirea spirituală superioară de a putea depăşi barierele vieţii reale, către o altă lume.

Cu toate acestea, el nu poate ghici ţiganca, nu poate trece prima probă, iniţiatică, aşadar el nu poate transcende (a transcende = a depăşi limita cunoaşterii experimentale, a realităţii perceptibile) cu uşurinţă pragul spiritual. Se simte confuz şi derutat, fetele îl prind într-un cerc ameţitor, „ca într-o horă de iele” şi el îşi pierde conştienta de sine, intră într-o stare superioară de vis, care poate ilustra prima treaptă spre iniţiere. Gavrilescu se trezeşte ameţit şi dezorientat, într-o lume ciudată, total necunoscută, o încăpere cu paravane multicolore, cu şaluri şi broderii şi se gândeşte că totul „era o iluzie”, obiectele fiind reflectate şi multiplicate de oglinzi.

Simte o fericire totală, „o nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul”, îşi aminteşte că visase, încurcă elementele reale - arşiţa - cu amintirile din tinereţe şi se refugiază în artă. Gavrilescu este împiedicat în iniţierea spirituală de amintirile lumii reale, care sunt obstacole din lumea profană, de aceea nici de data aceasta nu poate să ghicească ţiganca.

Bărbatul nu trece proba pentru că „şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut”. Dacă el ar fi reuşit să ghicească ţiganca, pentru că „ăsta-i jocul”, ar fi fost plimbat prin toate odăile, „ar fi fost foarte frumos”, însă el se repede la pian şi începe să cânte cu „toată puterea”, parcă ar fi vrut să intre tot mai adânc într-o stare artistică superioară.

Se simte singur în această lume total necunoscută pentru el, vrea să găsească o cale de ieşire, devine nerăbdător, considerând că „ne-am jucat destul, ieşiţi la lumină”. Se simte rătăcit în lumea asta, se loveşte de paravane sau obiecte neidentificate, „căci nu le cunoştea formele”, căldura îl sufocă din nou, nu se mai recunoaşte pe sine, este „mai slab decât se ştia, cu oasele ieşindu-i prin piele [...] aşa cum nu se mai văzuse niciodată”. Se simte înfăşurat strâns într-o draperie, ca într-un giulgiu mortuar şi înţelege că „se va sufoca”, pierzându-şi total percepţia lumii înconjurătoare, „sunetele păreau înecate în pâslă”.

Semnificaţiile acestor secvenţe sugerează manifestarea sacrului în profan (hierofania): bordeiul semnifică mitul labirintului, ca simbol al trecerii dinspre viaţă spre moarte, un spaţiu iniţiatic către o altă lume spirituală; baba care cere vamă la intrarea în bordei poate sugera Cerberul (paznic inflexibil la poarta Infernului); fetele pot fi asemuite cu ielele (mitul ielelor spune că cine le vede dansând moare) sau Preotesele (care oficiau ritualul morţii în templele antice) sau Parcele sau ursitoarele; cifra trei este mistică, are puteri magice asupra spiritului.

Iniţierea lui Gavrilescu este greoaie pentru că profanul este o frână, el se agaţă mereu de trecut, de viaţa reală, concretă. Visul este o primă treaptă a iniţierii, iar zbuciumul lui de a scăpa din draperia care îl strângea ca un giulgiu poate fi coşmarul traversării materiei de către spirit. Personajul este un modest profesor de pian, se căsătorise din datorie civică, din interes cu Elsa, decizie impusă de norme sociale (exterioare lui).

Renunţând la iubirea pentru Hildegard, Gavrilescu este neîmplinit în plan erotic. Eşecul lui este şi în plan profesional, el ajungând un biet profesor de pian „pentru păcatele mele” şi încearcă să se regăsească spiritual: „eu nu sunt oricine [...], sunt artist”. Cu toate acestea, ca orice om, Gavrilescu se teme de moarte: „Ţi-a fost frică!”.

Gavrilescu este impresionat de ultima etapă a traversării stării de la materie la spirit, „m-am văzut gol şi am simţit draperia strângându-se în jurul meu, ca un giulgiu [...] ce-am mai pătimit”, face legătura cu viaţa reală, apelând la aceeaşi oboseală sugerată de „căldură” şi de „colonelul Lawrence”. Profesorul reintră în lumea reală, simbolizată de „uruitul metalic al tramvaiului”, constată că „era mai cald decât fusese” după-amiază, îşi face vânt cu pălăria, se urcă în tramvai, se confesează călătorilor, spunându-le că şi-a uitat servieta în strada Preoteselor şi le mărturiseşte obsesia neîmplinirii: „Eu, pentru păcatele mele sunt profesor de pian, dar n-am fost făcut pentru asta...”.

Coboară din tramvai la staţia Preoteselor şi constată că la nr. 18 nu mai locuieşte doamna Voitinovici şi nici Otilia, ci familia Georgescu, care stă aici de patru ani. Confuz şi dezorientat, Gavrilescu se urcă în tramvai, îşi caută portmoneul, revine obsesia colonelului Lawrence, dă taxatorului o bancnotă şi află că banii se schimbaseră de un an, discuţia despre „ţigănci” stârneşte reacţii pseudoscandalizate („e o ruşine”), Gavrilescu „se simţi deodată obosit, istovit”. Acasă la el locuia altcineva, deoarece Elsa plecase în Germania după ce dispăruse Gavrilescu, „la toamnă se împlinesc 12 ani”.

Extenuat, Gavrilescu se urcă într-o birjă şi cere să-l ducă la „ţigănci”, atmosfera ţine de fantastic, este o noapte frumoasă şi miroase a regina-nopţii. Birjarul, „fost dricar”, sensibil („îmi plac florile, caii şi florile”), „fire de artist”, îl ajută să ajungă dincolo, trecându-l prin locuri impuse de tradiţie, urmând un drum prestabilit, oprindu-se „în dreptul bisericii”, sunt „fel de fel de flori” şi-l consolează „n-o să vă pară rău...”.

Baba continuă iniţierea lui Gavrilescu, îl previne să nu se rătăcească. iar, îi spune parola („Eu sunt, m-a trimis baba”) şi-i explică drumul: „să numeri şapte uşi. Şi când oi ajunge la a şaptea, să baţi de trei ori”. El se încurcă în numărarea uşilor, se simte sleit de puteri, intră într-o cameră la întâmplare şi deodată simte „un parfum uitat”, acela al lui Hildegard.

Gavrilescu se disculpă, îi explică ce se întâmplase în tinereţe, când starea spirituală fusese învinsă de starea materială „dacă aş fi avut ceva bani la mine...”, dar acum „nu mai am nici casă, nu mai am nimic”. Hildegard îi spune „vino cu mine”, lui Gavrilescu îi „e frică” şi încearcă o ultimă „agăţare” de real, „ah, pălăria [...] şi voi să se întoarcă”. Hildegard se miră că el încă nu înţelege ce i se întâmplă, că revelaţia nu s-a produs încă, deşi ea îi sugerează că murise de curând: „Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acum de curând, de foarte curând?”.

Lui Gavrilescu îi este greu să accepte trecerea într-o altă lume şi dă vina pe faptul că „sunt cam obosit”, dar „parcă încep să mă simt mai bine...”. Se urcă amândoi în trăsură şi acelaşi birjar îi duce „spre pădure, pe drumul ăl mai lung”, timpul nu se mai măsoară, are alte dimensiuni („mână încet. Nu ne grăbim...”). Gavrilescu intră într-o stare superioară, a visului („aş crede că visez”), singura cale de transcendere în lumea spirituală: „Toţi visăm [...] Aşa începe. Ca într-un vis...”.

Profesorul Gavrilescu întruchipează omul sensibil, artistul care aspiră să atingă absolutul prin propria menire: „Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian. Dar eu trăiesc pentru arta pură”. Setea omului superior de a atinge absolutul în cunoaştere este asemănătoare cu aceea a lui Dionis din nuvela eminesciană: „Iată o ocazie ca să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele”, îşi spusese Gavrilescu atunci când intrase în bordeiul ţigăncilor. Dorinţa de a pătrunde în Shambala presupune luptă aprigă, deci trebuie să fii tânăr, puternic şi Gavrilescu este istovit, trebuie să ai curaj şi lui Gavrilescu „îi e frică” şi trebuie să fii încărcat de iubire şi el nu se împlinise erotic.

Nuvela exprimă drama unui ratat, a unui om ce s-a lăsat dominat de profan, de viaţa monotonă şi măruntă care-l apasă, de banalitatea simbolizată de căldura sufocantă.

Fantasticul nuvelelor scrise de Mircea Eliade după război aduc în prim plan personaje care trăiesc experienţe insolite. Referindu-se la această proză fantastică, Dumitru Micu afirma: „Pe diferite căi, unor inşi comuni li se revelă «sacrul». Respectivii devin actorii unor întâmplări care, fără a fi palpitante, excelând chiar prin banalitate, unele îi smulg până la urmă din «iluzie», din «insignifiant», din «profan» şi îi transportă pe celălalt tărâm, al permanenţelor”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …