Caracterizarea personajului principal Făt-Frumos din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, de Petre Ispirescu

Petre Ispirescu (1830-1887) a arătat totdeauna un viu interes pentru folclorul românesc şi a cules cu pasiune producţiile literaturii populare, pe care le-a publicat mai întâi în ziarele timpului, apoi le-a adunat în volum. Basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” i-a fost povestit lui Petre Ispirescu, în copilărie, de către tatăl său, dar a fost publicat abia în 1862, în ziarul „Ţăranul român”, sub titlul Povestea lui Făt-Frumos, sau tinereţe fără bătrâneţe, semnat P.I.

În forma definitivă, basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este integrat în volumul Legende sau Basmele românilor, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegător-tipograf (1882), cu o introducere entuziastă a lui Vasile Alecsandri, care-l felicita pe Ispirescu pentru că a adunat „într-un şirag mulţime de pietre scumpe din averea naţională, un şirag care nu mai este ameninţat de a se pierde. [...] Ai îndeplinit o sacră datorie către Patrie!”.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm popular, cules şi publicat de Petre Ispirescu. Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie populară se manifestă idei filozofice din mitologia românească, referitoare la condiţia omului în univers, la viziunea despre viaţă şi moarte. Basmul îmbină supranaturalul popular (fabulosul) cu profunde concepţii filozofice şi mitologice, de unde reiese şi originalitatea unică a acestei creaţii.

Titlul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte relevă sensuri pline de substanţă ideatică, dubla negaţie („fără”) reliefând fermitatea dorinţei omului de a atinge idealuri superioare, anulând, astfel, adevărul universal-valabil că nu există nici bătrâneţea fără tinereţe şi nici moartea fără de viaţă (adică nu poţi fi bătrân dacă n-ai fost mai întâi tânăr şi nu poţi muri dacă n-ai fost viu). Subtilităţile semnificaţiei titlului se regăsesc şi în cuvintele cu care îl întâmpină zâna, cu milă, în ţinutul vremii uitate - „Bine ai venit, Făt-Frumos” - şi cele pe care i le spune Moartea, dându-i o palmă: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”.

Tema este atipică pentru basm, lupta nu se mai dă între forţele binelui şi cele malefice, ci relevă dreptul nativ al omului la fericire şi refuzul de a accepta o viaţă banală, mărginită între limitele umanului. Se pare că motivul mitologic al copilului care nu acceptă să se nască nu se regăseşte şi în folclorul altor popoare.

Autorul anonim este un narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu ideile filozofice şi mitologice. Acţiunea acestui basm nu are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, ci acela dintre ideal şi limita umană, iar deznodământul constă în triumful legilor universal-valabile care guvernează condiţia de muritor a omului, de aceea basmul este de factură filozofică.

Subiectul este asemănător basmelor în ceea ce priveşte eroii şi motivele populare, incipitul fiind reprezentat de formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”. Neobişnuită este continuarea cu elementele supranaturale ce prezintă relaţii imposibile între elementele universului, ceea ce ar sugera faptul că aceste întâmplări nu s-au petrecut nicicând şi sunt de neconceput: „de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti. [...] Mai mincinos cine nu crede”.

Această formulă iniţială are menirea de a proiecta evenimentele narate într-un timp fabulos, într-o ordine stranie, răsturnată a lumii şi într-un spaţiu miraculos. Inedit este şi titlul basmului, care exprimă idealul protagonistului ce aspiră la fericire şi refuzul lui de a accepta o viaţă banală, mărginită între limitele umanului, idee filozofică de mare profunzime şi superioritate spirituală.

Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase, principale, secundare şi episodice. George Călinescu definea eroii de basm ca pe nişte „fiinţe himerice, animale [...], fiinţe neomeneşti” care au „psihologia şi sociologia lor misterioasă”. Făt-Frumos este personajul principal şi pozitiv din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, iar numele-generic de erou al basmelor populare româneşti ilustrează ideea că protagonistul întruchipează modelul de cinste, dreptate şi adevăr, constituind imaginea forţelor binelui.

Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a avea copii, dar plata pentru împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se bucură de fiul lui decât câţiva ani, apoi îl pierde pentru totdeauna, din vina lui, deoarece nu-şi putuse ţine promisiunea de a-i oferi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Revenirea lui Făt-Frumos în lumea pământeană se face tot printr-un ceremonial magic, întrucât vânătoarea este considerată în mitologie un ritual.

Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, însuşire ce reiese, indirect, din scena în care, aflat încă în pântecele mamei, plânge şi refuză să vină pe lume, deşi împăratul îi făgăduieşte „toate bunurile din lume”. Când îi promite tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, copilul tace brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a ţinut o săptămână întreagă.

Ca un adevărat Făt-Frumos, copilul este inteligent şi curajos, învaţă într-o lună cât alţii într-un an, astfel că „împăratul murea şi învia de bucurie”. Făt-Frumos este caracterizat în mod direct de către naratorul omniscient: „De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ” şi se prevestea că va fi un împărat înţelept ca Solomon.

Când băiatul împlineşte cincisprezece ani, îi cere tatălui să-şi respecte promisiunea, dar împăratul recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, deoarece făgăduiala avusese drept scop doar împăcarea lui. Tânărul este hotărât să plece în căutarea idealului pentru care se născuse pe acest pământ şi toate rugăciunile şi lacrimile părinţilor sau ale curtenilor de a-l convinge să renunţe la acest scop suprem au fost în zadar. Se manifestă în această secvenţă a basmului motivul dorinţei imposibile, căreia Făt-Frumos nu i se poate împotrivi, fiind mistuit de năzuinţa supremă a tinereţei fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

Naratorul ilustrează, prin faptele pline de vitejie şi curaj ale tânărului, motivul probelor depăşite, cu scopul de a scoate în relief, în mod indirect, însuşirile excepţionale ale eroului. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel mai „răpciugos şi bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna lui, dându-i orz fiert în lapte. Sfătuit de cal, voinicul cere tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău”, ceea ce simbolizează preţuirea valorilor tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară în această călătorie.

Toate pregătirile fiind terminate, calul se scutură şi „toate bubele şi răpciugă căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi”, apoi pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo două sute de ostaşi, după cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia tatălui, tânărul, darnic şi bun la suflet, împarte toată avuţia soldaţilor. Alte trăsături etice ale protagonistului reies în mod indirect din aspiraţiile şi atitudinea pe care o manifestă faţă de valorile existenţiale.

Făt-Frumos este intrepid (care nu se teme de primejdii), dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând modelul uman care îşi cunoaşte menirea în această lume, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Omul se naşte cu aspiraţia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci trebuie cucerită, de aceea eroul este supus unor probe, pentru a-şi dobândi astfel starea de beatitudine.

După trei zile şi trei nopţi, voinicul şi calul ajung într-o câmpie plină cu schelete umane. Calul îl avertizează că intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era atât de rea, încât omora pe oricine cuteza să calce pe pământurile ei, de aceea trebuia ca Făt-Frumos să aibă arcul şi săgeata pregătite, iar paloşul şi suliţa la îndemână. Aceasta este prima probă în depăşirea căreia voinicul dovedeşte indirect, prin faptele sale, inteligenţă şi curaj: când se iveşte Gheonoaia, calul zboară deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când este gata să-l lovească şi pe celălalt ea îl roagă să nu mai tragă şi-l invită la masă.

Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi acesta se lipeşte imediat la loc. De bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca nişte zâne”, dar voinicul refuză, urmărindu-şi eu fermitate şi tenacitate împlinirea idealului pentru care se născuse. După ce au mers „cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia Scorpiei, care era soră cu Gheonoaia, dar fiind atât de rele nu puteau convieţui.

Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi zboară un cap. Când să-i săgeteze şi al doilea cap, Scorpia îl roagă pe Făt-Frumos să o ierte şi-l ospătează cu bucate alese, apoi îşi recapătă capul, care se lipeşte imediat la locul său. Aceasta este a doua probă pe care voinicul reuşeşte să o depăşească şi să iasă încă o dată învingător, prin agerime, curaj şi abilitate în mânuirea armelor.

Cei doi călători ajung la un câmp cu flori aflat foarte aproape de palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, înconjurat de o pădure deasă, unde trăiau o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea păzesc cu neadormire”, confruntarea cu acestea constituind un pericol mai mare decât cele depăşite până acum. Dar pentru Făt-Frumos nu există oprelişti, dorinţa arzătoare de a-şi împlini idealul energizează toate faptele eroului.

Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe deasupra pădurii, aşteptând momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea palatului, care strălucea atât de puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”. Tocmai când să coboare, Făt-Frumos atinse cu piciorul vârful unui copac şi toate dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de mâncare puilor ei” îi salvează oprind fiarele şi trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia probă şi ultima pe care o depăşeşte Făt-Frumos cu ajutorul femeii.

Motivul dorinţei împlinite ilustrează indirect starea de extaz şi satisfacţie deplină de care se simte cuprins Făt-Frumos. Cei doi sunt primiţi cu entuziasm de „doamna palatului”, o zână înaltă, „supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, care „nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa”. Ea îl priveşte „cu milă” pe voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi confirmă faptul că acolo se găsea tinereţe tară bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Stăpâna, care avea două surori mai mari, îi face cunoştinţă cu ele şi cu animalele fioroase din pădure, ca ei să se poată plimba în voie peste tot.

Fericit că-şi împlinise idealul, tânărul se împrieteneşte cu toate vieţuitoarele palatului şi se însoară cu fata cea mică. El putea să se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit ca numai în Valea Plângerii să nu calce, întrucât „nu va fi bine de el”. Făt-Frumos a petrecut la palat „vreme uitată”, rămăsese „tot aşa de tânăr” ca atunci când venise, trăia fericit cu soţia şi cumnatele sale, bucurându-se din plin de starea de beatitudine care-l copleşise definitiv. Voinicul trăieşte, însă, într-o aparentă fericire în paradis, întrucât această stare este provocată de amnezie şi de încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva Făt-Frumos şi-a ratat viaţa adevărată.

Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu săgeata, Făt-Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Latura lui umană izbucneşte la suprafaţă şi naratorul exprimă în mod direct melancolia ce pune stăpânire pe erou, cum „îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa”, cum îşi aduce aminte de lumea din care venise şi cum îl cuprinde o nespusă tristeţe. Revenirea memoriei (anamneză) şi a dorului de părinţi sugerează reumanizarea eroului şi redobândirea condiţiei de om muritor, ipostaze ce reies în mod direct din secvenţa narativă în care se manifestă motivul dorului de părinţi.

Cu aceeaşi fermitate şi tenacitate cu care îşi urmărise idealul, Făt-Frumos este neclintit în hotărârea de a merge să-şi vadă părinţii, cu intenţia ca, după aceea, să se întoarcă la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. În zadar soţia îi spune că trecuseră sute de ani şi că părinţii nu mai trăiau demult, că va pieri şi el dacă va pleca, toate rugăminţile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casă.

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană îl caracterizează, indirect, pe Făt-Frumos ca om sentimental, puternic legat de valorile sufleteşti care-l definesc, locul natal şi părinţii, atribute ce fac parte din structura lui interioară. Calul se învoieşte cu greu să-i ducă înapoi pe Făt-Frumos, punând condiţia să-l ducă numai până la curtea împărătească, de unde el se va întoarce imediat la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fără să-l mai aştepte.

Meleagurile şi oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde fuseseră moşiile Scorpiei şi ale Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar locuitorii râdeau când Făt-Frumos îi întreba de ele, ceea ce semnifică scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se părea că trecuseră numai câteva zile de când trecuse pe aici spre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi, pe măsură ce mergea, barba îi crescuse până la brâu, părul îi albise, iar picioarele îi tremurau.

Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, spre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Urarea şi promisiunea făcute calului de către Făt-Frumos impresionează puternic, putând sugera ideea că abia după moarte omul poate intra în veşnicie: „Du-te, sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”.

Critica literară descifrează aici ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul mortului, asemenea lui Caron, Apolo sau Orfeu în alte mitologii) a calului, sugerând că acesta ar putea fi călăuza sufletului stăpânului său, după ce acesta va muri. Ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, îl emoţionează puternic pe Făt-Frumos, care, devenit om obişnuit, lăcrimează amintindu-şi de copilăria petrecută cu părinţii.

Portretul fizic sugerează, indirect, împovărarea de care se simte cuprins eroul, nu atât din pricina anilor, cât mai ales din cauza greutăţilor, necazurilor, apăsărilor sufleteşti pe care el ar fi trebuit să le învingă dacă ar fi trăit viaţa adevărată: barba îi crescuse până la genunchi, pleoapele îi căzuseră, încât trebui să le ridice cu degetele. Dintr-o „chichiţă” (lădiţă din lemn), unde stătea uitată, „Moartea lui” se ridică şi-i trage o palmă, spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Accentuarea ideii că Moartea era a lui reliefează concepţia că fiecare om are o singură moarte: „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână”.

În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul nu se manifestă, aşadar, între forţele binelui şi ale răului, între adevăr şi minciună, ci există numai lupta omului cu sine însuşi pentru a-şi împlini idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită celebră, „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi murit”, deoarece protagonistul simbolizează motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor. Basmul se termină cu o formulă finală tipică, fără vreo referire la destinul personajelor, ci naratorul încheie concis: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.

Referitor la anamneză protagonistului şi reîntoarcerea lui la condiţia de om muritor, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiraţia omului către veşnicie, în basmul lui Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către perfecţiune, către purificarea individului fie şi numai în sens moral, iar neputinţa păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este mărturia unui eşec, ci acceptarea destinului, a condiţiei umane, o dată ce această purificare simbolică a fost realizată”.

Limbajul artistic se remarcă prin câteva şabloane şi particularităţi stilistice:

  • formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”; mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă”; „se duseră, se duseră şi iară se mai duseră”; finală: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”;
  • cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte;
  • cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „îmbli”, „dete”, „merinde”, „puse la cale”, „îşi luă ziua bună”, „sunt multe foarte”;

„Multe veacuri poveştile poporului român au circulat doar prin viu grai, nestânjenite, între Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, contribuind la păstrarea unităţii de limbă şi la unificarea aceloraşi năzuinţe spre mai bine ale maselor populare.” (Corneliu Bărbulescu, Adrian Fochi, Sabina Stroescu - Proza populară)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …